Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
13:12 18 06 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Istoria Dobrogei - Bibliografie Herodot (sec. V î. H.) - „Istorii” (Cartea IV - 1)

ro

18 May, 2024 16:19 1228 Marime text

  • Grecul Herodot s-a născut în anul 484 î. H. în polis-ul Halicarnas (coasta egeeană a Asiei Mici/Turciei asiatice) și a trăit în insula Samos (Marea Egee) și apoi la Atena. El a participat la fondarea coloniei Thurioi din Italia sudică, unde, probabil, că a decedat în anul 425 î. H., existând și indicii că s-ar fi întors la Atena. La baza operei „părintelui istoriei” au stat îndelungi călătorii și cercetări în Asia până în Persia și coasta mediterană până în Gaza, în Africa în Egipt și în Cirene (Libia), în nordul Mării pănă la Olbia și Bosporul cimerian (Crimeea/Ucraina). În „Istorii” („Expunere asupra cercetărilor făcute”) este o lucrare în 9 cărți, în care a folosit ca surse pe logografii greci Hecateu, Xanthos și Hellanicos. (ed. Gh. Ștefan)

 
În capitolul 2, Herodot menționează tratamentul aplicat de sciți sclavilor: Sciții orbesc pe toți sclavii lor pentru a-i folosi la mulsul laptelui pe care-l beau. (...) După ce l-au muls îl toarnă în ciubere adânci de lemn, așezându-i pe cei orbiți în jurul vaselor ca să bată laptele și să scoată din el partea care se ridică deasupra și pe care o prețuiesc mai mult; iar ce rămâne dedesubt e socotit mai puțin bun. Ca să îndeplinească această slujbă, sciții îi orbesc pe toți prinșii în război. Într-adevăr, ei nu sunt plugari, ci nomazi.
Editorul Gh. Ștefan (1899-1980) notează că această informație „atât de absurdă” se găsește numai la Herodot și o explică prin neînțelegerea cuvântului scit „mulgător”, pentru o altă explicație citind studiul Contribuții la istoria veche a Românei (1958) al arheologului Dionisie Pippidi.
 
În capitolul 10 este amintită originea sciților: „10. Iar ea, când copiii pe care-i născuse au devenit bărbați, i-a numit pe unul din ei Agathyrsos, pe cel născut după acesta Gelonos, iar pe cel mai tânăr Scythes. Și aducându-și aminte de îndemnul lui Heracles, a îndeplinit cele cerute de el. Doi dintre tineri, Agathyrsos și Gelonos – neputând birui la întrecere – au plecat din țară alungați de mama lor. Fiul cel mai mic, Scythes, însă, reușind să îndeplinească ce i se poruncise, rămase în țară. Din Scythes, fiul lui Heracles, au coborât toți acei regi ai sciților care au urmat. Și de la acea cupă [a lui Heracles – n. G. Ș.] s-a statornicit la sciți un obicei care mai dăinuie și în zilele noastre: obiceiul de a purta la cingătoare o cupă. (...) Așa spun grecii care locuiesc pe malurile Pontului.”
Istoricul Gh. Ștefan notează că această legendă se încadrează în tendința grecilor de a greciza barbarilor vecini și că în reprezentările artistice plastice scitice cupa apare la mână.
În capitolul 33, este prezentat un obicei religios trac: „(...) În ce mă privește, știu următorul obicei, care seamănă foarte mult cu aceste ceremonii: femeile din Tracia și Peonia [Macedonia-Grecia N-Bulgaria SV], când jertfesc zeiței Artemis-Regina [zeița tracă Bendis – n. G. Ș.], îndeplinesc ritualul folosind totdeauna paie de grâu.”
În capitolul 46 este descris modul de viață nomad al sciților: „Lângă Pontul Euxin, către care și-a îndreptat Darius expediția sa, locuiesc, în afară de sciți, cele mai înapoiate neamuri din care locuiesc în vreo țară. Căci dintre neamurile de dincoace de Pont nu putem aminti pe nici unul care să fi dat dovadă de înțelepciune și nu cunoaștem pe nici un învățat, cu excepția neamului scit și a lui Anacharsis [scit de neam regal care ar fi studiat filozofia la Atena – n. G. Ș.] . Neamul scit, între toate neamurile pe care le cunoaștem, a descoperit, cu nespus de multă cumințenie, cel mai însemnat lucru pentru viața bine orânduită a oamenilor. Celelalte descoperiri pe care le-au făcut sciții nu le admir. Datorită acestui lucru foarte însemnat, aflat de la ei, nici un năvălitor nu le scapă, iar când vor să nu fie găsiți, este  cu neputință ca vreun om să dea de ei. Căci sciții nu au cetăți, nici ziduri întărite; ci toți își duc casele cu ei și sunt arcași călări, trăind nu din agricultură, ci de pe urma dobitoacelor ce le au. Iar locuințelor lor sunt în căruțe. Și atunci cum să nu fie de nebiruit acești oameni și cum să te poți apropia de dânșii?”



În capitolul 47, scriitorul grec precizează legătura dintre nomadismul sciților și relieful jos al teritoriilor lor: „Au născocit acest mijloc de viață pentru că pământul le este prielnic, iar râurile le vin în ajutor. La ei pământul este o câmpie, acoperită cu pășuni și bine udată, iar cursurile de apă care o străbat sunt aproape tot atât de multe ca și canalurile din Egipt. Voi pomeni doar pe cele care se bucură de renume și pe cele navigabile, dacă un corăbier pătrunde în ele de pe mare [Neagră]: Istrul cel cu cinci guri, apoi (...).
În capitolele 48, 49 și 50, este descrisă Dunărea: „48. Istrul, care este cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoaștem, curge mereu cu același debit, vara și iarna. E cel dintâi fluviu din Sciția venind dinspre apus; el ajunge fluviul cel mai mare, deoarece primește apele mai multor altor râuri. (...) 49. (...) Prin Tracia și [anume] pe la crobizi trec Athrys, Noes și Artanes, care se varsă în Istru. (...) Deoarece Istrul izvorăște din ținuturile celților – care sunt locuitorii cei mai dinspre apus ai Europei – după cineți, el străbate toată Europa și pătrunde în Sciția printr-o latură a ei. 50. Prin unire cu apele râurile amintite și cu multe altele, Istrul ajunge cel mai de seamă dintre fluvii. Dar dacă îl asemuim pe el singur cu Nilul, acesta din urmă îl întrece ca mărime. (...) Iar Istrul curge având mereu același debit, vara și iarna - după părerea mea pentru motivul pe care îl voi arăta mai jos. În timpul iernii, are debitul lui obișnuit sau ajunge puțin mai mare decât este în chip firesc. Căci iarna ținutul acesta are foarte puțin parte de apă de ploaie, însă atunci ninge fără încetare. Zăpada căzută iarna în cantități mari, se topește vara, iar apa rezultată din topire se varsă din toate părțile în Istru. Această zăpadă [topită – n. G. Ș.] ce se scurge în el, împreună cu ploile dese și îmbelșugate care se pornesc vara, îl fac să crească. Și cu cât soarele își atrage mai multă apă vara decât iarna, pe atât apele ce se unesc cu ale Istrului sunt mai îmbelșugate vara decât iarna. De pe urma acestor acțiuni contrarii se ivește o compensație, care face ca Istrul să pară mereu egal ca debit.”
Tribul crobizilor fusese menționat și de grecul Hellanikos.
 
În capitolul 59 sunt prezentate zeitățile sciților cu echivalentele lor grecești, ambele popoare având o origine indoeuropeană  comună: „[Sciții n. G. Ș.] au din belșug lucrurile cele mai însemnate pentru existență. Apoi, iată care le sunt obiceiurile. Se închină numai la următorii zei: înainte de orice la Histia, apoi la Zeus și la Geea, pe care o socotesc soția lui Zeus; apoi la Apolo, la Afrodita cerească [Luna – n. G. Ș.], Heracles și Ares. Pe acești zei îi recunosc toți sciții. Iar sciții numiți aduc sacrificii și lui Poseidon. În limba scitică Histia se spune Tabiti; Zeus poartă numele Papaios, care, după socotința mea, i se potrivește foarte bine. Geei i se spune Api, lui Apolo - Goitosyros, Afroditei cerești – Argimpasa, lui Poseidon – Thagimasadas. Statui, altare și temple nu au obiceiul să-i înalțe decât lui Ares; (...).”
În capitolele 60 și 63, se descrie sacrificiul religios la sciți: „60. La toți sciții jertfa este la fel când este vorba de oricare din ceremonii. (...) Vita de jertfit stă în picioare, legată la picioarele dinainte. Sacrificatorul, care se află în spatele victimei și trage spre el de capătul unei frânghii, doboară la pământ vita. Când ea cade, el cheamă cu glas răsunător divinitatea în cinstea căreia aduce jertfa. Apoi, aruncă în jurul gâtului animalului un laț; cu ajutorul unui băț, pe care-l vâră și-l răsucește în acel laț, îl strânge până ce sugrumă vita. Nu se aprinde foc, nu se aduc ofrande premergătoare și nici libații. După ce sugrumă și jupoaie vita, se apucă să fiarbă carnea. (...) 62. Am văzut cum se aduc la sciți jertfele. Dar aceștia nu întrebuințează niciodată porci, și nu vor deloc să-i crească în țara lor.”

În capitolul 61, se descrie modul original de gătire a cărnii de către sciți: „Lemnul fiind nespus de rar în Sciția, locuitorii ei au născocit următorul mijloc de a găti carnea. După ce jupoaie victimele, curăță oasele de carne. Apoi aruncă bucățile în niște cazane, cum se fac prin partea locului – când le au – foarte asemănătoare cu craterele lesbiene [vase mari pentru lichide din insula grecească Lesbos]; numai că sunt mai mari. În acestea aruncă bucățile de carne, pe care le fierb, făcând foc dedesubt cu oasele animalului. Dacă n-au la îndemână un cazan, ei aruncă toate aceste cărnuri ale animalului în burta lui și, amestecându-le cu apă, dau foc oaselor dedesubt. Oasele ard de minune. În burtă încape ușor carnea care a fost desprinsă de pe oase, în așa fel că un bou se fierbe singur; și celelalte animale la fel. După ce s-a pregătit carnea, sacrificatorul ia o parte din ea, ca și din măruntaie, aruncându-le înaintea lui. Sciții sacrifică și alte animale, mai ales cai.”
În ce privește cazanele scitice din România, editorul Gh. Ștefan notează sinteza Getica a lui Vasile Pîrvan (1927) și articolul Les fouiles de Calu publicat de Radu Vulpe în revista „Dacia”, VII-VIII (1937-1940).
 
În capitolul 62, se descrie sacrificiul uman în cinstea lui Ares, zeul războiului: „(...) Lui Ares, însă, îi jertfesc cum vom arăta. În fiecare ținut al domniilor [regate] pe care le au, este ridicat lui Ares un sanctuar în felul următor. Se strâng grămadă de vreascuri, pe o suprafață de trei stadii [550 m – n. G. Ș.] lungime și de aceeași lățime, iar înălțimea este mai mică. Deasupra grămezii se afla [un fel de – n. G. Ș.] platformă pătrată, inaccesibilă din trei laturi, doar una fiind ușor de urcat. Îngrămădesc acolo, în fiecare an, încărcătura a o sută cincizeci de care de vreascuri, căci platforma se afundă mereu din cauza neajunsurilor pricinuite de iarnă. În vârful acestui morman, fiecare neam [scit – n. G. Ș.] împlântă o sabie veche de fier. Aceasta înlocuiește chipul lui Ares. Săbiei îi aduc anual jertfă cai și alte animale, în număr mai mare decât celorlalți zei. Pe prinșii de război îi jertfesc câte unul din fiecare sută de oameni, nu în felul în care sacrifică animalele, ci altcum. După ce îl stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul deasupra unui vas, pe care îl duc apoi pe grămada de lemne, iar sângele îl varsă peste sabie. Pe când sângele este adus pe grămadă – sus – iată ce se întâmplă jos, lângă templu. Umărul drept al tuturor oamenilor jertfiți este tăiat cu mână cu tot, fiind apoi aruncat în aer; după ce s-a isprăvit și cu celelalte victime, ei se retrag. Mâna rămâne acolo unde a căzut, iar trupul zace în altă parte.”
În ce privește sabia veche din fier, editorul Gh. Ștefan notează că era un pumnal scitic cu antene la mâner, câteva exemplare fiind descoperite și în România, conform volumului I (1960) al tratatului Istoriei României.     
 
În capitolele 64, 65 și 66 sunt descrise obiceiurile marțiale ale sciților: „64. (...) Când un scit ucide cel dintâi dușman al său, bea din sângele lui. El taie capul tuturor vrăjmașilor pe care i-a omorât în luptă. Capetele le duce regelui, căci atunci i se dă o parte din prada pe care a făcut-o. Altminteri, n-are parte la pradă. Jupoaie capul astfel. Scitul taie pielea de jur împrejur, pe după urechi, o apucă și o smulge de pe țeastă. Apoi o răzuie de carne, cu ajutorul unei coaste de bou. O frământă în mâini și, după ce a izbutit să o înmoaie, face din ea un fel de ștergar. Scitul pune acest ștergar la frâul calului pe care-1 încalecă, și se fălește cu el. Cine are mai multe asemenea ștergare [de piele – n. G. Ș.] e socotit omul cel mai viteaz. Numeroși sciți fac din atare piei chiar mantale, pentru îmbrăcat, veșminte pe care le cos in felul blănilor ciobănești. De pe leșul vrăjmașilor mulți jupoaie pielea mâinii drepte, cu unghii cu tot, și fac din ea un înveliș pentru tolbă. Iar pielea omului este groasă și strălucitoare, fiind aproape cea mai albă si mai strălucitoare dintre piei. Mulți jupoaie întreg trupul dușmanului și, întinzându-i pielea pe bucăți de lemn, o poartă pe caii lor.
65. (...) Iar cu capetele numai ale celor mai înverșunați dușmani nu ale tuturor, ci fac așa după ce taie [fiecare – n. G. Ș.] cu ferăstrăul țeasta mai jos de sprâncene, o curăță. Săracii o învelesc numai cu o piele de bou neargăsită, folosindu-se de ea chiar în felul acesta. Bogații, pe lângă acest înveliș de piele neargăsită, mai poleiesc țeasta și cu aur pe dinăuntru și o folosesc ca pe un pocal, ca să bea din el. Tot așa fac chiar și cu țestele rudelor, daca se iscă între ei vreo ceartă și dacă și-au biruit potrivnicul în fața regelui. Când vin străinii pe care-i cinstesc mult, le arată țestele și-i lămuresc cum că niște rude apropiate s-au gâlcevit cu dânșii și ei i-au înfrânt pe oamenii aceia numindu-și ei isprava o faptă vitejească.
66. O dată pe an, fiecare conducător de ținut în ținutul său amestecă într-un crater vin cu apă și, din acest amestec, beau acei sciți care au ucis vrăjmași. Cei care n-au făptuit o asemenea ispravă nu gustă din vin, ci stau jos, deoparte, disprețuiți. Și este pentru ei cea mai mare ocară! Iar dintre sciți, cel care a ucis un foarte mare număr de dușmani are doua cupe pe care le golește dintr-o înghițitură, pe amândouă.”
Istoricul Gh. Ștefan notează că obiceiul ștergarului este menționat și de marele tragedian grec Sofocle  în Oinomos, că obiceiul pocalului exista și la germani și că regele scit avea și funcție de judecător.

În capitolele 67, 68 și 69 este descris rolul profeților în lumea scitică: „67. Există la sciți numeroși proroci, care spun mai dinainte cele ce au să se întâmple. Pentru aceasta ei întrebuințează mai multe nuiele de salcie, în următorul fel. Aduc legături mari de nuiele, le așează jos și le dezleagă; rostesc cuvinte care ajută la ghicit și pun fiecare nuia una lângă alta. În vreme ce vorbesc, adună din nou nuielele, pentru ca iarăși să le depună una câte una. Acest meșteșug al prezicerilor 1-au moștenit din strămoși. Enareii androgini spun că lor Afrodita le-a dat harul prorocitului. Prezicerile, aceștia le fac cu ajutorul scoarței de tei. După ce despică în trei scoarța, [ghicitorul – n. G. Ș.] și-o înfășoară pe degete, o desface și apoi prorocește.

68. Când se îmbolnăvește regele sciților, trimite după trei ghicitori care sunt cei mai renumiți. Aceștia prezic în felul arătat mai sus. Mai totdeauna spun despre cutare sau cutare că a jurat strâmb pe vatra regelui și rostesc numele aceluia dintre cetățeni despre care vor să vorbească. La sciți este obiceiul să se facă jurăminte mai ales pe vetrele regelui, dacă scitul vrea sa facă jurământul cel mai mare. Fiind prins îndată, acela care spun aceia a jurat strâmb este adus în fața regelui, unde prezicătorii îl învinuiesc, susținând că li s-ar fi arătat, mulțumită meșteșugului lor de proroc, cum că omul jurase strâmb pe vatra regelui și din care pricină regele este suferind. Învinuitul tăgăduiește că ar fi jurat strâmb, protestează și se plânge zgomotos. Dacă el spune ca n-a săvârșit această faptă, regele cheamă alți prezicători în număr îndoit. Când și aceștia, folosind mijloacele și meșteșugul lor de proroc, îl dovedesc sperjur, primii trei ghicitori îi taie imediat capul și îi împart averea. Iar dacă ghicitorii veniți în urmă spun că este nevinovat, vin alți prezicători și din nou alții. Dacă cei mai mulți dintre ei îl găsesc pe om nevinovat, se ia hotărârea ca cei dintâi ghicitori să fie osândiți la moarte.
69. Iată acum în ce fel sunt omorâți. După ce umplu un car cu vreascuri, înjugă la el boi. Vrăjitorii având piedici, mâinile legate la spate, iar în gură un căluș, sunt așezați pe vreascuri. Dau apoi foc vreascurilor și în felul acesta sperie boii, pe care-i pun astfel pe fugă. Adeseori boii ard împreună cu vrăjitorii, dar mulți alții scapă doar pârliți, după ce flăcările au mistuit oiștea, în chipul arătat, sciții ii ard pe ghicitori și pentru alte pricini, numindu-i proroci mincinoși. Regele nu cruță nici pe copii celor osândiți la moarte; ei ucid pe toți băieții, dar fetelor nu le fac nici un rău.”

Editorul Gh. Ștefan notează că nuielele salcie sunt menționate și de romanul Tacit în Germania și că enareii androgini erau vraci care, conform tradiției, fuseseră pedepsiți de Afrodita să arate ca femeile.

În capitolul 70, este menționată importanța jurământului pentru sciți: „Sciții se leagă astfel prin jurământ, față de cei către care îl fac: varsă vin într-o cupă mare de lut, îl amestecă cu sângele celor ce fac jurământul înțepându-se cu o sulă sau făcându-și cu un cuțit o mică tăietură. Apoi, moaie în vas o sabie, săgeți, o secure si o suliță. Îndeplinind toate acestea, rostesc o rugăciune lungă și, la urmă, beau din cupă, atât cei care s-au legat prin jurământ, cât și cei mai de vază dintre oamenii care îi însoțesc.”
În capitolele 71, 72 și 73 este prezentată ceremoniile de înmormântare ale regelui și ale sciților de rând: „71. Mormintele regilor se afla în țara gerilor unde Boristene [Nipru] începe sa fie navigabil. Acolo, când regele a murit, se sapă în pământ o mare groapă pătrată. După ce s-a isprăvit cu săpatul, oamenii transportă pe răposat, al cărui trup este acoperit cu un strat de ceară; iar pântecele leșului - desfăcut și curățat - e umplut cu căprișor tocat, cu tămâie, cu semințe de țelină sălbatică și anason, fiind apoi cusut la loc. Ei îl duc pe mort într-un car la un alt neam. Cei care primesc cadavrul ce li s-a adus fac același lucru ca și sciții regali: își taie o bucățică din ureche, își rad părul în jurul capului, își fac tăieturi la brațe, își zgârie fruntea și nasul și își străpung mâna stângă cu săgeți. De aici, sciții transportă în car trupul regelui la un alt neam dintre cele care le dau ascultare, iar pe mort îl urmează cei din neamul pe unde a trecut mai întâi. Ducându-1 pe acesta și trecând pe la toate popoarele, ajung în sfârșit la geri asupra cărora își exercită ei autoritate cei din urmă precum și la mormintele amintite. Apoi, după ce așază leșul în groapă, pe un așternut de iarbă, înfig in jurul lui sulițe, deasupra acestora întind lemne și le acoperă cu o împletitură de nuiele. În locul ce mai rămâne în mormânt ei îngroapă după ce i-au sugrumat pe una din concubinele lui, un paharnic, un bucătar, un rândaș la cai, un slujnic, un crainic, cai; cum și câte ceva din tot ce avea regele, și, de asemenea, vase de aur. Nu folosesc nici argint si nici aramă. Îndeplinind acestea, aruncă cu toții țărână multă și, pe întrecute, se străduiesc să facă o movilă cât mai mare.

72. Când s-a împlinit un an, iată ce mai fac ei. Iau dintre sclavii rămași pe cei mai folositori, sciți localnici - fiindcă ei nu au robi cumpărați pe arginți, ci slujesc ca robi cei cărora le poruncește regele. Sugrumă cincizeci dintre ei și cincizeci de cai deosebit de frumoși, cărora le scot măruntaiele, le curăță pântecele, le umplu cu paie și le cos la loc. Apoi, așază pe doi pari o jumătate de roată cu partea rotundă în jos, iar cealaltă jumătate a roții pe alți doi pari. După ce au înfipt - în felul acesta - un mare număr de pari, străpung caii cu pari în toată lungimea trupurilor, până la gât, și îi urca pe aceste jumătăți de roți. Jumătățile de roți din fața susțin partea de sus a picioarelor de dinainte ale cailor, iar cele din spate pântecele în dreptul coapselor. Și în felul acesta picioarele atât cele dinainte cât și cele dinapoi rămân atârnate în aer. După ce au pus, apoi, cailor frâu și zăbală, trag frâiele înainte și, apoi, le leagă de niște pari. Cât despre cei cincizeci de tineri sugrumați pe fiecare dintre aceștia îi urcă pe calul său, făcând aceasta după ce au străpuns vertical cadavrul cu o prăjină pe lângă șira spinării, până la gât. Partea de jos a parului, care rămâne afară, o vâră într-o gaură a parului ce străpunge calul. Ei așază astfel pe călăreții aceștia în cerc, în jurul mormântului. Apoi se îndepărtează.

73. Iată, prin urmare, cum fac sciții înmormântările regilor. Pe sciții ceilalți, după ce încetează din viată, rudele lor cele mai apropiate îi poartă culcați în care, pe la prieteni. Aceștia ospătează pe însoțitori și pun înaintea mortului toate mâncărurile oferite și celorlalți. Oamenii de rând sunt plimbați în chipul acesta vreme de patruzeci de zile. Urmează înmormântarea. După ce-i îngroapă, sciții se purifică în felul următor: cu o alifie își freacă și își spală bine capul. Iar cu trupul procedează astfel: după ce înclină trei prăjini, sprijinindu-le una de alta, întind deasupra lor o pătură de lână și acoperindu-le bine așază o albie la mijloc, între prăjini și sub pătură, albie în care aruncă apoi pietre înroșite în foc.”

Editorul Gh. Ștefan notează că astfel de movile se întâlnesc în România la Hagighiol (jud. Tulcea) și în Bulgaria centrală la Kazanlâk și că în mormintele s-au găsit, totuși, obiecte de argint și de aramă, citând pentru problema prezenței sciților în România articolul O descoperire traco-scitică din Dobrogea și problema scitică la Dunărea de Jos, publicat de arheologul Dumitru Berciu în revista „Studii și cercetări de istorie veche” (1959).

În capitolele 74 și 75 este descrisă igiena sciților: „74. În țara lor crește cânepa, care seamănă nespus cu inul, numai că este mai groasă și mai înaltă. În această privință, întrece cu mult inul. Crește și de la sine și semănată. Iar din ea tracii își fac îmbrăcăminte, foarte asemănătoare cu cea de in. Când nu ești un bun cunoscător, nu poți să-ți dai seama dacă aceste haine sunt din in sau din cânepă. Omul care n-a văzut niciodată cânepa va crede că haina este făcută din in.

75. Luând sciții sămânța acestei cânepe, intră sub corturile de pătură și o aruncă pe pietrele înroșite în foc. Zvârlite, boabele scot fum și răspândesc aburi atât de deși că nici băile de aburi grecești nu dau aburi mai puternici. Încântați de această baie de aburi sciții scot, de plăcere, strigăte. Transpirația ține loc de baie la dânșii, căci ei nu-și spală trupul cu apă. Iar femeile sciților, după ce toarnă apă pe o piatră zgrunțuroasă, sfărâmă prin frecare pe ea lemn de chiparos, de cedru și de tămâie. Apoi, făcând o pastă groasă, își ung cu ea tot trupul și fața. Aceasta le dă un miros plăcut, și, în același timp, când de pe față iau cataplasma, a doua zi, pielea lor rămâne curată și proaspătă.”
 
În capitolele 78 și 79 este prezentată relația sciților cu coloniile grecești de pe litoralul Mării Negre: „Foarte mulți ani după aceea, Scyles, fiul lui Ariapeithes, avu parte de o soartă asemănătoare (cu a lui Anacharsis). Căci Ariapeithes, regele sciților, pe lângă alți copii avea și un fiu, Scyles cu numele, de la o femeie din Istria , și nu din partea locului. Mama îl invătă ea însăși pe băiatul ei limba și literele grecești. (...) Deși domnea peste sciți, Scyles nu era mulțumit deloc cu felul de viață al sciților, ci, mai degrabă, datorită creșterii primite, era înclinat să urmeze obiceiuri grecești. Și iată ce a făcut Scyles. Ducea armata sciților la orașul boristeniților [vărsarea Niprului în Marea Neagră] - boristeniții pretind că sunt milesieni [orașul Milet de pe litoralul egeic al Asiei Mici/Turciei asiatice] - și obișnuia, cu acest prilej, s-o lase în împrejurimile orașului. Iar după ce se afla înăutrul zidurilor și închidea porțile, dezbrăca haina scitică, își punea veșmânt grecesc și, înveșmântat astfel, se înfățișa în agora [piața publică] fără păzitori sau vreun alt însoțitor, așezând strajă la porți, ca sa nu-1 vadă sciții cu asemenea îmbrăcăminte. Și în celelalte privințe el urma felul de viață al elenilor, oferind zeilor sacrificii cum cere la eleni datina. Apoi, după ce petrecuse o lună și mai bine la boristeniți, îmbrăca iar haina scitică sș o pornea spre casă. Făcea lucrul acesta deseori și își zidise chiar o casă la Boristene, aducându-și nevasta acolo, o femeie din partea locului.

79. Cum trebuia, însă, să i se întâmple o nenorocire, iată care a fost prilejul. Scyles voise să pătrundă și el în misterele lui Dionysos-Bacchos. Și, pe când era gata să purceadă la inițiere, o mare minune se petrecu. În orașul boristeniților el avea un mare, pentru zidirea căruia se făcuse foarte multă cheltuială, așa cum am amintit cu puțin mai înainte. În jurul palatului se aflau sfincși și grifoni, din marmură albă. Asupra acestui palat zeul aruncă o săgeată și totul fu mistuit în flăcări. Dar Scyles - în felul acesta, o primise în ciuda înștiințării pe care o primise - a urmat ritualul inițierii. Sciții le aduc mustrări elenilor pentru cultul lui Bacchos. Căci, spun ei, nu e lucru cuminte să-ți închipui că este zeu acela care-i scoate din minți pe oameni. După ce Scyles a pătruns în misterele lui Dionysos, unul din boristeniti se duse in grabă la sciți și le spuse: ciților, că prăznuim pe Bacchos și ne lăsăm stăpâniți de el. Iată acum, însă, că zeul acesta îl are în puterea sa și pe regele vostru, care i s-a dăruit. Și zeul îl scoate acum din minți. Dacă sunteți neîncrezători, urmați-mă și am să vi-1 arăt.> L-au urmat fruntașii sciților. Conducându-i, boristenitul i-a pus la pândă, în taină, pe un turn. Când Scyles trecu pe acolo cu ceata sa, sciții îl văzură cuprins de nebunia lui Bacchos și luară aceasta drept o foarte mare nenorocire. Dupa ce ieșiră din oraș, aduseră la cunoștinta întregii oștiri cele ce văzuseră.”
 
În capitolul 80 este menționată relația sciților cu tracii: „Când, mai apoi, Scyles a plecat acasă, sciții s-au răzvrătit împotriva lui, asezând în locu-i pe fratele său, Octamasades, născut de fiica lui Teres. Cum află de aceasta răscoală și de pricina din care pornise, Scyles fugi în Tracia. Vestindu-i-se intimplarea, Octamasades porni să se războiască în Tracia. Ajuns la Istru, 1-au întâmpinat tracii. Și trebuind să dea bătălia, Sitalces a trimis la Octamasades un crainic care a cuvântat astfel: . Iată ce-i propusese Sitalces prin crainicul pe care 1-a trimis. Căci se afla la Octamasades un frate al lui Sitalces, care fugise de acesta. Octamasades primi învoiala și, predând pe unchiul său după mamă lui Sitalces, puse mâna pe fratele său Scyles. Când Sitalces 1-a avut in puterea lui pe fratele său, s-a retras. Iar Octamasades tăie pe loc capul lui Scyles. Așa iși apără sciții datinile și asemenea pedepse dau celor care îmbrățișează obiceiuri străine.”
Istoricul Gh. Ștefan notează că Teres a fost fondatorul monarhiei tracilor odrisi și Sitalces a fost fiul și succesorului lui Teres (sec. V î. H.), citând în acest sens pe grecul Tucidide.
 
În capitolul 81 este discutată problema demografiei la sciți : „Despre mulțimea locuitorilor Sciției n-am putut să aflu lucruri precise, ci am auzit vorbindu-se in fel si chip cu privire la numărul lor. [Unii mi-au spus că – n. G. Ș.] există acolo o populație foarte numeroasă, iar alții că sciții propriu-ziși sunt puțini la număr. (...)”
 
În capitolul 82, istoricul grec menționează două aspecte exotice din Sciția: „Această țară nu înfățișează lucruri care să trezească uimirea, afară doar de împrejurarea că sunt acolo râuri cu mult mai mari și mai numeroase decât în altă parte. Dar, in afara de râuri și câmpii foarte întinse, iată ce mai este vrednic de mirare. (...) Pe o stânca de lângă fluviul Tyras [Nistru] oamenii arata urma lui Heracles, urmă ce seamănă cu talpa piciorului unui om, dar este lungă de doi coți.”
 
 
 
Bibliografie
Herodote, Histoires, text etablie et traduit par Ph. E. Legrand, vol. I-X + index, Les Belles Lettres, Paris, 1932-1958.
GHEORGHE ȘTEFAN (redactor responsabil) /INSTITUL DE ARHEOLOGIE AL ACADEMIEI RPR, Izvoare privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei R. P.R., București, 1964. (X. Herodot)
 
Sursa foto: ZIUA de Constanța - Exponate Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța 


Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar afterschool, iar din 2020 editează blogul „Națiunea Armână“.


Citește și:

Istoria Dobrogei - Bibliografie Herodot (sec. V î. H.) - „Istorii” (Cărțile II, V, VI, VII, IX)
 
 


Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii