Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
08:19 12 12 2019 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Darts game pe bricul „Mircea“. Cine i l-a oferit (galerie foto)

ro

22 Nov, 2019 00:00 2385 Marime text

 
Sergentul Ioan Olaru, contingent 1937, încadrat la Depozitele Litoralului Maritim și Fluvial, s-a numărat printre marinarii care au făcut parte din echipajul primordial, cel care l-a preluat pe “Mircea”, după lansarea în apele Elbei (joi, 22 septembrie 1938 – n.n.), din custodia nemților, s-a familiarizat și împrietenit, la propriu, cu el și l-a adus în țară, ofrandă viitoarele generații de marinari ai României.
 
După propria sa confesiune, mărturiile care urmează, aspecte inedite din viața cotidiană la bordul navei-școală “Mircea”, au fost transcrise de el de pe un caiet de bord, pe timpul serviciului militar, îndeplinit ulterior (22 februarie 1942 - .n.n.) la Biroul Registraturii Comandamentului Portului și Zonei Constanța.
 
Din primul echipaj al navei-școală “Mircea” făceau parte 8 ofițeri – comandorul August Roman[1], primul comandant al navei, locotenent-comandorul Alexandru Martac[2], comandant secund, căpitanul mecanic Mihai Ionescu, căpitanul Dumitru Mitescu, ofițer la bord, căpitanul Traian Popescu, medicul navei, locotenenții Ion Stoian[3] și Ștefan Holban și aspirantul Ioan Măinescu, ofițeri la bord -, 15 maiștri și subofițeri și 70 de marinari trupă (56 la punte și 14 mecanici).
 
Iată ce-i scria comandorul August Roman, la 15 martie 1939, comandorului Gheorghe St. Dumitrescu[4], atașatul militar și naval la Londra: “Dragă Gică, Am primit galoanele (însemne de grad englezești – n.n.) și-ți mulțumesc foarte mult că ai fost așa de drăguț și te-ai ocupat să mi le procuri. Într-adevăr, sunt foarte frumoase și bine lucrate. Vorba ta: “Scump dar face!.”.
 
Nici până în prezent nu am primit rezultatul la propunerea mea de program al călătoriei. Nu mai înțeleg nimic. Acum două luni când l-am făcut, am apreciat ca la 15 martie să fiu gata. Realitatea a fost alta și aceasta în mare parte din vina Bucureștiului și, mai ales, a Intendenței (sic!), sau mai precis cred a formelor financiare.
 
Pe de altă parte, chiar la navă mai sunt încă (sic!) câteva lucrări care cred că vor fi terminate până în jurul datei de 20 – 22 martie. Sper ca până atunci să ne sosească și restul de drepturi ale echipajului pe luna martie și pe timpul călătoriei. În consecință, eu am fixat data de plecare la 29 martie, urmând să sosim la Southampton luni, 3 aprilie, către ora 10 dimineața.
 
În orice caz, eu te voi anunța oficial de plecare și de sosire acolo, în timp util. Sper însă să nu mai fiu obligat a schimba și această dată.
 
Am cerut în țară ca în cererea de agreement care se face să nu se fixeze data, ci să se spună în cursul lunii martie, urmând ca eu să comunic Legației, respectiv ție, data exactă a sosirii navei. După cum îți spuneam, nu știu nimic ce au făcut cei de la București. Nici nu știu dacă s-au aprobat escalele propuse de mine. În tot cazul, eu am comunicat la Ministerul Aerului și Marinei că plecarea navei nu va putea avea loc decât cel mai devreme pe 27 martie. Ori fondurile nu ne-au sosit decât luni, 13 martie pentru procurarea de material de inventar și întreținere și este o operațiune care va dura minimum 10 zile.
 
Te-am plictisit destul cu aceste exemple dar am făcut-o ca să cunoști situația reală și să știi, la nevoie, ce să vorbești autorităților engleze, căci poate din țară nu ne vin alte lucruri, deja perimate.
Transmite, te rog, omagiile mele respectuoase Doamnei Dumitrescu.
Cu cele mai vii mulțumiri pentru galoane și îmbrățișări, cu drag, Roman.”.
 
Ceremonialul ridicării pavilionului național la bordul navei a avut loc la 27 martie 1939, în prezența autorităților române și germane. Erau de față atașatul militar român la Berlin, consulul general al României la Hamburg, ofițerii și echipajul navei, membrii Comisiei de supraveghere a construcției, amiralul Wolff din partea Marinei de Război germane, comandantul militar din Hamburg, precum și directorii și personalul Șantierului constructor “Blohm und Voss” din Hamburg.
 
Cu acest prilej, comandantul navei a expediat M.S. Regelui Carol al II-lea următoarea telegramă: “În numele Majestății Voastre s-a ridicat astăzi pavilionul național pe NMS «Mircea» în fața autorităților române și germane. În aceste momente deosebit de importante și înainte de a lua drumul spre țară, gândul nostru pătruns de simțul datoriei și al sacrificiului se îndreaptă către Majestatea Voastră, asigurând-O de întregul nostru devotament.
Să trăiți, Majestate!”.
 
O telegramă similară a fost expediată și generalului adjutant Paul Teodorescu, ministrul Aerului și Marinei: ”Astăzi s-a ridicat oficial pavilionul național pe NMS «Mircea», în fața autorităților române și germane. În acest moment solemn, gândurile noastre se îndreaptă către dumneavoastră, nu numai ca șeful Departamentului Marinei, dar și pentru acela care, cu neostenită osârdie, a luptat și înfăptuit începuturile Marinei Regale moderne.
Vă exprimăm, odată cu tot devotamentul nostru, și urările de sănătate, pentru a duce mai departe opera măreață, pentru care «Mircea» este un strălucit început.”.
 

În drum spre Hamburg

 
“Una din cele mai frumoase amintiri a fost cea din armată, când purtam gulerul albastru de marinar și am avut fericitul prilej de a face cel mai frumos voiaj în țări mult depărtate de țara mea – consemna sergentul Olaru. Am fost cu serviciul militar la Divizia de Mare la Constanța. La începutul lunii februarie 1939, la Atelierele de Arme sub Apă.
 
Comandamentul Marinei Regale avea nevoie de un echipaj de 70 de marinari pentru a aduce în țară nava-școală “Mircea”, construită recent la Șantierele “Blohm und Voss” din Hamburg. La 1 februarie 1939 am avut plecarea în București, la Comandamentul Marinei Regale. Am stat în Capitală două zile, până s-au făcut pașapoartele, fiind găzduiți la Aviația militară Pipera. În seara de 4 februarie 1939 am părăsit Bucureștiul și țara, pe un timp ce mi se părea o veșnicie.
 
Am primit câte 10 mărci germane pe care învârteam și pe față și pe dos, cam vreo 450 de lei în banii noștri, plus hrana rece pentru trei zile.
Expresul București – Berlin ne-a dus prin vama Ghica Vodă[5] după 14 ore de mers la Cracovia, în Polonia. Prin vama Katowice ne-au luat în primire autoritățile germane. S-a făcut viza pașapoartelor și am trecut mai departe, prin mai multe gări germane, dar fiind obosiți de drum, am mai scăpat din vedere multe peisaje. Doar o amintire fugară despre orașul Breslau, foarte frumos.
 
În dimineața zilei de 6 februarie am ajuns în metropola Germaniei – Berlinul. La Berlin am stat doar două ore, până la acceleratul Hamburg – Antonia, vizitând fugar orașul. La ora 08.00 dimineața am luat trenul și, după șase ore, am ajuns în faimosul port Hamburg. În timpul celor șase ore de călătorie din goana trenului am văzut formarea, așezarea și disciplina. Puține câmpii, dar multe fabrici și uzine, lucrări speciale și șantiere multe. În jurul orei 02.00 p.m. am coborât din accelerat. Portul se află în apropierea gării sau gara în apropierea portului, cum vreți să luați, tot bine e.
 

Întâlnirea cu “Mircea”

 
Trecând cu toții din nou prin punctul de vamă, am trecut pe feribotul pregătit și, în 15 minute, am ajuns la dana unde era bricul “Mircea”, mult așteptat de noi. Nu departe vedeam și șantierul în care oamenii l-au construit. Ajunși la navă (dană), am fost preluați de către șeful de echipaj și căpitanul de arme. După o zi de odihnă, sub comanda șefului de echipaj am început teoria navei și a velelor.
 
Manevrele au durat două luni de zile. În două luni s-au întâmplat multe evenimente de o importanță majoră. Cehoslovacia a fost ocupată de către fasciști (14 martie 1939 – n.n.). De la noi din țară nici o veste – poveste, difuzorul din cazarmele marinarilor nu funcționau din ordinul Comandamentului Marinei Regale. De abia după o săptămână am aflat câte ceva de la domnii maiștri.
Ofițerii și maiștrii s-au ținut în ultima lună numai de chefuri mari (sic!). Și noi am fost învoiți de la bord. Am făcut chefuri și cu militarii marinari germani, cât și cu civili. Dacă ar fi știut ei cum se vor sfârși toate cele începute!
 

În drum spre țară

 
... Se apropia timpul de plecare spre țară. În ziua de 29 martie, ora 06.00 dimineața părăsim Hamburgul, cu destinația Southampton – Anglia. Pe Canalul Elbei și până în largul Mării Nordului ne-a însoțit o navă germană de război. Pe Canalul Elbei am fost nevoiți să ancorăm din cauza ceții dese încât era imposibil de a naviga.
Am stat în loc câteva ore, trăgând semnalul sirenei.
În sfârșit, dispare ceața. Noi ridicăm ancora și... înainte, spre larg. Seara am ajuns în largul mării.
Comandorul August Roman a dat ordin să se micșoreze viteza vasului. Nava germană a tras lângă bordul navei noastre și a ancorat. Schela pusă între cele două nave a făcut posibilă o vizită reciprocă a marinarilor și a vaselor.
 
S-a dat un dineu, unde ne-am simțit foarte bine ciocnind halbele cu bere. Petrecerea a ținut cam două ore. La terminare am dat cu toții mâna, urându-ne voiaj bun pe mările lumii. Imediat am trecut cu toții la navele noastre, ridicând schela.
Gornistul a sunat comanda “La posturi, pentru salut”.
 
După ce sirenele au dat onorul, nava lor a făcut un rondou, apoi s-a depărtat. Noi toți ne gândeam cum vom face acest prim voiaj pe mare, fără să punem o săptămână piciorul pe uscat. Cum stăteam așa pe gânduri, am zărit spre prova tribord făcându-și apariția câteva submarine. Le număr eu cu mare atenție - erau 9 în total. Submarinele au aprins farurile. Unii dintre ele, nava-comandant probabil, a început să semnalizeze. Imediat a răspuns la semnal și nava noastră, căci altfel ne bubuiau rău. Ele s-au denumit că sunt germane și au făcut un rondou de la tribord spre babord și au trecut la salut. Trei dintre ele s-au scufundat.
Noi nu știam ce să credem, dar de la bord ni s-a spus că asta este în legătură cu salutul și să vedem și noi ce aparate speciale au.
 

În Anglia

 
După asta navigăm spre Anglia, prima noastră escală. Pe timpul celor cinci zile am avut ceață de s-o tai cu cuțitul. La nord-est zărim primul far pe coasta Angliei, dar din cauza ceții, nu se vedea atât de bine. De curioși ce eram, nu ne mai săturam privind. Credeți-ne, când am văzut acest uscat dintr-o coastă verzuie puțin, căci era spre primăvară, mi se părea că văd coasta Bejeniei. Locul care mă leagă atât de mult. Acolo m-am născut, am copilărit și crescut. Aceste imagini fugare au făcut să-mi dea lacrimile. Întinsori călcate de mine, departe mai sunteți de mine!
 
... Nava se îndreaptă spre Canalul Mânecii. Am ancorat în rada portului Brighton. Aici am văzut cea mai frumoasă plajă din răsăritul Angliei. După 24 de ore continuăm drumul spre Southampton. Cu câteva ore înainte de a ajunge în port, ne-a venit pilotina de la bord spre a ne conduce la dana oferită de englezi.
 
Tot atunci am trecut pe lângă Insula Wight, unde ni s-a spus de la bord că acolo este reședința de vară a familiei imperiale engleze. Tot pe insulă se găsea un castel al fostei regine a României, regina Maria.  De englezi am fost foarte bine primiți. Erau de față autoritățile regale, atașatul militar la Londra, comandorul Gheorghe Dumitrescu și consulul român.
 
Am fost invitați la ceaiul dat de Primăria orașului, am fost conduși la un cinema. Printre altele, am vizitat și câteva tribunale engleze, unde se judecau cele mai grele abateri din Anglia. În Cartea de Onoare a orașului ne-am lăsat cu toții semnăturile și impresiile. În dimineața zilei de 8 aprilie am părăsit Anglia, salutați de cei care ne primiseră, cu direcția Lisabona, în Portugalia.”.
 
La 7 aprilie 1939, comandorul Gheorghe Dumitrescu avea să remită Serviciului Presă din țară următoarea notă: “NMS «Mircea» – nava-școală a Marinei Regale – a sosit la Southampton în ziua de 3 aprilie, fiind primită de comandorul Dumitrescu St. Gheorghe, atașatul naval militar în Anglia și căpitanul Iliescu Gheorghe, ajutorul atașatului militar și de căpitan-comandorul W.O. Cornwallis, din partea Amiralității britanice.
 
În aceeași dimineață, comandorul Roman August, comandantul navei, însoțit de comandorul Dumitrescu Gheorghe a făcut o vizită primarului, care i-a înapoiat-o imediat. Primarul a venit la bord însoțit de Consiliul comunal al orașului. Tot atunci, dl. W:N. Duttson, un mare prieten al țării noastre, a făcut navei cadou un trofeu și respectivele obiecte pentru campionate de joc sportiv, numit Darts Game.
 
A doua zi, 4 aprilie, comandorul Roman și secundul navei, însoțiți de comandorul Dumitrescu Gheorghe, atașatul nostru naval, au fost invitați la dejun de Primarul general al Londrei (Lord Mayor), iar în seara de 5 aprilie, dl. Radu Florescu, consilier de Legație și însărcinat de afaceri la Londra, a dat un dineu comandantului și ofițerilor navei.
 
În ziua de 6 aprilie, primarul din Southampton a dat un dejun pentru comandantul și ofițerii navei. În după amiaza aceleiași zile a avut loc la bord o recepție, la care au luat parte aproximativ 50 de persoane din localitate și Londra. Toți au admirat și lăudat ținuta navei, organizarea ei și ospitalitatea călduroasă și prietenoasă ce li s-a făcut la bord.
 
În zilele de 5 și 6 aprilie, primarul din Southampton a invitat echipajul navei la ceai, apoi la cinematograf. Primăria orașului a acordat tuturor marinarilor români liber transport cu tramvaiele și autobuzele orașului pentru tot timpul staționării navei acolo. De asemenea, le-a acordat libera intrare la toate bazinele de înot locale.”.
 

În Biscaya

 
La ora 02.00 după amiază gornistul a dat comanda “La posturi!”. Eram foarte îngrijorați. Era tocmai în sâmbăta mare a Paștelui. Ne despărțeam de uscat cu teama în suflet, știind că avem de navigat printr-o parte a Oceanului Atlantic, prin Golful Biscaya, socotit de toți navigatorii “Cimitirul marinarilor”. Se apropia Învierea și comandantul vasului a pus Radio București de la Patriarhie, să ascultăm Sfânta Slujbă. Muzica se înalță divină la cer de unde venise, iar la orizont se topise ultimul far englez.
 
În prima sa cursă, bricului “Mircea” i-a fost dat să treacă toate probele, căci cum ne-am apropiat de Golful Biscaya, ne-a întâmpinat o furtună mare. Vântul a smuls firele de la antenă, așa că radioul n-a mai funcționat. Asta s-a întâmplat seara, la ora 10.30, după ceasul englez. Cel al României arăta 02.30 dimineața.
 
A doua zi dimineața - să vezi muncă pe noi! Credeam că nu ne vor pune la treabă, adică la întins velele. Din ordinului domnului căpitan Ion Stoian, toți marinarii și-au încălțat pantofii de gabier și, în cinci minute, au fost toți la posturile lor de manevră. Cât ai clipi am fost pe vergi sus și dă-i cu șmotrul, frate! Două ore a ținut manevra din cauza timpului nefavorabil. Oceanul nu slăbise deloc din furiile sale.
 
Prima zi de Paști trecuse cam greu anul acela. Spre seară s-au strâns velele, pe la 12.00 noaptea, sleiți de puteri. Eu aveam postul sus, la rândunică, la o distanță de punte de 12 metri. Tangajul dat de valurile din Golful Biscaya era foarte mare, încât catargele umblau de la dreapta la stânga cum ar umbla o crenguță în bătaia vântului.
 
Am uitat cu toții de Paști și ne-am culcat așa cum ne aflam. A doua zi am ospătat bine. Dar de bine ce am ospătat zdravăn ca Haplea, am început să vomităm cu toții din cauza tangajului. Spre seară, oceanul a mai slăbit puțin.  A treia zi de Paști marea s-a domolit. Zilele treceau mai ușor acum, unde probabil ne mai călisem și noi un pic.
 
Ne apropiam de coasta Spaniei. De sus, de la rândunică, am zărit farul Finistère. Pe coasta Spaniei și a Portugaliei am navigat până sâmbătă, la ora 10.30, când am fost întâmpinați de o pilotină portugheză, care ne-a condus până în portul Lisabona, unde am fost întâmpinați de comandantul Flotei portugheze, precum și de atașatul militar și consulul român. După acostare, am primit permisie pentru a ne plimba în oraș. Am vizitat capitala Portugaliei mulțumiți de noi. Unii dintre noi au mers la slujba religioasă la Biserica Sf. Patriarhie, unde este înmormântat Eroul necunoscut. S-a depus și o coroană de flori, am defilat și de acolo ne-au dat liber. Cu două zile înainte de plecare se primise o radiogramă în care am fost anunțați să stăm pe loc până la noi ordine, căci între timp Italia ocupase Albania (7 aprilie 1939 – n.n.) și Marea Mediterană era ocupată de flota italiană, încât navigația era oprită complet.
N-au trecut nici 24 de ore și o nouă radiogramă ne făcea cunoscut că putem pleca mai departe.
 
După patru zile de stat în Lisabona, la 15 aprilie 1939 am ridicat ancora la ora 10.30 dimineața, salutați de cei care ne primiseră cu patru zile în urmă, urându-ne drum bun și să-i găsim sănătoși pe toți cei care ne așteaptă. Locotenent-colonelul din escorta regală plângea.
 

A doua furtună

 
În câteva ore am fost în larg. 24 de ore am navigat în bune condițiuni. Brusc vremea s-a schimbat și o furtună ne-a obligat să punem velele de furtună. Iuțeala vântului atingea 11 grade, mult nu ne-a lipsit să apelăm la S.O.S. În aceste zile de furtună toți marinarii au avut rău de mare. După mai bine de 74 de ore s-a mai micșorat vântul din tărie.
 
Din Lisabona și până la Gibraltar trebuia să facem doar 48 de ore dar furtuna ne-a ținut în mrejele ei trei zile în plus. De abia a cincea zi am zărit coasta Africii. În Gibraltar am văzut cei mai mulți rechini ce se aruncau în bordul vasului. Ne spuneau ofițerii că sunt tare periculoși și să ne ferim de ei, că ne trag în apă de pe punte.
 
În Gibraltar am simțit și căldura Ecuatorului, nu mai știam ce să facem de căldură. Noi eram deprinși cu frigul de la Nord, iar baie nici pomeneală cu atâția rechini în jur. În frumoasa strâmtoare a Gibraltarului, dinspre tribord vedeam munții cei pustii, prăpăstioși de te îngrozeau când te uitai la vârfurile lor africane. De la babord se vedeau coastele frumoase ale Spaniei. Tocmai fiind șef de cart, am luat seamă ce am văzut. Când am trecut strâmtoarea, imediat s-a schimbat suprafața apei. Pe Mediterană era o apă liniștită nu ca Oceanul, în valuri și spume.
 
Direcția era Malta, în portul La Valetta. Navigația nu am făcut-o pe linia de navigație ci pe coasta Africii. Am văzut foarte bine munții și dealurile cu nisip pe coasta Marocului.
 

Escala malteză

 
Trecuserăm de Algeria și am ancorat în radă ca în fața portului Brighton – Anglia. După nouă zile de navigație fără întrerupere, am ajuns în portul La Valetta, capitala Insulei Malta. Primirea a fost grozavă și aici de către autoritățile engleze. Tot aici am întâlnit două crucișătoare americane venite în excursii de studii, chipurile, când Marele Război bătea la ușă. Am vizitat orașul Cospicua și La Valetta, de unde ne-am luat câteva lucruri de amintire din La Valetta.
 
După patru zile, la 1 mai 1939, însoțiți de un contratorpilor englez pe care se găsea Amiralitatea britanică și câțiva ofițer superiori americani de pe cele două crucișătoare ne-au însoțit din port pentru a vedea manevra velelor. Toți ortacii au fost spirt. S-a depus multă energie. Niciunul nu ne-am lăsat mai prejos. Am fost foarte apreciați. La plecare, Garda Cetății și Amiralității ne-a salutat cu tot onorul cuvenit. Garda Cetății era compusă din șapte marinari, un gornist și un ofițer.
 
Gornistul nostru a sunat pentru salut și toți am trecut în front pe punte. Comandantul gărzii engleze a comandat “Pentru onor, Arm’!”, pe românește. Asta ne-a făcut plăcere mare (pentru prietenia cu Marea Britanie).
Ne depărtasem de port, când a început manevra velelor, care a durat numai o oră, de data aceasta. Am fost felicitați de toți cei care ne însoțeau. Nava engleză a trecut la salut și s-a întors în port, luându-și un ultim rămas bun de la noi, prin semnalul de sirenă. După doi ani, am auzit că se odihnea pe fundul Mediteranei cu o mare parte din echipaj. Erau băieți de ispravă cu toții.
 

A treia furtună

 
Nu ne așteptam la o nouă furtună, dar ea a venit, în Marea Ionică, care a ținut două zile. O ploaie măruntă și ceață de nu vedeai la doi pași (o jumătate de milă marină) și niște valuri de ne lua groaza (20 – 30 metri). Pierdusem speranța că vom mai vedea uscatul vreodată, vorba ceea, “Țiganul la mal se îneacă!”. Bricul nostru plutea ca un puf pe valuri, de rău de mare nici nu mai vorbesc, toți se târau pe jos și vomitau pe punte și în cazarmă (adică în dormitoare!).
 
A treia zi, o zi minunată, desprinsă parcă din povești. Zorii curgeau într-o baie de culori, apoi cerul se făcu albastru, albastru de tot, cum n-am mai văzut niciodată în viața mea. În acea zi am aruncat în mare peste 50 de pâini ce rămăseseră în acele trei zile de furtună, când nu s-a mâncat mai deloc din cauza răului de mare.
În a patra zi ne apropiarăm de Capul Matapan. Eram aproape de coasta Greciei. Intrați în Marea Egee, am întâlnit multe insule locuite de greci – Arhipelagul grecesc.Tot în Marea Egee am întâlnit motonava “Transilvania”, care pleca în cursă. Bucuria noastră a fost de nedescris.
 

Prin strâmtori

 
La 5 mai 1939 am intrat în Strâmtoarea Dardanele. La intrare în strâmtoare, am văzut două monumente pe coasta europeană - erau ale eroilor englezi și francezi. Prin Marea Marmara am mers 24 de ore. A doua zi de dimineață am fost la Istanbul, frumosul oraș turcesc, capitala fostului Imperiu. Pe malul asiatic am văzut cazărmile ienicerilor, acum locuite de Marina turcă. Biserica “Sfânta Sofia” ne-a uimit prin frumusețea ei picturală și arhitecturală. Când am vizitat-o noi era moschee turcească. Între timp am fost controlați de vama turcă, foarte superficial.
 
Continuăm drumul spre Bosfor, uitându-ne la ruinele închisorii unde domnul Munteniei, Constantin Brâncoveanu a stat și și-a pierdut și capul pentru neam, iar capul lui de voievod a ajuns în apele Bosforului, aruncat de pe mal în strâmtoare.
Trecând mai departe, am văzut colinele ambelor maluri înverzite de-a binelea și acoperite cu verdeață – huceaguri de lilieci înfloriți. Pe coastele Asiei, o frumoasă caravană de cămile păștea pe malul Bosforului.
 

În premieră, în Marea Noastră

 
Intrând în Marea Neagră, am întins velele. A doua zi am ajuns la Balcic, unde am stat 17 zile. Aici am făcut curățenie generală și am piturat vasul, căci de atâtea valuri care s-au izbit în el vopseaua s-a dus sau s-a decolorat. În acest timp, au venit la Balcic niște francezi cu aparate de filmat. Și unde ne-au chinuit ca pe Hristos, în toate pozițiile, pentru a face un film. În seara zilei de 16 mai plecăm spre Constanța.
 
(Pe 17 mai – n.n.) Am fost așteptați de autoritățile române. Comandantul Marinei Regale, viceamiralul Petre Bărbuneanu, domnul ministru al Aerului și Marinei, generalul Paul Teodorescu, patriarhul și toți, corpul ofițeresc și mii de marinari. Tot voiajul de la Hamburg până la Constanța a fost filmat.
 
Ce-a urmat? Banalul. Eu mă opresc aici, căci marea mea aventură a luat sfârșit. Da, pentru mine a fost o mare aventură și o piatră de încercare a forțelor omului cu marea, cu natura, în care omul, chiar dacă nu se naște marinar etc, dar poate deveni. Deși drumul l-am suportat greu, m-am învins pe mine pentru mine (sbl. ns.).”[6].
 

Post scriptum

 
Relatările sergentului Ion Olaru sunt pe deplin confirmate și de documentele de arhivă, respectiv consemnările din presa de specialitate. Astfel, “Portul Constanța a îmbrăcat în acea zi (17 mai 1939 – n.n.)” haina de sărbătoare, nemaitrăind de mult aceste momente de impresionantă așteptare. Toate navele noastre, acostate la dana militară, erau nerăbdătoare de a primi pe mult doritul și așteptatul «Mircea»; lângă una din nave se afla adăpostit discret și îmbătrânit gloriosul bric «Mircea», așteptându-și obosit înlocuitorul pentru a continua campaniile fructuoase, dând Marinei noastre navigatori oțeliți la suflet, tenaci, curajoși și purtând cu aceeași mândrie pavilionul românesc peste mări și oceane.
 
Vechiul «Mircea», cu pânzele strânse, cu cele două catarge de care s-a sfărâmat pieptul atâtor vijelii, odihnea părând că visează vremurile de glorie, vesel și încrezător în superbul urmaș. La ora 08.45, noul bric «Mircea» se afla în apropierea farului “Carol”, iar după un sfert de oră a intrat falnic în port, în sunetul fanfarei Marinei și a uralelor nesfârșite.
 
Bricul «Mircea», spiritul de ieri și de totdeauna al vechiului bric «Mircea», a reînviat magic sub înfățișarea noului vas, care aluneca princiar, acostând lângă navele Marinei Regale; escortat de hidroavioane, având de-a dreapta și de-a stânga șalupele Salvamar «Albatros» și «Pescăruș», precum și mai multe cutere cu aripile întinse, noul vas-școală a făcut manevra de acostare la dana nr. 3.
 
Pe cheu, disciplinați – dar cu un avânt pe care-l presimți în toată admirabila sa înfrigurare, - elevii Școlii Navale priveau cu ochii sclipitori statura grandioasă a noului vas-școală. A vasului lor! Ofițerii și compania de onoare, în mare ținută și într-o perfectă aliniere, erau în așteptare. Fotografii își pregăteau aparatele, operatorii cinematografici ai Subsecretariatului Presei și Propagandei, stăteau la pândă.
 
Pe distrugătorul «Regina Maria» se aflau, în așteptarea festivităților, viceamiralul Petre Bărbuneanu, comandantul Marinei Regale, domnul general Stoicescu, comandantul Forțelor Aeriene, domnul general [Nicolae] Macici, comandantul garnizoanei Constanța, domnul [Nicolae] Ottescu, rezident regal al Ținutului Marea, domnul general [Teodor] Nicolau, primarul orașului Constanța, domnul contraamiral [Victor] Schmidt, comandantul Litoralului Maritim, domnul inginer [Nicolae] Caranfil, fost ministru al Aerului și Marinei, domnii amirali de rezervă [Corneliu] Bucholtzer, [Sebastian] Eustațiu, [Nicolae] Negru, [Ioan] Coandă, [Mihail] Gavrilescu, [Constantin] Niculescu-Rizea, dl. ing. [Nicolae] Chiriac etc. Ofițerii superiori din garnizoană și toți ofițeri din Marină.
 
După sosirea navei-școală «Mircea», patru marinari au adus la bordul navei-școală pavilionul și Cartea de Aur donată de Liga Navală Română.  La 10.10, domnul comandorul Roman August, comandantul navei-școală, a debarcat la uscat pentru a face vizita de sosire, domnului viceamiral Petre Bărbuneanu, comandantul Marinei Regale, care se afla la bordul distrugătorului «Regina Maria». Oficialitățile și oaspeții invitați s-au ambarcat la bordul navei-școală «Mircea».
 
La ora 11.00, domnul viceamiral comandant al Marinei Regale, însoțit de domnul contraamiral Schmidt, a trecut de pe distrugătorul «Regina Maria» pe nava-școală «Mircea», unde a fost primit cu toate onorurile cuvenite. La ora 11.30, gornistul anunță sosirea domnului general adjutant Paul Teodorescu, ministrul Aerului și Marinei.
Domnul ministru, însoțit de domnul Eugen Titeanu, subsecretar de stat la Ministerul Propagandei Naționale, domnul contraamiral [Alexandru] Gheorghiu, secretar general al Ministerului Aerului și Marinei și domnul rezident regal, a trecut în revistă compania de onoare de pe cheu, apoi s-au ambarcat la bordul navei-școală «Mircea». Domnul ministru al Aerului și Marinei a fost primit de domnul viceamiral comandant, ridicându-se la catarg pavilionul ministerial.
 
Pe puntea superioară a navei s-a desfășurat ceremonialul predării pavilionului de pe veteranul «Mircea» pe noua navă-școală.”[7]. Acesta a fost momentul astral al predării ștafetei între cele două veliere emblematice ale Marinei Române, care i-a fost de bun augur actualei nave-școală “Mircea” pentru primele opt decenii de activitate și, sperăm, pentru multe altele de azi înainte.
 
Căci odiseea velelor românești continuă...
 
Sursa foto: Revista “Marea Noastră” februarie – iunie 1939, Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 

Citeşte şi:
 

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Candele pentru martirii „Independenței“. Cine le-a reaprins (galerie foto)

 

[1] Roman August (n. 10 august 1892, Buzău – d. 13 mai 1984, București), viitor contraamiral. A fost primul comandant al navei-școală “Mircea” (1 ianuarie 1939 – 29 iunie 1940). Ulterior a fost comandant al distrugătorului ”Mărășești” și al Escadrilei de Distrugătoare (27 martie 1941 – 20 ianuarie 1942), șef al Statului Major al Marinei în Comandamentul Marinei Regale (20 ianuarie 1942 – 1 aprilie 1943), secretar general al Subsecretariatului de Stat al Marinei (1 aprilie 1943 – 28 septembrie 1944), comandant al Forțelor Navale Maritime (28 septembrie – 1 noiembrie 1944), ministru subsecretar de stat pentru Marină în Subsecretariatul de Stat al Marinei (1 noiembrie 1944 – 5 martie 1945) și șef al Statului Major al Marinei (5 martie 1945 – 1 aprilie 1946). Cavaler al Ordinului Militar de război “Mihai Viteazul” clasa a III-a (Înalt Decret Regal nr. 1768 din 3 octombrie 1944).
[2] Martac Alexandru (n. 4 iunie 1901, comuna Nămoloasa, Galați – d. ?), viitor comandor. În perioada noiembrie 1938 – noiembrie 1939 a fost membru în Comisia de supraveghere și recepție a navei-școală “Mircea” la Hamburg și primul comandant secund al navei.
[3] Stoian Ion (n. 6 august 1907, Feldioara, jud. Braşov), viitor comandor. A absolvit Şcoala Navală (1929), Şcoala de Aplicaţie a Marinei (1929), Şcoala Superioară de Război (1942) şi Cursul de pregătire pentru navigaţie cu veliere în Germania. A activat ca profesor de Navigaţie şi Manevra navei la Şcoala Navală (1 aprilie 1935-1 octombrie 1937), ofițer în primul echipaj al navei-școală “Mircea” (1 aprilie 1939 - 1 aprilie 1942), comandant al navei-şcoală ,,Mircea” (27 mai 1946-9 februarie 1947, 15 mai-16 noiembrie 1949) şi comandant superior al Şcolilor Marinei Militare (9 februarie 1947-20 noiembrie 1948). În calitate de comandant al navei-şcoală ,,Mircea” a efectuat două campanii de instrucţie pe mare.
[4] Dumitrescu St. Gheorghe (n. 16 octombrie 1888, București – d. ? Londra), viitor contraamiral. Între anii 1935 și 1941 fost atașat militar și naval în Anglia și acreditat atașat naval în Franța și Italia.
 [5]În perioada interbelică, au funcționat mai multe puncte de trecere a frontierei între Polonia și România, cele mai importante fiind Zalescic (astăzi orașul Zalișcikî din Ucraina) - punct rutier și feroviar de pe malul Nistrului și care ducea la Cozmeni și Cernăuți, prin stațiile Schit și Prelipcea – și Sniatin (astăzi în Ucraina) - punct rutier și feroviar de pe malul Prutului și care ducea la Nepolocăuți (pe atunci Grigore Ghica Vodă).
[6] Document donat de fiica acestuia, Silvia Olaru-Tabără, conf.univ.dr. Cezar Apreotesei și pus la dispoziția autorului prin bunăvoința soției regretatului ofițer de marină veteran de război, Elena Ionescu și a fiicei sale, doamna Doina Apreotesei, cărora le adresez, și pe această cale, întreaga mea gratitudine.
[7] “Primirea noului bric «Mircea»”, în “Revista Aeronauticii și Marinei”, iunie – iulie 1939, p. 1 – 3.

Ti-a placut articolul?

Comentarii