Ziua Dobrogei, 139 ani
14 noiembrie 1878 - 14 noiembrie 2017
00:38 22 10 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Interviu online cu actorii Teatrului de Stat Constanţa Ileana Ploscaru şi Dan Cojocaru „Spectatorii de teatru nu trădează teatrul. Vă aşteptăm la «Bătrâna şi hoţul»!“

ro

14 Oct, 2017 00:00 1236 Marime text

În comedia contemporană cu accente de dramă „Bătrâna şi hoţul“, scrisă de băcăuanul Viorel Savin, în regia lui Iulian Enache, care se joacă pe scena teatrului constănţean, Ileana Ploscaru interpretează rolul unei bătrâne profesoare de desen, văduva unui pictor celebru, „victimă“ a unui hoţ de tablouri, întruchipat de Dan Cojocaru. Hoţul, care îşi face intrarea cu abilitate, escaladând o fereastră la miezul nopţii, este, la început, sigur pe sine, foloseşte cuvinte grele, tăioase, care se rostogolesc ca un bolovan, numai din dorinţa de a păstra controlul asupra situaţiei. 
 
Astăzi, de la ora 19.00, îi puteţi vedea pe scena Teatrului de Stat Constanţa. În avanpremieră, i-am invitat la un interviu online, să ne vorbească despre teatrul ca mod de viaţă.
 
Întrebările redacţiei:

 
Doamna Ileana Ploscaru, dacă aţi fi din nou în faţa comisiei de la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj-Napoca şi aţi avea la dispoziţie doar trei cuvinte pentru a vă prezenta, cum ar suna această expunere?

Vreau teatru, vreau să joc teatru, vreau să mă fac actriţă.
 
Domnule Dan Cojocaru, simt nevoia să vă întreb: ce mai fac copiii dvs. talentaţi din trupa ARCA şi ce repetaţi acum?

Copiii din trupa ARCA au crescut, o parte dintre ei au intrat la instituţii de învăţământ superior, acum suntem într-o perioadă de reîmprospătare a trupei, urmând să pregătim, ca în fiecare an, spectacolul pe care îl vom prezenta de Crăciun. Sunt şi cei care, dintr-un motiv sau altul, au renunţat, dar, de fiecare dată, sunt mai mulţi cei care îşi doresc să intre să facă parte din trupă. Pe lângă trupa ARCA, a mai apărut un proiect nou, trupa de teatru THETIS a Asociaţiei Nevăzătorilor din Constanţa, cu care am început să colaborez.  
 
Doamna Ploscaru, filmul v-a atras? De ce teatru şi nu film?

Povestea este ceva mai lungă. În 1950, când am încheiat facultatea, nu se făcea pregătire pentru film. Apoi, noi, cei din provincie, nu prea am fost solicitaţi. Şi cel mai important lucru, se pare că nu sunt telegenică. În schimb, pe lângă teatrul de pe scenă, am făcut mult teatru radiofonic, care mi se pare foarte important pentru cei care n-au televizor sau mai ales pentru cei nevăzători. Am jucat şi în film însă, de pildă în „Faleze de nisip“, în regia lui Dan Piţa.
 
Următoarea întrebare este pentru amândoi: cu ce actor/actriţă aţi fi vrut să jucaţi şi nu aţi avut ocazia?

Ileana Ploscaru: Am avut bucuria ca, pe lângă colegii mei foarte talentaţi, să joc cu George Vraca şi cu Sebastian Papaiani. Aş fi vrut să joc alături de Victor Rebengiuc, în „Doi pe un balansoar“, dar nu am avut noroc. 

Dan Cojocaru: Mi-ar fi făcut mare plăcere să fi fost pe scenă în 1982 într-un spectacol montat de Liviu Ciulei cu trupa de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“, trupă din care făceau parte Petrică Gheorghiu, Dem Rădulescu, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc şi mulţi alţi mari actori ai scenei româneşti.

Din 1961 jucaţi aici, la Constanţa, traversând atâtea decenii, de la teatrul clasic şi la teatrul în care şi-a făcut loc, încet-încet, şi tehnologia multimedia. Este teatrul, în acest moment, între convenţional şi know-how?

Nu cred că între teatrul clasic şi cel modern este o discrepanţă prea mare pentru un actor. Actoria o poţi face în orice condiţii. Şi cred că actorii români, sigur, mai ales cei tineri, nu găsesc niciun impediment în a face artă valabilă, indiferent că este clasic sau modern.  
 
Din nou, o întrebare comună: de unde vă luaţi energia, puterea, optimismul, forma de seducţie, magia, dacă vreţi?


Ileana Ploscaru: Cred că Dumnezeu te înzestrează, pe lângă talent, şi cu o fire anume. Toate acestea le găseşti în tine, nu se pot împrumuta, nu se pot găsi în altă parte, decât în eul tău. Din fire, sunt optimistă şi cu o voinţă extraordinară de a nu ceda în faţa vârstei. 

Dan Cojocaru: Cred că cel mai frumos moment pe care îl poate trăi un actor este acela de la finalul spectacolului, moment în care eşti răsplătit prin aplauzele spectatorilor. Ceea ce actorii fac pe scenă, din punctul meu de vedere, nu este nimic altceva decât o declaraţie de dragoste adresată lor. Energia, puterea, optimismul, magia, aşa cum spuneţi dumneavoastră, le primim încărcându-ne din această formă de energie, transmisă nouă de public. Este adevărat, e o diferenţă mare între o sală arhiplină şi una ale cărei locuri nu au fost ocupate în totalitate, dar noi am avut surpriza să jucăm şi pentru foarte puţini spectatori, care ne-au dăruit foarte mult. Este un raport de schimb, firesc, prin care primeşti cel puţin la fel de mult cât dăruieşti.    

Amândoi călătoriţi destul de mult. Există un loc în care vă doriţi mult de tot să ajungeţi?

Ileana Ploscaru: Îmi doresc să ajung în foarte multe locuri. De la Polul Nord, la Polul Sud, pe toate continentele. Păcat că viaţa este atât de scurtă şi nu poţi să le cuprinzi pe toate. Dar ceva totuşi îmi doresc din tot sufletul: să asist măcar o dată în viaţă la un spectacol shakesperian, la Teatrul Globe. 

Dan Cojocaru: Am să citez din ilustra mea doamnă profesoară şi am să spun doar atât: idem.   

Apropo de călătorii, doamna Ploscaru. Citeam într-un interviu pe care l-aţi acordat la un moment dat că viaţa a făcut în aşa fel încât aţi avut plăcerea să străbateţi ţara în lung şi în lat pe motocicletă şi chiar aţi condus o motocicletă cu ataş...

Este adevărat. Şi aşa am învăţat ca, mai târziu, să conduc şi o maşină. Dar vreau să spun că ţara mi s-a părut mult mai frumoasă de pe motocicletă, şi ziua, şi noaptea. 
 
Domnule Cojocaru ce aţi învăţat de la prof. Ileana Ploscaru în timpul studenţiei? Dar de pe scenă, din piesele în care aţi jucat împreună?

Dan Cojocaru: Din păcate pentru mine, şi cred că şi pentru o parte din colegii mei de facultate, la vremea respectivă, nu am fost destul de înţelepţi ca să putem primi tot ceea ce doamna Ileana Ploscaru avea de oferit. Norocul meu a fost să urc pe scenă alături de colega, de această dată, Ileana Ploscaru, aflat eu la vârsta la care nu-mi mai permit luxul de a greşi. Ileana Ploscaru ne învaţă pe toţi în primul rând că această meserie nu se poate face fără disciplină şi rigoare aproape militară. Nu îmi permite doamna Ileana să greşesc, mă corectează de fiecare dată atunci când este nevoie şi, mai mult decât orice, este actriţa din energia căreia ne hrănim cu toţii pe scenă. 

Ileana Ploscaru: Aş vrea să-l completez pe colegul meu Dan Cojocaru. Am crescut într-un teatru, Naţionalul din Cluj, unde partenerii mei erau foştii profesori, toţi mari actori, care nu şi-au terminat cursurile la Institut, le-au continuat pe scenă, urmărind dezvoltarea tinerilor actori. Asta am învăţat, asta fac şi asta ar trebui să facă toţi actorii de vârstă faţă de actorii tineri, pe care să-i ajute să se dezvolte cât mai mult posibil.    
 
Sâmbătă veţi urca din nou pe scena Teatrului de Stat Constanţa, în „Bătrâna şi hoţul“, în regia lui Iulian Enache. O oră şi jumătate, în care publicul va asista la un dialog despre viaţă şi moarte, până la urmă. Povestiţi-ne un moment amuzant sau, din contră, hilar, din timpul repetiţiilor la această piesă!

Ileana Ploscaru: Este o piesă unde nu-ţi permiţi nici glumiţe, nici improvizaţii de niciun fel, piesa cere foarte multă concentrare. Nu am avut parte de astfel de momente.

Dan Cojocaru: În general, eu sunt cel care, în alte spectacole, improvizez tot felul de giumbuşlucuri, dar aici, doamna Ileana a intrat atât de bine în rolul „bătrânei“, încât l-a potolit nu doar pe hoţ, ci şi pe Dan Cojocaru. Nu ne putem permite nici măcar să fim superficiali. Chiar şi momentele în care se râde copios vin după chestiuni serioase, este o comedie de situaţie.
   
Doamna Ploscaru, cineva m-a rugat să vă întreb despre Florin Piersic, tânăr elev pe atunci, care vă însoţea o bucată din drumul până acasă, după ce vă urmărea cu sufletul la gură pe scena teatrului din Cluj-Napoca.

Florin Piersic era elev, eu eram o actriţă foarte tânără. Pentru mine, era un copil îndrăgostit de teatru. Nu am avut ocazia să colaborăm profesional, ulterior.
  
Vreau să discutăm şi despre compromis în
 teatru. Indiferent de meseria pe care o practicăm, toţi ne ferim să discutăm cu voce tare despre acest subiect. Aţi făcut compromisuri în carierele dvs.?

Ileana Ploscaru: Da, am făcut iar de unul sigur mi-e chiar ruşine. Am jucat aici la Constanţa, cu Sebastian Papaiani, în anii '90, în spectacolul „Un bărbat şi mai multe femei“. Am intrat în spectacol, ca să salvez premiera, şi nu am avut timp să mă pregătesc pentru rolurile pe care urma să le joc. 

Dan Cojocaru: Există în teatru genul de actor care, atunci când vine un regizor şi i se propune un rol, înainte de a accepta, îşi numără replicile. Compromisurile mele de la venirea în teatru au fost legate de faptul că am acceptat roluri pe care alţii le-au refuzat. Şi am făcut, de pildă, din personajul judecătorului din „Nunta lui Figaro“ un curs pentru studenţii de la teatru.
 
Cât de importante sunt relaţia actor - regizor, relaţia actor - actor, urmată de relaţia actor - spectator?

Ileana Ploscaru: Relaţia dintre actor şi regizor mi se pare firească. Regizorul îţi propune o partitură pe care tu trebuie să ţi-o însuşeşti. Relaţia se concretizează de fapt atunci când tu, actor, reuşeşti să te încadrezi perfect în viziunea regizorală. Iar între actor şi actor este nevoie de sprijin reciproc şi în repetiţii, şi în spectacol. Relaţia actorului cu publicul este transfer de energie. Actorul simte sala după felul cum ascultă sau se foiesc pe scaun. Nu-i vezi pe spectatori, dar îi simţi. 

Dan Cojocaru: Sunt mai multe feluri de actori, cum sunt mai multe feluri de regizori. Depinde, de cum reuşesc să se pună de acord. Relaţia actor - regizor trebuie să conducă la produsul finit care este spectacolul şi în care actorul îşi aduce contribuţia de creator al personajului pe care îl interpretează, în desenul final realizat de regizor. Teatrul este un joc de echipă. Se poate întâmpla ca un coleg să nu fie într-o formă prea bună, şi atunci trebuie ajutat de echipă.   

Sunt spectacole şi spectacole, dar cum rămâne cu mitul spectatorului care nu vine la teatru şi preferă să meargă într-o cafenea sau la cinematograf?
 
Ileana Ploscaru:
 Spectatorul de teatru nu trădează teatrul. Sunt teatre care au norocul să aibă public statornic. La Cluj, de pildă, erau importante spectacolele jucate numai pentru studenţi. Păcat că nu se întâmplă şi la Constanţa! Cei care iubesc teatrul vin să ne vadă, ceilalţi, păcat pentru ei. 

Dan Cojocaru: Eu cred că locul teatrului este în teatru. Cutia magică este acolo. Nu sunt împotriva experimentelor, dar nu-mi pot imagina teatrul în zăngănit de pahare sau zornăit de furculiţe. Este o formă de spectacol şi aceea, pe care totuşi nu aş numi-o teatru. Este interesat de urmărit evoluţia tehnologiei în continuare, iarăşi eu cred, că smartphone-ul este un inamic demn de luat în seamă. Publicul există, iar dovada constă în faptul că spectacolul „Bătrâna şi hoţul“ s-a jucat de la premieră numai cu casa închisă.   
 
Aş vrea să atingem puţin şi subiectul şcolii de teatru româneşti. Domnule Cojocaru, dvs. lucraţi foarte mult cu tinerii, dvs., d-na Ploscaru, aţi cochetat cu catedra de teatru. Cum aţi descrie, din această perspectivă, drumul străbătut de tânărul care se visează actor sau regizor către scenă şi până la inima publicului? Şi după ce ajunge pe scenă, cum trebuie să fie acolo, pentru a rezista şi a face performanţă?

Ileana Ploscaru: Eu am lucrat cu o clasă de actori gata formaţi la revistă şi la teatrul de copii. A fost foarte greu, pe mulţi i-am convins, pe alţii nu am reuşit că trebuie să înveţe actorie. Noi ne-am împărţit timpul între teatru, muzică şi dans. Nu întotdeauna s-a înţeles care este lucrul cel mai important. Ce a reuşit, de pildă, Diana Cheregi a fost să facă din lecţiile de vorbire o artă. Nu ştiu dacă s-a întâmplat şi la Constanţa, dar am auzit că la UNATC s-ar fi renunţat la orele de vorbire scenică. Din păcate, se va vedea acest lucru pe scenă, când viitorii actori nu vor face diferenţa între teatru şi film. 

Dan Cojocaru: Eu cred că în ceea ce priveşte şcolile de teatru, în general, ar trebui să se pornească de la ideea ca studenţii să nu mai fie minţiţi. Nu toţi pot face această meserie. Din păcate, în această goană după studenţi, s-a produs o inflaţie, care, din punctul meu de vedere, nu e benefică, dimpotrivă. Este nevoie de o oarecare rigoare, începând cu admiterea şi până la finalul facultăţii. Pentru că numărul de teatre a rămas acelaşi, unde vor merge oare cei care termină facultatea?   
 
Există o reţetă a actorului de succes? Este profitul sinonim cu succesul?

Ileana Ploscaru: Nu ştiu daca există o reţetă. Scena îşi spune cuvântul, până la urmă, chiar dacă a apărut şi în România meseria de impresar. Profitul nu are nicio legătură cu succesul. Calităţile actoriceşti şi modul cum eşti promovat stau însă la baza succesului în teatru. 

Dan Cojocaru: Dacă vrei să faci bani, nu te faci actor de teatru. În cinematografie este diferit. Acolo poţi să şi câştigi şi să îţi foloseşti faima pentru a obţine alte roluri. România nu are o industrie cinematografică. Noi facem film de artă, în general.   

Domnule Cojocaru, dacă ar fi să alegeţi între televiziune, teatru sau catedră, în acest moment al vieţii dvs, pentru ce ați opta?

Dan Cojocaru: Fără niciun fel de ezitare, aleg teatrul şi catedra de la liceu.
 
În ce spectacole jucaţi, fiecare dintre dvs., în această stagiune, pe scena Teatrului de Stat Constanţa?

Ileana Ploscaru: „Bătrâna şi hoţul“, „Titanic Vals“ şi „Scaiul“.

Dan Cojocaru: „Bătrâna şi hoţul“, „Să ne răzbunăm, iubito!“, „Scaiul“, „Eutopia“, „Nişte năroji“ şi „Dionysos“.   

Vă rog să lansaţi o invitaţie constănţenilor pentru spectacolul de sâmbătă seară!

Ileana Ploscaru: Vă invităm din toată inima să veniţi în general la teatru şi în această seară la spectacolul „Bătrâna şi hoţul“. (Distribuţie: Bătrâna - Ileana Ploscaru, Hoţul - Dan Cojocaru, Alina Manţu şi Alexandru Medveghi. Regia: Iulian Enache, Scenografia: Lăcrămioara Dumitraşcu, Muzica: Adrian Mihai).
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii