Istoria Dobrogei - Bibliografie Mauropus (sec. XI) - Cuvântări (I)

• loan Mauropus a fost un reprezentant important al intelectualității bizantine din secolul XI. El s-a născut în Paflagonia (Asia Mică/Turcia asiatică), în a doua jumătate a secolului X. La Constantinopol, a deschis în tinerețe propria școală și, apoi, a contribuit, alături de Psellos și Xiphilinos, la organizarea Universității, redactând statutul școlii de drept și predând cursuri de retorică din 1045. În 1046 s-a călugărit într-o mănăstire din capitala imperiului și a deținut demnitatea de mitropolit al Euhaitelor prin anii 1048-1053. Se pare că nu a supraviețuit cu mult împăratului Constantin IX Monomachos (1042-1055). Opera sa este vastă și diversă, atribuindu-se, însă, în mod greșit scrierile altor autori. Mauropus a scris numeroase predici, canoane, epigrame, poezii, scrisori, o cronică pierdută și i se atribuie un lexicon etimologic în versuri. Importante ca surse pentru istoria Dunării de Jos sunt două cuvântări în care menționează invaziile pecenegilor turcici din nordul Dunării. (A. Elian & N. Ș. Tanașoca)

 
A LUI IOAN, PREASFINTUL MITROPOLIT AL EUHAITELOR, CUVÂNTARE DE ZIUA POMENIRII MARELUI PURTĂTOR DE BIRUINȚĂ ȘI PENTRU ACUM FĂPTUITA MINUNE CU BARBARII

1048/1049. Descrierea pecenegilor. Pecenegii trec Dunărea cotropind o parte din teritoriul bizantin, dar sunt înfrânți în chip miraculos. O parte dintre ei se convertesc la creștinism, supunându-se Imperiului bizantin.
< . . . > Acolo [provinciile bizantine din Asia – nota editorilor români] lucrurile stăteau deci astfel, dar aici [provinciile din Balcani – n. e. r.] cum oare ? Barbarii atacau în repetate rânduri ținuturile apusene [Balcani], dar [atacurile lor – n. e. r.] se sfârșeau prin tratate de supunere și mărturisiri de ascultare, căci ei își dădeau seama ce anume e mai folositor și se încredințau deplin că aceia care se împotrivesc stăpânirii și domniei acestuia [Constantin IX – n. e. r.] au de luptat cu Dumnezeu. De aceea și acum primesc vestea cea bună [Evanghelia, prin care se creștinau – n. e. r.] și își grăbesc pașii și regii neamurilor păgâne sunt mânați în robie, iar alții se zoresc chiar să treacă de bunăvoie [de partea împăratului – n. e. r.], predându-i țări întregi și eliberând orașe și dând daruri și tributuri și adăugând împărăției romeice, atotstăpânitoare și [țările – n. e. r.] lor, precum râurile care-și varsă apele în imensitatea mării.



Trecându-le pe celelalte cu vederea, mă voi minuna de cea mai nouă și mai de curând întâmplată minune a lui Dumnezeu. Cine sunt acești străini de neamul și de limba noastră și de unde [vin ei – n. e. r.] ? Cine a îmblânzit în chip neașteptat ciudata lor înfățișare și sufletele lor sălbatice și moravurile lor stranii și i-a prefăcut în oameni pe toți deodată? Cine i-a închinat Domnului un popor pe care nu-1 cunoștea? Cine i-a făcut să intre înlăuntrul bisericii și al cetății pe vrăjmașii lui Dumnezeu și ai împăratului ? Oare ăștia erau, fie-ne îngăduit să spunem pe scurt câte ceva despre ei, neamul necredincios pe care-l stiți cu toții, neamul lipsit de evlavie și de lege ? Sciți [pecenegii – n. e. r.] după neam, nomazi după felul de viață, cu moravuri sălbatice, nerușinați și spurcați în viață și obiceiuri, iar în rest cu nimic vrednici de luat în seamă - cum ar putea spune cineva - căci nu cunoșteau nici cuvânt, nici lege, nici religie, nu-și rânduiau viața după nici un fel de organizare civică, nu erau uniți prin legătura vreunei înțelegeri, făceau rău țării și o cotropeau pe neașteptate, jefuiau tot ce întâlneau în cale și treceau prin sabie tot ce le cădea în mâinile pângărite de crimă, fiind totodată cei mai înzestrați din fire și cei mai groaznici dintre toți [sciții – n. e. r.]. Prin jaf și-au dobândit și țara pe care o locuiau până acum [nordul Dunării de Jos], izgonind dintr-însa pe cei ce sălășluiseră mai înainte acolo și care erau mai slabi; fata de aceștia din urmă stăpânitorii [noștri – n. e. r.] din vechime nu și-au precupețit grija [relațiile Imperiului Roman/Imperiului Roman de Răsărit cu teritoriile nord-dunărene], dar războiul cu aceia era întotdeauna greu și cu neputință de dus [cu bine – n. e. r.] la capăt, căci barbarii își făceau pe furiș năvălirile când le venea mai bine și fugeau și se retrăgeau încă și mai în voie; ei erau gata să se scufunde ca broaștele în mlaștini și [să se ascundă – n. e. r.] în văi și în iazuri și de multe ori au încercat să treacă Istrul, pe malul căruia, de partea cealaltă, locuiau ca să ne strice țara. Cum de-au aflat ei, care sunt mai mult fiare decât oameni, cine stăpânește acum aici și că stăpânirea [romeilor – n. e. r.] nu e de la oameni, ci de Dumnezeu [așezată – n. e. r.] și divină și mai presus de suferințe? Prevederea împăratului a retezat și a oprit celelalte năvăliri ale lor, făcându-le să nu le aducă nici un folos sau numai unul foarte mic, căci [el (împăratul)– n. e. r.] era sprijinit în luptă de cer [Dumnezeu]. Dar de aceasta din urmă năvală sau mai curând, cum se spune la noi, prăvălire [asupra noastră – n. e. r.] nu știu ce să spun, care din două [a provocat-o – n. e. r.], nedreptatea lor față de ceilalți sau lăcomia întâmplător trezită în ei de bunurile altora? Mult mai bine ar fi să numim lucrul faptă a iconomiei dumnezeiești, care cu înțelepciune le conduce și le cârmuiește pe cele omenești, potrivindu-le unele cu altele și împlinind adesea unele lucruri prin cele potrivnice lor, așa cum vădit se întâmplă, în chip minunat, acum cu ei. Căci au năvălit cu toții deodată, pășind cu toată mulțimea lor în același timp peste râul [Dunărea] transformat de îngheț în uscat și, coborând pe furiș, cum le e obiceiul, au stricat ținutul de lângă fluviu, cotropindu-1 în parte. Dar împărăteasca purtare de grijă nici acum nu a adormit, ci îndată oștile romeice se înarmau și erau pline de avânt și de dispreț față de barbari. Dar după ce s-au apropiat mai mult de dușmani și și-au aruncat privirile pe neașteptate spre tabăra [lor – n. e. r.] au fost deodat[ cuprinși de uimire și s-au umplut de teamă de ce au văzut. Căci mulțimea [dușmanilor – n. e. r.] nu putea fi cuprinsă nici cu ochii, nici numărată, ci acoperea armata [lor – n. e. r.] în întregime malurile și era nemărginită în întindere și se lățea în voie ca nisipul vărsat de râu. Primejdia era prin urmare grozavă pentru oștile [noastre – n. e. r.], nu pentru că numai puțini oameni urmau să se lupte cu mult mai mulți, ci și pentru că față de îndârjirea acelora, [ai noștri – n. e. r.] își pierduseră speranța întoarcerii acasă și-și puseseră toată nădejdea în brațele lor, dornici ca fie, învingând în război, să locuiască țara, fie, după ce vor fi făcut un rău mare, să nu [fie aduși – n. e. r.] a se ruga să nu pățească la rândul lor așa ceva. Căci ce e frica de moarte față de cruzimile barbarilor ? Pentru ei, asemenea altor lucruri la îndemână și ușoare, și uciderea e un joc.



În asemenea stare de spirit se găseau deci unii din soldați, iar împăratul pregătea o altă oaste ajutătoare, căci celelalte îi fuseseră împuținate în ciocnirile de mai înainte. Înainte de atacurile barbarilor, s-au încins unele lupte de departe și mici ciocniri, în care întârziind, erau cu mai puțin avânt. Dar cine era gata să dea o ieșire din situația fără ieșire ? Cine era acel care dimineața risipea plânsul de cu seară? El era de față, spre ajutor, chiar atunci când îl chema împăratul și armata plină de avânt năvălea asupra dușmanilor și se făceau cunoscute de îndată [dovezile – n. e. r.] ajutorului lui Dumnezeu. (...) Căci mare a fost din nou lupta și crucea lui Hristos, atotcârmuitoare, Învinge din nou, desenându-se sus de tot, în văzduh, acum ca și mai înainte, în vremea vestitului cel dintâi împărat al creștinilor [aluzie la Constantin I cel Mare, 306-337, și tradiția miraculoasei sale convertiri – n. e. r.], apropiat de cel care prin harul lui Dumnezeu, stăpânește [acum – n. e. r.], atât prin nume [Constantin IX], cât și întru evlavie. Măcelul a fost cumplit pentru barbari și frica lor încă și mai mare; ea dă simțire celor ce erau mai înainte nesimțitori și-i învăța, cu ajutorul nevoii, ce e folositor. Căci pe loc, loviți parcă de un fulger, ei și-au pierdut avântul și aruncându-și departe armele din mâini și le-au întins pe acestea cerând [îndurare – n. e. r.] și cu strigăte barbare și de neînțeles invocau mila Măriei sale. Iar ea a venit atât de repede și ei s-au bucurat de ea dincolo de orice speranță, încât și acum se minunează împreună cu noi de cele văzute, cum au fost transformați cei ce erau ca niște fiare în oameni blânzi, iar urâciunea și necuviința de mai înainte li s-a prefăcut în blândețea și grația de acum; dar ce e mai strălucit decât orice și mai uimitor, din neevlavioși au devenit evlavioși și din necredincioși credincioși, învrednicindu-se de baia nestricăciunii [botezul – n. e. r.] datorită dragostei de Dumnezeu a împăratului și dragostei de oameni a lui Dumnezeu, și, însemnați de el cu lumina harului, au primit de la Duhul înnoitor această [nouă – n. e. r.] înfățișare. Astfel, știe Dumnezeu să se îngrijească de mântuirea oamenilor, astfel știe împăratul să se răzbune pe dușmanii învinși, mântuindu-i fără de voia lor, cinstindu-i fără ca ei să știe, învățându-i prin daruri și cinstiri să-1 cunoască pe Dumnezeu. Și, iată, e neam sfânt neamul fără de lege și a devenit popor nou al lui Dumnezeu cel care era vechi în lipsa de evlavie și iarăși sunt chemate [la mântuire – n. e. r.] neamurile păgâne și a învins peste marginile pamântului Evanghelia. Astfel îi conduce împăratul la Dumnezeul său pe cei fără Dumnezeu, astfel îi supune Dumnezeu împăratului pe vrăjmași și prin toate se vădește cât e de mare îndurarea [lui Dumnezeu – n. e. r.] față de [împărat – n. e. r.].
Editorii români notează că această cuvântare a fost rostită cu prilejul zilei Sfântului Gheorghe, la 23 aprilie 1049, și că aceste evenimente au fost identificate de istorici cu episodul trecerii lui Tyrah, sef peceneg din nordul Dunarii, in Imperiul Bizantin, fiind citat în acest sens studiul Les Petchenegues au bas Dabube, publicat de Petre Diaconu în 1970.
 
 
Bibliografie
Iohannis Euchaitorum metropolitae, Quae in codice Vaticano Graeco 676 supersunt, J. Bollig... descripsit, Paulus de Lagarde... edidit, Gottingen, 1882 ( Abhandlungen der historisch-philologischen Klasse der koniglichen Gesellschaft der Wissenschaften in Gottingen, XXVIII, 1881). Am folosit aceasta. ediție indirect, prin excerptele făcute din ea de Ivan Duicev, Izvori a balgarskata istoriia, XI, Sofia, 1965, p. 79-87.
Alexandru Elian & Nicolae Șerban Tanașoca (redactori responsabili) / ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE - INSTITUTUL DE ISTORIE „NICOLAE IORGA” – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. III. Scriitori bizantini. Sec. XI-XIV,  Ed. Academiei R. S. R., București, 1975 (I. Ioan Mauropos)
 
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța


Despre Marius Teja

Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.
 

Citește și:

Istoria Dobrogei Sviatoslav și Tzimiskes (sec. X)