Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
22:07 28 03 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#scrieDobrogea Integrarea Dobrogei. Implicaţii socio-economice

ro

25 Jan, 2018 00:00 3814 Marime text
Dobrogea, teritoriul care, timp de aproape cinci secole, s-a aflat sub dominaţia Imperiului Otoman, revine în anul 1878 la patria-mamă, România.
 
Unirea celei mai mari părţi a Dobrogei la România, stipulată întocmai în Tratatul de la Berlin [1], s-a constituit într-un eveniment cu multiple consecinţe, de lungă durată atât asupra evoluţiei în sine a regiunii, cât şi a geopoliticii statului român independent pe spaţiul dintre Dunăre şi Mare.
 
Conexarea politicilor factorilor de decizie de la nivel central şi local cu aspiraţiile societăţii dobrogene s-a transpus în procesul complex de integrare deplină şi ireversibilă a regiunii transdunărene arealului românesc, derulat pe parcursul a trei decenii.
 
După cum relevă izvoarele istorice, premisele integrării Dobrogei se regăsesc, cu decenii înainte de 1878, în tendinţele evoluţiei regiunii şi preocupările unor oameni politici şi instituţii româneşti privind realităţile şi posibilităţile de dezvoltare ale provinciei transdunărene în contextul politicilor Marilor Puteri promovate la Dunărea de Jos începând cu mijlocul secolului al XIX-lea şi al intereselor Principatelor şi ale României.
 
Dacă punctele de carantină de la Gura Ialomiţei, Călăraşi, Brăila, Olteniţa şi instituţii centrale au reţinut în rapoartele întocmite între 1830 şi 1877 informaţii despre realităţi din provincia transdunăreană cu privire la situaţia economică, aspecte demografice, starea sanitară, activitatea şcolilor şi bisericilor româneşti, legăturile cu teritoriile din stânga fluviului [2], reprezentanţi ai paşoptiştilor exilaţi au apreciat la doi ani după 1848 rolul geopolitic al Dobrogei pentru Principate.
 
Preocupările Marilor Puteri începând cu mijlocul secolului al XIX-lea referitoare la asigurarea şi modernizarea navigaţiei la Dunărea de Jos şi dezvoltarea căilor de transport între fluviu şi Marea Neagră au amplificat interesul pentru Dobrogea în mediul românesc. Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica au schimbat prin intermediul corespondenţei, opinii privind oportunitatea unei linii ferate transdobrogene, iar Ion Ionescu de la Brad, cunoscător al realităţilor dintre Dunăre şi Marea Neagră din excursia făcută în 1850, considera regiunea „o ţară favorită“ pentru vinderea produselor transportabile pe fluviu şi căile maritime. Constanţa era, în viziunea sa, portul menit „a fi locul de încărcare a productelor Principatelor“ [3]. (Sic). El spera ca Ion Ghica să se ocupe de organizarea Dobrogei, regiunea putând avea destinul „Californiei“. Mai mult, provincia transdunăreană era considerată ca posibilă bază pentru viitoare proiecte revoluţionare.
 
La rândul său, Mihail Kogălniceanu, într-un articol publicat la 2 iunie 1856 în „Steaua Dunării“, enumera între factorii majori, favorizanţi ai întăririi autonomiei, principalele porturi maritime, ceea ce impunea Principatelor o „politică raţională şi perseverentă“ faţă de provincia cisdunăreană, despre care scrisese încă din 1837 că aparţinuse domnitorului Mircea cel Bătrân [4].
 
Investiţiile făcute de capitalul britanic pentru construcţia liniei ferate Cernavodă - Constanţa şi amenajările efectuate în portul maritim Constanţa au fost corect percepute la Bucureşti. Prezenţa delegaţiei oficiale române la inaugurarea liniei ferate, la 22 septembrie/14 octombrie 1860, depăşeşte semnificaţia circumstanţială a momentului, iar analiza lui Dionisie Pop Marţian, unul dintre participanţii la eveniment, constituie o dovadă în acest sens: „Însemnătatea acestui drum“, scria reputatul economist, „este foarte mare pentru Principate, el va cauza însemnate prefaceri nu numai în mişcarea comerţului nostru, ci va tăia mai adânc în chestiuni înalte ale economiei şi politicii româneşti“ [5].
 
Sub aspect demografic, Dobrogea prezenta în deceniile premergătoare integrării un conglomerat etnic variat format din turci, tătari, români, bulgari, cerchezi, ruşi, lipoveni, cazaci zaporojeni, germani, armeni, evrei, rromi, unguri, italieni şi raguzani, aşezaţi în provincie din diverse perioade istorice. Evoluţia populaţiei dobrogene s-a circumscris politicii autorităţilor otomane şi mai ales efectelor distructive provocate de cele patru războaie (1806-1812; 1828-1829; 1853-1856; 1877-1878), care au transformat regiunea în arenă a confruntărilor turco-ruse.
 
În perioadele de linişte şi siguranţă, majoritatea locuitorilor provinciei trăitori în mediul rural se îndeletniceau cu creşterea animalelor, lucratul pământului şi pescuitul. Produsele erau consumate în gospodării, iar excedentul, valorificat fie la iarmaroacele organizate în regiune, fie, în principal, prin portul Constanţa.
 
În anul 1876 au fost exportate din producţia cerealieră a Dobrogei 76 de tone în Anglia, Grecia, Turcia, Rusia, Italia, Danemarca, Germania şi Belgia. Pentru piaţa Constantinopolului în acelaşi an s-au expediat 10.000 de miei, 30.000 de berbeci şi 300.000 de ocale de lână ţigaie şi 250.000 de ocale de brânză. Circa 7.000 de piei de miel şi berbec au fost exportate la Viena [6]. 
 
La amenajarea drumului Rasova-Constanţa construit de o misiune franceză au lucrat în exclusivitate românii. Construcţia liniei ferate Cernavodă-Constanţa, lucrările de infrastructură din portul Constanţa şi cele efectuate de Comisia Europeană a Dunării au necesitat braţe de muncă pe care le-au dat locuitorii Dobrogei.
 
Prezenţa şi continuitatea seculară a românilor în spaţiul dobrogean sunt ilustrate de surse istorice variate rămase de la călători, oameni de afaceri, slujitori ai bisericii, ofiţeri, de hărţi medievale şi moderne, de toponimie şi lăcaşurile de cult ridicate. Faptul este explicabil şi de înţeles întrucât românii dobrogeni, dincolo de sporul natural, au primit încă din secolul al XVIII-lea un aport etnic decisiv şi constant de la mocanii transilvăneni, cojanii munteni şi moldoveni, autentici „descălecători“ în Dobrogea [7]. Cea mai compactă a fost comunitatea românească locuitoare a aşezărilor rurale şi urbane de-a lungul Dunării.
 
Ion Ionescu de la Brad constata că la Silistra românii „au realizat românismul“, iar „limba românească este vorbită de toţi: bulgar, armean, cazac, lipovean“ [8]. Cărturarul Nifon Bălăşescu, ctitor de şcoli în Dobrogea înainte de 1878, aprecia că în 72 de localităţi numărul familiilor româneşti era de 8.000, cu aproximativ 60.000 de suflete [9].
 
Cercetări temeinice au demonstrat că în toponimia dobrogeană 125 de denumiri sunt de sorginte românească [10]. Argumente pentru prezenţa românilor dobrogeni oferă şi lăcaşurile de cult, în Dobrogea fiind atestate până la 1878, în 82 de localităţi, 84 de biserici şi patru mănăstiri  [11].  În cele mai multe dintre aşezări funcţionau şcoli cu învăţători români, unii veniţi din România, cu manuale trimise din stânga Dunării, din iniţiative particulare sau ale unor instituţii locale şi centrale.
 
Note 
 
[1] Conform articolului 46, „Insulele formate de Delta Dunărei, precum şi Insula Şerpilor, sandgiacul Tulcei coprinzând districtele (Cazas) Kilia, Sulina, Mahmudie, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Medgidie, se vor uni cu România. Principatul mai primesce apoi ţinutul coprins, la sudul Dobrogei, de uă linie care începe de la Silistra şi se termină la sud de Mangalia, pe Marea Neagră. Linia graniţilor se va fixa de comisiunea europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei“. (Tractatul de la Berlin urmat de protócoalele Congresului precum şi de charta Basarabiei române a Deltei Dunărei şi a Dobrogei. (Traducţiunea Ministerului Afacerilor Străine), Bucuresci, Imprimeria Statului, 1878, p. 19) (Sic.).
 
Decizia Marilor Puteri a divizat Dobrogea, partea sudică a revenit Principatului autonom al Bulgariei până la semnarea Tratatului de la Bucureşti (28 iulie/10 august 1913) care a consemnat integrarea la România. În publicistica şi o parte a istoriografiei române zona este denumită Cadrilater, termen preluat din cartografia militară ce desemna convenţional spaţiul delimitat de cetăţile Silistra-Rusciuk (Ruse)-Şumla (Şumen)-Varna, fără legătură cu realitatea geografico-istorică, ci numai cu construcţia strategică a Imperiului Otoman realizată în scopul apărării teritoriului de la Dunărea de Jos.
 
Dacă acceptăm termenul de Cadrilater, înseamnă că România a primit numai o parte (judeţele Durostor şi Caliacra), care nu defineşte o unitate geografică distinctă, ci este zona sudică a Dobrogei. (V. Stroescu, Dobrogea Nouă. Pe cărările străbunilor, vol. II, Editura Tipografiei „Comerciala“ Iv. D. Smocof & Co, Bazargic, 1925, p. 10). Cea mai potrivită denumire este Dobrogea de Sud ori cea a asumată de Parlamentul României, Dobrogea Nouă, consemnată în legea specială de organizare din 1 aprilie 1914. (Romulus Seişan, Dobrogea, Gurile Dunării şi Insula Şerpilor. Schiţă monografică. Studii şi documente, Tipografia Ziarului „Universul”, Bucureşti, 1928, p. 29).
 
[2] Documente privind istoria Dobrogei (1830-1877). Volum întocmit de Tudor Mateescu, Bucureşti, 1975. (Passim).
 
[3] Victor Slăvescu, Corespondenţa între Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica. 1864-1874, Bucureşti, p. 58; 96.

[4] Al. Zub, M. Kogălniceanu - o politică dobrogeană, în „Tomis“, an XI, nr. 1, martie 1976, p. 13
 
[5] „Analele economice“, 1860, Trim. III – IV, p. 76.
 
[6] Valentin Ciorbea, Portul Constanţa, 1896-1996, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1996, p. 49-50.
 
[7] D. Şandru, Mocanii în Dobrogea, Bucureşti, 1946, p. 126.
 
[8] Victor Slăvescu, op. cit., p. 32; 75-77.
 
[9] Nifon Bălăşescu, Românii în Turcia, în „Biserică şi şcoală“, Arad, 1877, p. 353.
 
[10] Anca Ghiaţă, Contribuţii noi privind unele aspecte ale societăţii româneşti din Dobrogea în secolele XV-XIX, în „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice“, seria IV, Tom I, 1975-1976 (Passim).
 
[11] Gheorghe Dumitraşcu, Localităţi biserici şi mănăstiri româneşti în Dobrogea până la 1878, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna“, Constanţa, 1996 (Passim).
 
(Sesiunea de comunicări ştiinţifice „Dobrogea - modernizare şi românism, de la Reintegrare (1878) la Marea Unire (1918)“, Gârliciu, 29 noiembrie 2017)
 
Despre prof. Gica Nicula 
 
Profesor de limba şi literatura română, profesor de limba şi literatura engleză.
- 2008 - prezent: profesor la Şcoala Gimnazială „Dumitru Gavrilescu“ Gârliciu 
- 2010 - prezent: director la Şcoala Gimnazială „Dumitru Gavrilescu“ Gârliciu
- 1997: Gradul I în învăţământul preuniversitar, Universitatea „Ovidius“ Constanţa
- 2007: licenţiată în filologie la Universitatea „Spiru Haret“ din Bucureşti
- 2011: master în istorie, la Universitatea „Ovidius“ Constanţa
- 2017: doctorand, Universitatea Liberă Internaţională Moldova - Management educaţional.
 
 
 
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii