Georgios Pachymeres s-a născut la Niceea (Iznik/nord-vestul Turciei asiatice) în 1242 și s-a mutat la Constantinopol în momentul eliberării orașului de sub stăpânirea Cruciadei IV catolice occidentale (1204-1261). El a  ocupat funcții laice și religioase, decedând, probabil, în 1310.

Pachymeres este considerat drept cea mai importantă personalitate culturala bizantină din secolul XIII, fiind educat în cultura clasică antică greco-romană. El este autorul unor scrieri retorice, al unui manual pentru quadrivium (aritmetică, muzică, geometrie și astronomie), al unui rezumat al filozofiei lui Aristotel, al unei parafraze la scrierile lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, al unei vaste corespondențe și a unor poezii. Dar lucrarea sa cea mai importantă este „Istorii compuse”, în care prezinta evenimentele istoriei bizantine între anii 1255-1308. Sunt relatate detaliat domniile lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), în șase cărți, și a lui Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328), în șapte cărți. Pachymeres este un istoric bine informat și obiectiv, chiar față de aprigele dispute religioase la care a participat. Stilul său arhaizant îl face „foarte dificil de interpretat”, folosind vocabularul homeric și înlocuind numele lunilor anului cu cele din antichitate. (Al. Elian & N. Ș. Tanașoca)
 




6
1292-1300. Intervenția tătarilor în treburile interne ale statului bulgar și poziția Bizanțului față de această stare de lucruri
11,111, 26 În acest timp, biruind Tuktais [Tohta, han al Hoardei de Aur (1290-1312), intră în conflict cu Nogai pe care în cele din urma îl ucide (1300) – nota editorilor români], el s-a așezat ca stăpânitor [al ținuturilor și – n. e. r.] tătărimea ajunge sub stăpânirea lui, numai puțini rămân cu fiul lui Nogai, născut din Alakka, pe nume Caka [impus de Nogai pentru scurta vreme pe tronul Bulgariei (1299) – n. e. r.] ; în ei își pusese încrederea acela când a năvălit în țara bulgarilor. Căci Terteres, fugind și el din pricina amenințării lui Nogai, s-a îndreptat spre împărat [Andronic II – n. e. r.] și trăia undeva pe lângă Adrianopol [Edirne/Turcia europeană], fiindcă împăratul îi respinsese rugămintea [de sprijin – n. e. r.], de teamă ca nu cumva să trimită după dânsul, iar el, împăratul, primindu-1 bine, cum se cuvine, ca pe un refugiat, să ațâțe mânia lui Nogai. Cât privește pe fiul acestuia, Caka, după moartea lui Nogai, încrezându-se în ai săi, se aruncă asupra bulgarilor, de altminteri nu fără pricina, căci avea de soție pe fiica lui Terteres. Și ia de partea sa și pe fratele acesteia, Osphendislavos [Teodor Svetoslav, țar al bulgarilor (1300-1322) – n. e. r.], și voia ca împreună cu dânsul să-i supună pe bulgari. Acela însă, fiind sărac, întâlnind pe un barbat, Pantoleon, îmbogățit de pe urma afacerilor, el care era de neam bun și viță de împărat, se încuscrește de dragul averii cu primul venit și cu un om de rând, luând pe nepoata-sa, fiica unuia Mangusis și care ajunsese cândva fină după dumnezeiescul botez a Eufrosinei lui Nogai. Și dupa ce și-a supus prin daruri cugetele bulgarilor, și se purta cu Oaka cum te porți cu un stăpân, cucerește împreună cu acesta Târnovo [centrul Bulgariei]. Puțin mai târziu și folosind un prilej favorabil, Osphendislavos, care era după mamă bulgar (căci tatăl său Terteres era neam de cuman), după ce până atunci se arătase foarte prietenos față de bulgari în numele lui Caka, își atacă cumnatul, poprindu-1 prin vicleșug și predându-1 unor paznici de care era sigur ; apoi, folosindu-se de servitori evrei, în care avea încredere pentru astfel de lucruri, îl sugrumă în închisoare, pe patriarhul de acolo Ioachim îl aruncă de pe o înălțime, ca pe unul ce era bănuit el era să-i dea mai înainte pe mâna toharilor. Și astfel, prin atâta nelegiuire, ajunge stăpânul tuturor
 




7
1302. Strămutarea alanilor nord-dunăreni în Imperiul bizantin. Mitropolitul Vicinei este mijlocitorul cererii lor de strămutare
II, IV, 16. <... > Iar neamul mărinimos al alanilor [indoeuropeni din ramura iraniană creștinați la nordul Dunării de Jos], numărând ca la șaisprezece mii de oameni, din care peste jumătate erau buni să lupte, după ce a scăpat de Nogai și de robia lui, fiindcă acesta a pierit în război [cu Tohta – n. e. r.], căutau să treacă la împărat [Andronic II – n. e. r.] și, mergând la ierarhul Vicinei, se rugă ca, prin mijlocirea sa, să-i primească împăratul. Lucrurile se turburau atunci și erau într-o stare groaznică în Răsărit [înaintarea turcilor otomani în Asia Mică - n. e. r.]. și [mitropolitul – n. e. r.] Vicinei anunțând rugămintea lor, cârmuitorii [bizantini – n. e. r.] o socoteau ca un noroc venit la timp. În adevăr, ei erau și tovarăși de luptă ai lui Nogai și cei prin care acela dobândise izbânzi. Și pentru aceasta socoteau venirea lor ca un sprijin [sosit – n. e. r.] de la Dumnezeu, grabnic la vreme, spre ajutor. Și s-au trimis scrisori împărătești către dânșii, iar ei trecură ca refugiați cu toată mulțimea, în căruțe și care acoperite. Și împăratul le pregătise hrana, cât mai multa cu putință, din ținuturile Traciei  (denumire generică antică dată de bizantini teritoriului din estul Peninsulei Balcanice locuit în antichitate de traci) și Macedoniei.

Editorii români notează că pasajul a fost relevat de G. I. Brătianu (Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, București, 1935), care considera că demnitarul ecleziast era un episcop și nu-l nominalizează, plasând evenimentul în 1300. Dar P. Ș. Nasturel (Les fastes eptiscopaux de la metropole de Vicina, „Byzantinisch-neugriechische Jahrbiicher"”, 21, 1971, Atena) considera că arhiereul nu putea fi decât un mitropolit și că ar fi vorba de Luca, menționat în capitolul următor.
 



8
13 februarie 1303. Luca, mitropolitul Vicinei, se găsește de partea patriarhului Ioan al X11-lea Cosmas în conflictul care-1 opune pe acesta împăratului Andronic al II-lea
II, V, 3. < . . . > Iar împăratul, rușinându-se pe de o parte de înșelăciunea lui și aceasta făcută din simplitate, iar pe de altă parte îngrijindu-se să scape de batjocură, se întoarce de la acela [Ioan al X1I-lea Cosmas, patriarh ecumenic al Constantinopolului (1 ianuarie 1294-21 iunie 1303) – n. e. r.], fără să spună nimic, iar față de arhiereii de acolo, bănuiți că-l ajută, era foarte pornit și mânios împotriva lor. Și se aflau atunci, convocați, pe lângă patriarh, Babylas al Ancyrei [Ankara/Turcia asiatică], Nichifor al Cretei și Luca al Vicinei.

Editorii români notează că Luca, mitropolit al Vicinei în 1303, este „probabil” același cu arhiereul care intermediase în 1302 înțelegerea între Bizanț și alani. A fost menționat  ca mitropolit al Vicinei și în anii 1304 /1305 și în 1305/1306 în corespondența patriarhului ecumenic Atanasie I și în documentele patriarhale privitoare la sinodul condamnării uzurpatorului Ioan Drimys, fiind citat în acest sens P. Năsturel.
 
 
Bibliografie

Georgii Pachymeris De Michaele et Andronico Palaeologis librt XIII, recensuit I. Bekkerus, III, Bonn, 1835.
Alexandru Elian & Nicolae Șerban Tanașoca (redactori responsabili) / ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE - INSTITUTUL DE ISTORIE „NICOLAE IORGA” – INSTITUTUL DE STUDII SUD-EST EUROPENE, Izvoarele istoriei României, vol. III. Scriitori bizantini. Sec. XI-XIV,  Ed. Academiei R. S. R., București, 1975 (Georgios Pachymeres)
 
Citește și
Istoria Dobrogei – Bibliografie - Pachymeres (sec. XIII)„Istorii compuse” (I)