Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
00:53 06 04 2020 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu „Copii, nu soldații îmbogățesc lumea, ci savanții”

ro

19 Feb, 2020 00:00 922 Marime text

În volumul „Umbre pe pânza vremii“ https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-de-azi/articol/umbre-pe-panza-vremii-de-pericle-martinescu-2702.html  (un titlu ce trimite la o metaforă eminesciană ce ilustrează condiția destinelor omenești în curgerea lor ireversibilă pe marele ecran al timpului), Pericle Martinescu reunește o suită de portrete și amintiri din perioada interbelică, ani încărcați de „lumini strălucitoare și umbrit de tot atîția nori grei și amenințători”. Personajele și evenimentele evocate cu multe detalii pitorești refac o epocă în care, din păcate, omenirea nu și-a învățat lecțiile aduse de primul război mondial și s-a pregătit asiduu de un alt asalt al absurdului și orgoliilor nemăsurate.   
 

 
În textul citat mai jos, autorul rememorează cu entuziasm vara anului 1939, când a avut nesperatul privilegiu de a trăi „pe viu”, la Paris, jubileul celor 150 de ani de la Revoluția Franceză – zece zile și zece nopți memorabile în „orașul luminilor”, o replică fastuoasă și plină de grandoare la adresa semnelor apocaliptice care anunțau apropiatul infern al celei de-a doua conflagrații mondiale.
 

„În ziua de 12 iulie a început propriu-zis programul serbărilor pentru aniversarea a 150 ani de la Revoluție. Acele serbări trebuiau să țină, în toată Franța, cîteva saptămîni, ca o exprimare viguroasă a voinței de pace, dar ele au fost întrerupte, înainte de termenul prevăzut, de izbucnirrca războiului. În zilele din iulie însă, întreaga suflare pariziană vibra la unison într-o revărsare torențială de entuziasm și fraternitate. În piața din fața Primăriei fusese construit un soclu alegoric, în formă de provă de vapor, simbolizînd vechea Luteție, emblema Parisului, pe care se înălța un catarg de 37 metri, în vîrful căruia flutura falnic drapelul francez. De jur împrejur, piața era înconjurată de tribune încăpătoare, înfășurate în cele trei culori naționale care îmbrăcau acum tot Parisul: roșu, alb, albastru. Fațada palatului municipal, celebrul l' Hotel de Ville, era pavoazată în aceleași nuanțe vii și sugestive, ce dădeau un aer de prospețime și exuberanță cromatică tuturor spațiilor din jur.
 
În dreptul tribunelor se întinseseră bariere de lanțuri, pentru ca valurile de oameni să nu dea năvală în incinta pieții, unde aveau acces doar invitații oficiali sau grupurile foklorice, cu fanfare, flamuri și costumații regionale extrem de pitorești. Poporul era îngrămădit de-a lungul cheiului,  începînd tocmai de la Pont d' Arcole, într-o parte, și, prin rue de Rivoli, pînă la Palatul Luvru, de cealaltă parte. Soldații Gărzii Naționale, îmbrăcați În uniformă de paradă, păstrau ordinea sub asaltul mulțimii ce presa din toate părțile, încercind să pătrundă spre piața Primăriei.
 
În tribuna principală luaseră loc membrii guvernului, corpul diplomatic și șefii de delegații din teritoriile de peste mări, în ținută de gală, cu înfățișări solemne, într-o atmosferă cît se poate de festivă. S-au ținut discursuri, au fost evocate, cu patosul de rigoare, episoadele desfășurate aici, în aceeași incintă, cu o sută cincizeci de ani în urmă.
 
Deasupra tuturor, porumbeii - celălalt popor al Parisului, care hălăduia pe acoperișurile de țiglă, prin turlele și clopotnițele înalte - zburătăceau de la o streașină la alta, punctînd discursurile oratorilor într-un fel aproape simbolic, ca niște ironice aplauze pentru o pace nu tocmai trainică și definitivă, așa cum o proclamau zeloșii vorbitori de la tribună.
Seara, am fost la Luvru și am vizitat sălile de sculpturi grecești, cu vestitele capodopere de acolo, puse și mai mult în valoare de efectele de lumini și umbre din jur.
 
În vîrful scării din prima sală strălucea Victoria de la Samotrace, ca un alt simbol glorios de marmură, însuflețit de miracolul electricității ce întinerea și transfigura pînă la diafanizare înaripata creație antică. În ziua următoare, în drumul spre Versailles, ne-am oprit la Suresnes, o localitate de la marginea Parisului, transformată într-un important centru de puericultură. Ne erau arătate școli, săli de gimnastică, piscine, parcuri, biblioteci, dormitoare, construite după ultimele cuceriri ale tehnicii și confortului modern. În ele se jucau și învățau copii între 5 și 10 ani, cărora li se dădea de la cea mai fragedă vîrstă o instrueție în spirit pacifist.
 
Acest centru educativ fusese conceput și înființat în perioada de guvernămînt a Frontului popular - cu trei ani mai înainte - și pe ziduri, la intrări, prin parc ne întîmpinau panouri de diverse mărimi, cu fraze din discursurile lui Jaurès sau cu sentințe ce invocau pacea și progresul. Printre acestea, mi-a reținut atenția îndeosebi un afiș mic, de dimensiunea unei cărți de vizită, răspîndit peste tot, cu următorul conținut : „Enfants, ce ne sont pas les soldats qui enrichent le monde, mais les savants” Ce splendidă exortație pentru mintea fragedă a copiilor ! Dar cît de himerică îmi suna ea atunci, în epoca aceea de încordare, cînd ziarele, parlamentele și oratorii publici nu dezbăteau, de-a lungul și de-a latul Europei, decît problema înarmărilor și a efectivelor militare.
„Un inoubliable defile!" ... O defilare de neuitait ... Astfel au caracterizat pentru posteritate ziarele pariziene uriașa paradă militară ce s-a desfășurat pe întinsa Avenue des Champs-Elysées.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

Dimineața de 14 iulie era mohorîtă și prevestea o zi acoperită de nori ce puteau aduce curînd ploaia… Ca să putem prinde loc pe traseul bulevardului Champs-Elysées, unde aveau să defileze unitățile militare, am plecat la șase dimineața de la Cité Universitaire, fiind preveniți că vom avea să înfruntăm o foarte mare aglomerație. La ora șase jumătate însă tot parcursul lungii căi dintre Arcul de Triumf și Piața Concordiei era înțesat de lume. De o parte și de alta a largii artere, pe ziduri, prin copaci și prin balcoane, pe acoperișuri chiar, mulțimea se adunase din zori, ca și cum ar fi dormit acolo peste noapte - unii chiar și făcuseră aceasta - căutîndu-și fiecare un loc cît mai bun ca să poată privi defilarea. Străzile lăturalnice revărsau în continuu fluvii de oameni atrași ca un magnet de celebra Avenue, iar Parisul părea o sursă nesecată de ființe omenești ce se scurgeau din toate cartierele, pe jos, pe biciclete, în mașini și autobuze, sau ieșeau în coloane compacte din gările subterane ale metroului, îndreptîndu-se spre Champs-Elysées.
 
Circulația devenise imposibilă și speranța că vei găsi un colțișor de unde să vezi parada se transformase în deznădejde. Deși pornisem de dimineață spre locul ce ni se rezervase, n-am mai putut descoperi nici un cap de bancă neocupat. Alte delegații, mai harnice ca noi, veniseră mai devreme și se bucurau de dreptul primului ocupant. La început, noi românii, în lupta aceea surdă de a cuceri o bucățică de spațiu, ne-am instalat într-o tribună pe care o văzusem liberă - o tribună providențială ! ziceam noi - și eram fericiți că izbutisem să ne strecurăm acolo fără să ne oprească nimeni la intrare. Credeam că această șansă ne era rezervată grație invitațiilor emise de președintele Republicii, pe care le țineam în mînă. Dar bucuria avea să ne fie de scurtă durată. După cîteva minute, am fost nevoiți să eliberăm scaunele, fiindcă pătrunsesem chiar în tribuna corpului diplomatic, ce avea să se umple pînă la refuz abia peste vreo două ceasuri.
 
Cîteva clipe am apucat să jubilăm pe estrada aceea liberă, îmbrăcată în pluș, pentru ca apoi să fim scoși afară cu politețe, dar acoperiți de rușine și mai ales foarte dezamăgiți. Ba încă și mai rău, ne-am pomenit dînd tîrcoale tocmai prin spatele ultimelor rînduri de spectatori, de unde vizibilitatea era cu totul exclusă. Fiecare a trebuit atunci să-și încerce norocul prin mijloace proprii, grupul s-a dezmembrat și cei mai mulți dintre colegii mei s-au văzut nevoiți să renunțe la paradă, înțelegînd că orice tentativă de a se fofila undeva era zadarnică. În această situație deznădăjduită mă aflam și eu, pierdut prin îmbulzeala din dosul tribunelor, unde oamenii alergau încoace și încolo cu vaga speranță că pînă la urmă vor reuși să se plaseze în vreun fel. Renunțînd la această speranță și aproape hotărît să pornesc prin oraș, în ideea că m-aș fi consolat cu vizitarea altor colțuri interesante ale Parisului, m-am oprit la un moment dat în fața unei uși, unde am văzut intrînd cîteva persoane, locatari ai imobilului, desigur, sau invitați ai lor, a căror țintă era, fără îndoială, o fereastră sau un balcon ce te-ar fi putut face fericit în dimineața aceea. În disperare de cauză, am luat o hotărîre de-a dreptul cutezătoare.
 
Impunîndu-mi o atitudine de mare siguranța, ca și cum aș fi fost un familiar al locului, m-am furișat și eu pe ușa deschisă, am pătruns într-un gang, am urcat o scară pînă la etaj și am ajuns într-un hol mare, luxos, cu ferestre ce dădeau spre un balcon. Inima îmi bătea cu putere, văzînd că aventura mea părea să se desfășoare favorabil, fără să întîlnesc nici un obstacol în cale. Cînd să trec însă mai departe, spre balconul providențial, un camerist mi-a răsărit pe neașteptate în față, oprindu-mă din drum. Erau acolo birourile unei case de filme, unde aveau acces numai funcționarii cunoscuți, care puteau privi din balcoane sau de la ferestre toată panorama Champs-Elysées-ului, transformată într-o mare fantastică de oameni. Ușierul mi-a tăiat avîntul cînd nu mai aveam decît doi pași ca să ajung și eu la acel balcon.
 
Cu toate încercările mele de a-i dovedi că sînt un «invitat», ca și alții, cu toate rugămințile să mă lase să trec, a fost cu neputință să-l înduplec. Aș fi dat orice în momentele acelea ca să mă lase măcar pînă la o fereastră, dar cerberul era incoruptibil. Disperarea mea căpăta, pentru a doua oară, după eșecul de jos, din stradă, accente paroxistice, mai ales că se apropia ora nouă, cînd avea să înceapă defilarea.
 
Totuși, nu m-am dat bătut. Adoptînd altă tactică, mi-am spus că trebuie să înfrîng cu orice chip vigilența paznicului și am făcut o nouă încercare. M-am retras într-un ungher mai întunecos, lăsîndu-l să creadă că am abandonat terenul, dar de acolo pîndeam orice mișcare a lui, cu o licărire de speranță că în cele din urmă voi prinde momentul prielnic. Într-adevăr, a fost destul ca el să lipsească o clipă doar de la locul său de pază, pentru ca eu să sar din umbră, să străbat repede salonul acela luxos, să trec printr-un birou și să mă strecor în primul balcon, unde se aflau mai multe persoane, amestecîndu-mă cu nonșalanță printre ele. Mă găseam lîngă cîteva femei frumoase, autentice parizience, vorbărețe și foarte elegante, cu binocluri mici, aurite, și cîțiva bărbați În costume de mare ținută; ei umpleau micul spațiu suspendat undeva, la etaj, deasupra străzii.
 
Cînd am ajuns la un capăt al balconului, rezemîndu-mă de balustradă, am crezut că visez. Jos, de o parte și de alta, sub picioarele mele, se desfășura o priveliște uluitoare, cum n-am mai întîlnit vreodată. De la Arcul de Triumf, a cărui siluetă zveltă se înălța În dreapta, și pînă la Luvru, ale cărui ziduri cenușii se zăreau În stînga, printre crestele copacilor rămuroși. ce flancau marele bulevard parizian, se întindea un adevărat ocean uman ce strălucea în mii și mii de culori sub soarele dimineții care se arăta acum din ce în ce mai surîzătoare. Puteau să fie acolo, în raza privirilor mele, cel puțin două milioane de oameni. Celebra Avenue des Champs-Elysées cred că n-a cunoscut niciodată o aglomerare mai mare de ființe omenești. Numai acest spectacol amețitor, și ar fi fost de ajuns ca să mă declar mulțumit pentru toată truda din dimineața aceea agitată. Eram martorul uneia dintre cele mai mărețe manifestații populare ale secolului și tot ce avea să urmeze - parada, defilarea în sine - nu putea să fie decît ceva subsidiar, banal, ziceam eu, față de această extraordinară masă de oamem, prin mijlocul căreia se deschidea o cărare îngustă, dar lungă de trei sau patru kilometri, pe unde aveau să se scurgă coloanele înscrise pentru defilare.
 

„O defilare de neuitat”

 
Bucuria a fost și mai mare cînd am constatat că exact în fața balconului «nostru» (mă consideram acum unul din invitații casei, care nu se cunoșteau nici ei chiar toți unii cu alții) se opreau automobilele corpului diplomatic, și din ele coborau ambasadorii Europei și guvernatorii coloniilor franceze din Asia și Africa. Iată-i, venind pe rînd și ieșind din mașinile somptuoase, cu portiere care pocneau scurt în urma lor: sultanul Marocului, mic și simpatic, cu un surîs șters pe figura arsă de soare, înfășurat într-un giulgiu de mătase albă și cu o glugă ca de stafie pe cap; contele Welczeck, ambasadorul Germaniei; Guariglia, ambasadorul Italiei ; Leguerica, ambasadorul Spaniei ; Tătărăscu, ambasadorul României ; generalul Gort, șeful de stat major al armatei engleze ; generalul Gamelin, șeful de stat major al armatei franceze ; Campichi, ministrul Marinei ; Guy La Chambre, ministrul Aerului ; Mandel, ministrul Coloniilor, și alții ; ambasadori, miniștri, șefi de misiuni, membri ai Cabinetului, urmau unul după altul și urcau treptele tribunei prezidențiale, care se afla tocmai în fața balconului de unde eu priveam această revărsare de celebrități și de zei ai zilei. Pe unii îi recunoșteam după fotografiile din ziare, pe cei mai mulți îi identificam după exclamațiile oucoanelor și bărbaților din jurul meu, care le pronunțau numele cu admirație și-i studiau cu lăcomie prin lentilele binoclurilor lor de aur și sidef.
 
Deodată, s-a făcut o liniște adîncă în jur, apoi au început să răsune trîmbițele, dînd semnalul de onor. Dinspre Arcul de Triumf, înainta încet automobilul așteptat de toată lumea, și el a produs o rumoare înăbușită În fluviul de capete prin mijlocul căruia aluneca lin și grațios. Era limuzina prezidențială, în care stăteau alături Lebrun, președintele Republicii, cu masca sa de om impasibil, împăcat cu sine și cu viața ce i-a surîs tovdeauna, și Daladier, președintele Consiliului de Miniștri, grav, cu fălcile încleștate, cu o cută adîncă pe frunte și cu populara lui mină de om surmenat, ajuns la limita epuizării. Probabil că în gîndul lui, primul ministru al Franței era ros de viermele tragediei pe care o presimțea inevitabilă... Momentul era însă prea solemn pentru ca cineva să poată face legătura între încruntarea lui Daladier și o astfel de viziune nefastă.
 
E ora 9 și 20 dimineața și dinspre Etoile cerul Parisului este brusc întunecat de cele 400 avioane franceze și engleze care zboară jos,în valuri dese, pe deasupra orașului cutremurat de aplauze și strigăte de admirație. Mai ales, bombardierele britanice, venite direct de peste Canalul Mînecii și apărute pe neașteptate ca niște brontozauri de metal peste acoperișurile hieratice, au uimit publicul parizian, neobișnuit cu asemenea apariții desprinse din văzduh, iar pentru cei mai mulți de-a dreptul fantasmagorice.
 
În ovațiile nesfîrșite ale mulțimii, în freamătul acela de admirație colectivă, am sesizat pentru prima oară starea de spirit a acestui popor de oameni inteligenți și entuziaști, dar naivi și încrezători ca niște copii. Pentru ei spectacolul ce li se oferea se ridica mai presus de orice primejdie posibilă și spulbera orice umbră de presimțire funestă. Faptul că pe deasupra Parisului evoluau cîteva formații de bombardiere engleze grele și impunătoare le-a creat imaginea unei puteri invincibile, concretizată în alianța franco-britanică, pe care ei o considerau nu numai «cordială», dar solidă și indestructibilă.
Curînd după aceea au început să se reverse dinspre Arcul de Triumf trupele convenționale, în uniforme strălucitoare, cu fanfare puternice, defilînd prin mijlocul asistenței, care le acoperea cu flori și cu ovații ce se ridicau pînă la cer. Au trecut astfel pe sub ochii noștri 35.000 de soldați de toate armele, gradele și culorile.
 
După studenții institutelor de gimnastică și ai Politehnicii, au apărut «saint-cyrienii», elevii celebrei școli militare, cu mănuși albe, bicornuri cu pene roșii și tunici cu fireturi și epoleți de aur, stîrnind bucuria populației căreia îi era familiară această uniformă prestigioasă. Imediat după ei, a urmat o armată necunoscută, care a tăiat pentru o clipă răsuflarea mulțimii. Era o companie britanică, reprezentînd mente istorice engleze, în uniformele lor pitorești și originale, trimise de Albion să defileze la Paris sub comanda colonelului Bradshaw. În frunte mergeau țanțoși cimpoierii și toboșarii, cu fustanele și ghetre albe, cu enorme căciuli negre ce păreau niște ceaune răsturnate pe umerii lor, apoi pășeau impunători soldații din garda palatului regal, în uniforma de gală, cu aceleași căciuli enorme, cu tunici stacojii și pantaloni negri, toți înalți de cîte doi metri, aliniați perfect, defilînd cu pas ferm prin fața parizienilor, care-i aclamau gălăgios.
 
În continuare, au intrat pe culoarul de defilare unitățile franceze : infanteria, garda republicană, zuavii și apărătorii liniei Maginot, fiecare cu fanfara și cu marșurile proprii. După o scurtă pauză, se auzi o muzică sprintenă, în ritmuri scurte și zglobii, și mulțimea Începu să aclame din nou în chiote delirante: erau batalioane ale armatelor din colonii, care defilau pentru prima dată la Paris în formații masive. Algerienii, cu pantaloni bufanți, marocanii în șalvari roșii, încrețiți și cu turbane albe, uriașii negri senegalezi, cu pantaloni scurți, centiroane late și bocanci grei, anamiții și indochinezii, madagascarienii și spahiii tunisieni, în uniformele și culorile țărilor de unde au fost aduși, derulau prin fața mulțimii într-o suită de imagini ale raselor, culorilor, continentelor și civilizațiilor, cu instrumente muzicale insolite și bizare și cu marșuri exotice pline de nostalgie sau avînt, ca într-o cavalcadă fantastică. Ca simplu spectator care am asistat la această paradă, am păstrat pentru mult timp impresia că am făcut, în cele trei sau patru ore cît a durat defilarea, o călătorie în jurul Pămîntului, într-atît Parisul concentrase în sînul lui atunci pe diferiții exponenți ai popoarelor și civilizațiilor răspîndite pe Întinsul globului.
 
După reprezentanții teritoriilor de peste mări s-a făcut din nou o scurtă pauză. Liniștea a fost sfîșiată apoi de o muzică sacadată, într-un ritm frenetic și plin de patetism, iar mulțimea a început să urle subit, cuprinsă parcă de o isterie colectivă amestecată cu un fel de spaimă nedefinită : „La Légion! La Légion!”  Legiunea străină, purtătoarea atîtor legende și destine fatidice, pe drapelul căreia erau imprimate cuvinteile «Honneur et Fidelité», a fost și ea chemată să participe la această paradă istorică. Nici o armată n-a produs o zguduire mai adîncă, n-a stîrnit o emoție mai puternică în cele două milioane de spectatori, ca apariția acestei Legiuni atît de copios evocată în cărți și în filmele de cinematograf, dar care, de la marele război, putea fi văzută acum pentru prima dată pe străzile Parisului. Parizienii aveau pentru «legionari» un fel de admirație maladivă, ca pentru locuitorii unei planete fabuloase, pe care-i vedeau îndeaievea, dar nu îndrăzneau să creadă că sînt cu adevărat reali. Trei zile după aceea, legionarii au constituit obiectul de senzație al Metropolei, care-i însoțea peste tot, îi primea cu brațele deschise și-i privea cu dragoste dublată de compasiune, ca pe niște ființe venite de pe tărîmuri blestemate, unde se vor întoarce din nou, în curînd, să-și urmeze destinul lor damnat însoțit de o stranie aureolă.
 
Parada s-a încheiat cu defilarea marinei, a aviației, a artileriei și, în sfîrșit, a tancurilor mici dar zgomotolase, care au lăsat în urma lor, după fastul și coloritul celorlalte armate, impresia lugubră și înfricoșătoare a ceea ce viitorul putea să rezerve acestui popor setos de pace și îmbătat de iluzii. Cel din urmă a trecut în automobilul său, prin fața lumii, același Edouard Daladier, ca ministru al Apărării Naționale, de astă dată senin și surîzător, ca să nu dezmintă optimismul populației prezente, care-l ovaționa cu urale prelungi și vibrante, în semn de mulțumire pentru această «defilare de neuitat».”

 
#citește mai departe în „Umbre pe pânza vremii“ 
#„Umbre pe pânza vremii“
#Autor Pericle Martinescu


Dacă în urmă cu 122 ani pionierul culturii românești în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanța, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidență, cotidianul ZIUA de Constanța, conștient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri și de azi“. https://www.ziuaconstanta.ro/fondul-documentar-dobrogea-de-ieri-si-de-azi.html
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informațiile publicate pe site de către ZIUA de Constanța (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informații, fotografii, fișiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispozițiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice și Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanța sau, după caz, furnizorii săi de informații.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afișarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum și orice modalitate de exploatare a conținutului site-ului, cu excepția afișării pe ecranul unui computer personal și imprimarea sau descărcarea, în scop personal și necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanța.
 
Sursa foto: captură YouTube/ Arhivă TVR

Citește și:

#DobrogeaDigitală - „Umbre pe pânza vremii”, de Pericle Martinescu: „Dragostea noastră cea de toate zilele” 

 
Comentarii








Cele mai recente postari