Cât costa, în realitate, „visul genial” al lui Ceaușescu Arhivele CNSAS scot la iveală mizeria și haosul de pe șantierul Canalului Dunăre – București

Proiectul gigant al Canalului Dunăre – București, una dintre cele mai intens trâmbițate teme de propagandă din perioada de final a „Epocii de Aur”, se desfășura în realitate într-o mizerie de nedescris, în lipsuri cronice de aprovizionare și pe fondul unor grave deficiențe de execuție. Documente secrete din arhivele fostei Securități, publicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), dezvăluie haosul care domnea pe șantiere înainte de căderea regimului comunist.
 

O idee veche de un secol, transformată de Ceaușescu într-un eșec logistic

Ideea de a conecta capitala la rețeaua fluvială nu îi aparținea lui Nicolae Ceaușescu. Prima „schiță-proiect” a fost realizată încă din 1880 de inginerul Nicolae Cucu Starostescu, iar în 1929 Parlamentul chiar votase o lege în acest sens, abandonată din cauza Marii Crize Economice. Proiectul a fost readus pe masă în 1984, odată cu inaugurarea festivă a Canalului Dunăre – Marea Neagră, din dorința de a lega direct Bucureștiul de Portul Constanța.

Decizia de a demara lucrările s-a luat în septembrie 1986, când dictatorul a optat pentru amenajarea cursului râului Argeș — varianta cea mai scumpă, mai complexă și mai dificil de exploatat.

Rapoartele Securității: Doar o treime din muncitori pe șantier, barăci fără căldură și mâncare execrabilă

Documentele din arhiva CNSAS demonstrează prăpastia dintre cifrele din planurile oficiale și realitatea din teren:

• Lipsă acută de personal și echipamente: Deși fiecare județ trebuia să trimită câte 400 de oameni (un necesar de 16.000 de muncitori), în august 1988 lucrau efectiv doar 3.400. Marea majoritate a utilajelor zăceau nefolosite din lipsă de motorină, piese de schimb, baterii și anvelope.
• Condiții umane deplorabile: Muncitorii erau cazați în barăci șubrede sau corturi, fără electricitate, canalizare sau surse de căldură. În noiembrie 1989, un raport al Securității Giurgiu arăta că rețelele electrice și de canalizare din cele 7 tabere erau complet defecte, iar microcentralele nu fuseseră pregătite pentru iarnă.
• Criza de alimente: Mâncarea furnizată era insuficientă și de o calitate execrabilă, lipsind cu desăvârșire conservele sau produsele din carne.
• Beton de proastă calitate și utilaje defecte: Din cele 7 stații de betoane de la N.H. 4, doar 3 erau funcționale, restul nefiind racordate la utilități, iar agregatele folosite conțineau impurități peste limitele admise.

Din cauza condițiilor vitrege și a reducerilor salariale aplicate automat pentru nerealizarea planului, numeroși muncitori părăseau șantierul fără aprobare sau cereau cu disperare să fie trimiși acasă.

Lucrările la Canalul Dunăre – București au fost sistate imediat după Revoluția din 1989, proiectul rămânând până astăzi una dintre marile investiții abandonate din perioada comunistă.