Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
19:57 23 09 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Pădurile Dobrogei în anii 1900

ro

17 Apr, 2018 00:00 5688 Marime text
 În ampla sa lucrare „Dobrogia în pragul veacului al XX-lea: Geografia matematică, fisică, politică, economică şi militară“, Marin Ionescu-Dobrogianu face o excelentă prezentare a pădurilor existente în anul 1900 în teritoriul cuprins între Dunăre şi Marea Neagră.
 
În anul de referinţă, pădurile ocupau în acest teritoriu o suprafaţă de 135.452 de hectare. Existau 14 ocoale silvice, din care şase în judeţul Constanţa (Mangalia, Constanţa, Enisemlia {Yenişenli = Valea Rea, azi, Văleni, comuna Dobromir}, Ostrov, Cernavoda, Hârşova) şi opt în judeţul Tulcea (Casamcea = Casimcea, Babadag, Ciucurova, Cerna, Greci, Niculiţel, Tulcea şi Satu Nou).
 
Suprafaţa pădurilor dobrogene nu impresionează, cu siguranţă, pe cineva din Transilvania sau din Moldova. Trebuie însă avut în vedere faptul că Dobrogea prezintă elemente inedite şi unice, poveşti şi istorii care sunt de natură să clarifice şi aspectul pădurilor din această provincie.
 
Dobrogea s-a aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman timp de aproape patru secole şi jumătate, din 1421 şi până în 1878. Pădurile sale erau proprietatea statului. Parte dintre ele erau exploatate de administraţia otomană a provinciei, dar o altă parte era cuprinsă într-un fond de rezervă ce nu putea fi folosit de oricine.
 
Astfel, se ştie că la mijlocul secolului XIX, în timpul sultanilor Abdul Medjid şi Abdul Aziz, în nordul Dobrogei exista o aşa-zisă „sultanie“ - pădure rezervată, „o grădină a sultanului“, al cărei centru era zona Ciucurova.
 
Într-o lucrare din 1928, făcând referire la această sultanie, silvicultorul şi scriitorul Marin Drăcea menţiona că „nici pasărea nu putea trece prin asemenea păduri rezervate“ şi că din aceste păduri protejate se exploata balageaua, un lemn de stejar care mergea doar la Constantinopol. Aceste păduri rezervate erau păzite de forţe militare turceşti!
 
Tot în judeţul Tulcea, pădurile protejate din a doua jumătate a sec. XIX conţineau şi mulţi tei din care rezulta o excelentă miere, şi ea cu mare trecere la Istanbul.
 
Sultanul avea interes să exploateze o parte a pădurilor dobrogene, dar dorea şi prezervarea lor, atât a pădurilor rezervate, cât şi a celor nerezervate. Aparatul administrativ otoman ce funcţiona în Dobrogea (un aparat măcinat de corupţie) îşi avea şi el însă propriile interese, astfel că exploatarea pădurilor dobrogene (cele nerezervate mai ales) era mai drastică decât se prezenta pe hârtie.
 
În 1858, sultanul Abdul Medgid ratifica o lege care oprea tăierea esenţelor preţioase (stejar, nuc, carpen etc.), dar realitatea din teren era cu totul alta, iar exploatarea neautorizată din Dobrogea nu făcea excepţie de la regula corupţilor...
 
Corupţia slujbaşilor otomani se manifesta, după cum spuneam, mai ales în gestionarea exploatării pădurilor nerezervate. Acestea trebuiau în mod normal „să acopere în mod gratuit nevoile populaţiei locale“, dar, adesea, lemnul tăiat în pădure nu mai ajungea la localnici, ci era valorificat, iar suma rezultată umplea buzunarele celor din administraţie.
 
În jurul anului 1870, regimul pădurilor se modifică odată cu reformele din imperiu. Pădurile rezervate nu mai sunt păzite de armată şi trec sub administraţie civilă. Jaful şi corupţia slujbaşilor civili otomani ating cote alarmante şi întreaga pădure dobrogeană este în pericol de a fi exploatată până la ultimul trunchi de copac...
 
Marin Ionescu-Dobrogianu povesteşte că în 1878 pădurile Dobrogei ajunseseră mai mult nişte pâlcuri forestiere. Cauzele erau multiple: corupţia administraţiei civile, păşunatul abuziv, devastările provocate de război, exploatarea lemnului de cherestea pentru reparaţii de nave în diverse porturi otomane etc. Singura porţiune ce putea purta numele de pădure era zona masivului muntos dintre Isaccea şi Babadag.
 
Anul 1878 aduce instalarea administraţiei româneşti în Dobrogea şi, treptat, apar legi care încearcă să salveze pădurea rămasă şi care menţionează clar în ce cazuri şi de către cine (ex. - localnici) poate fi exploatat lemnul. După 1887 se hotărăşte înfiinţarea de pepiniere la Murfatlar şi Ciucurova, iar apoi apar altele la Caranasuf (Istria), Tuzla, Caracoium (Năvodari) şi Karaomer (Negru Vodă).
 
Eforturile de a reîmpăduri zonele distruse produc efecte pozitive în următoarele două decenii. La 1900, M. Dobrogianu enumeră pepinierele şi plantaţiile din ambele judeţe dobrogene.
 
Aflăm astfel că Pepiniera Casimcea avea o suprafaţă de 36.810 mp cu salcâmi, stejari, frasini, ulmi, pini şi nuci, toate însumând peste 370.000 de arbori. Pepiniere mai mici se găseau la Valea Ţiganului (teritoriul Enisala), Cumarova (Comorova - lângă Mangalia), Caracoium, Teliţa, Hagilar (sat Lăstuni, comuna M.Kogălniceanu de Tulcea) şi Ciucurova, toate întemeiate între 1894 şi 1897.
 
Sunt consemnate plantaţii comunale la Karaomer (salcâm şi stejar), la Erichia în pădurea Testemel, zona Stejaru-V. Alexandri (pin), Sarighiol (salcâm şi aylant), Caranasuf (350 de hectare de salcâm, aylant, ulm, pin, dud, plop, salcie şi frasin). La Tuzla exista o plantaţie de 130 de hectare de salcâm şi nuci (proporţie mică).
 
Pădurea Letea era celebră şi la 1900. Legenda ei spune că ar fi fost plantată de un paşă turc, care şi-a arătat astfel dragostea pentru o creştină româncă. Realitatea este cu totul alta, ştiut fiind faptul că nu este vorba de o plantare artificială. Letea conţinea şi la 1900 esenţe de plop cenuşiu, stejar, frasin, anin negru, diverse tipuri de sălcii, tamarix, viţă sălbatică şi altele... Nisipurile mişcătoare ocupau, potrivit sursei bibliografice, între 300 şi 400 de hectare.
 
O altă pădure importantă a Dobrogei la 1900 era Caraorman, tot în Delta Dunării, unde pe 1500 de hectare se găseau din belşug stejar, plop cenuşiu, frasin, ulm, viţă sălbatică, iederă etc...
 
(Va urma)
 

Bibliografie

 
Căpitanul M.D. Ionescu - „Dobrogia în pragul veacului al XX-lea: Geografia matematică, fisică, politică, economică şi militară“, Bucureşti, 1904, p. 63-76
 
Marin Drăcea - „Pădurile Dobrogei“, p. 391-415, material apărut în lucrarea „Dobrogea- cincizeci de ani de vieaţă românească“, Bucureşti, 1928
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal“, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.
 

Citeşte şi:
 
După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie
 
Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“

Sănătatea şi serviciul sanitar în Dobrogea la sfârşitul secolului al XIX-lea

„Dobrogia în pragul veacului al XX-lea: Geografia matematică, fisică, politică, economică şi militară“, de M.D. Ionescu

Ti-a placut articolul?

Comentarii