Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
13:00 23 04 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeșteDobrogea Hortensia Papadat Bengescu, fondatoarea romanului românesc modern, a petrecut 12 ani la Constanța

ro

08 Dec, 2020 00:00 3636 Marime text

În urmă cu 144 de ani se năștea, pe 8 decembrie, la Ivești (Galați) prozatoarea şi autoarea dramatică Hortensia Papadat-Bengescu, în familia Zoei Ştefănescu, profesoară, şi a lui Dimitrie Bengescu, ofiţer, frate cu generalul Gheorghe Bengescu-Dabija (dramaturg şi traducător).



Născută cu doi ani înainte de căsătoria părinţilor, scriitoarea va dezvolta o adevărată obsesie - fertilă literar, altminteri - a „ilegitimităţii”, a originii obscure, a condiţiei de „bastard”.
Educată până la vârsta de 11 ani acasă, Hortensia P.B. urmează, în intervalul 1887-1894, ca elevă internă, cursurile Institutului de domnişoare „Dimitrie Bolintineanu” din Bucureşti, remarcându-se prin talentul compoziţiilor literare şi epistolare. Dorinţa sa de a urma Facultatea de Litere se izbeşte de inflexibilitatea părinţilor, şi în special a tatălui, pentru care onorabilitatea socială a unei tinere femei părea incompatibilă cu statutul de studentă, suspectat de libertinism.

Într-un gest de frondă, viitoarea scriitoare se căsătoreşte, la 20 de ani, cu magistratul Nicolae N. Papadat. Independenţa râvnită se va dovedi însă, în scurtă vreme, iluzorie. Urmează ani de tracasări şi frustrări familiale, accentuate de rigorismul şi de opacitatea soţului, cu periodice mutări dintr-un oraş de provincie în altul, acolo unde Nicolae Papadat era trimis să-şi îndeplinească funcţia de magistrat: la Turnu Măgurele, Buzău, Focşani sau Constanţa, tuturor acestor neajunsuri adăugându-li-se grija datorată celor cinci copii, născuţi în intervalul 1898-1906.

Debutează publicistic în 1912, în ziarul conservator „La Politique”, cu articolul Sur la mort de Petre Liciu, apărut sub pseudonimul Loys. Sub un alt pseudonim – Alice Orient –, participă cu succes, în 1913, cu poemul Les Perles, la un concurs de poezie organizat de revista pariziană „Femina”. Începe să scrie proză la îndemnul unei prietene, scriitoarea (şi pianista) Constanţa Marino-Moscu – pe care o cunoscuse la Buzău –, iar în 1913 debutează în paginile „Vieţii româneşti”, cu o proză poematică intitulată Viziune; vor urma curând, tot aici, şi alte bucăţi prozastice, pe care P.-B. le va strânge ulterior în volumul Ape adânci. La cizelarea acestora contribuie, într-o primă etapă, G. Topîrceanu, la momentul respectiv redactor al prestigioasei reviste ieşene. Din 1914 până în 1923, P.-B. întreţine o asiduă şi fructuoasă corespondenţă cu G. Ibrăileanu, bogată în sugestii privitoare la laboratorul de creaţie al prozei bengesciene anterioare anilor ’20. Este semnificativ faptul că P.-B. îşi pregăteşte intrarea în literatură sub pretextul obligaţiei de a întreţine schimburi epistolare. Aceasta pentru că, mai multă vreme, singura ocazie de a scrie fără a trezi dezaprobarea familiei i se oferă sub pretextul întreţinerii corespondenţei, mentalitatea mic-burgheză neîmpăcându-se prea bine cu ideea scrisului de plăcere, fără scop imediat, dar acceptând că a răspunde la scrisori este o obligaţie socială. Bogata sa corespondenţă de dinaintea debutului (şi în mod deosebit aceea purtată cu G. Ibrăileanu sau cu Constanţa Marino-Moscu) conţine, de fapt, veritabile eşantioane de proză. Nu întâmplător, autoarea recurge în câteva dintre prozele sale de început la tehnica naraţiunii epistolare: şi Marea, şi Lui Don Juan, în eternitate, îi scrie Bianca Porporata sunt nuvele construite din juxtapunerea unor scrisori, iar în prima dintre acestea am putea identifica în filigran, cu inerentele modificări impuse de o fantezie înaripat-evazionistă, chiar aluzii la corespondenţa întreţinută asiduu cu Constanţa Marino-Moscu.

Hortensia P.B. nu s-a resemnat niciodată cu gândul că aspiraţiile celor „şapte ani de paradis terestru” petrecuţi la Institutul „Dimitrie Bolintineanu” din Capitală ar trebui să rămână fără consecinţe. Dublat de tenacitate, talentul scriitoarei nu a aşteptat decât momentul propice pentru a se manifesta în forţă. Dovadă ritmul foarte bun în care se succed volumele sale după debutul editorial cu Ape adânci. La capătul unei lungi perioade de aşteptare, urmate de alţi câţiva ani de tatonări, de scrieri şi rescrieri, de autoselecţii exigente (din 1912-1923 până prin 1918), P.-B. pare cuprinsă de o frenezie a creaţiei şi a publicării. Îşi sortează, îşi reface, îşi asamblează texte mai vechi, apărute iniţial în periodice, pentru a le tipări în volum: aşa se constituie volumul Sfinxul (1920). Elaborează în timp, începând cu 1914, „feminităţile” ce vor constitui microromanul Femeia în faţa oglinzei (1921). Scrie câteva capitole dintr-un roman de război (Balaurul, 1923) pe care îl va finaliza după ce va intra în cercul Sburătorului. Scrie de asemenea două piese de teatru, Povârnişul şi Bătrânul, pe care după război le prezintă Comitetului de lectură al Teatrului Naţinal din Bucureşti – mici drame burgheze, în registru intimist, şi totodată exerciţii în preambulul creaţiei majore a următoarelor două decenii. Realizează toate aceste lucruri într-o perioadă foarte tulbure, într-un Focşani aflat sub ocupaţie germană şi în condiţiile în care ea însăşi simte nevoia de a se implica activ în viaţa comunităţii, lucrând ca voluntar în serviciul Crucii Roşii – experiență transcrisă în romanul Balaurul. După 1918, începe să colaboreze cu E. Lovinescu, trimițându-i mici proze de război, la granița cu textul publicistic, pentru un magazin literar bucureștean denumit „Lectura pentru toți”. Apropierea scriitoarei de E. Lovinescu determină o răcire a relațiilor cu mentorul „Vieții românești”, situație agravată suplimentar de campania antilovinesciană inițiată de Topîrceanu la „Însemnări literare”. Ajunsă în miezul unui război care nu e al său, P.-B. se vede nevoită să aleagă, până la urmă, de partea cărei tabere să se situeze, astfel încât, în primăvara lui 1919, e prezentă în paginile primului număr al revistei „Sburătorul”, cu care va colabora constant în următorii ani – gest pe care vechii prieteni de la „Viaţa românească” îl vor percepe ca pe o dezertare. (Nu întâmplător, ei vor recenza în general nefavorabil cărţile publicate de P.-B. de acum înainte).



Din 1921 până în 1933, scriitoarea locuiește la Constanța, unde Nicolae Papadat lucrează în calitate de consilier la Curtea de Apel. Colaborează la publicații locale precum „Dobrogea literară”, „Marea Neagră”, „Plaiuri dobrogene”.


În urmă cu un deceniu, pentru a comemora cei 55 de ani de la trecerea în nefiinţă a uneia dintre cele mai importante prozatoare, Biblioteca Judeţeană „Ioan N. Roman”, prin serviciul Comunicarea colecţiilor al Bibliotecii Judeţene Constanţa, a organizat o mini-expoziţie de carte, prilej cu care bibliotecarul Gelu Culicea afirma: „Hortensia Papadat-Bengescu poate fi considerată drept cel mai modern dintre prozatorii noştri din prima jumătate a veacului al XX-lea. Creatoare a unui teritoriu românesc inconfundabil, cu o bogată existenţă inaparentă, populat de personaje bântuite de obsesii, nevroze, stări psihice anormale şi totuşi situate în marginile lărgite ale normalităţii, aşa cum evoluţia mentalităţilor a sfârşit prin a le accepta”.
 

Înaintea Constanței a fost șederea la Ostrov

Despre șederea în Constanța, perioadă în care a publicat „Fecioare despletite”, „Balaurul” sau „Romanţă provincială”, aproape că nu există informații. Și totuși, în cartea „Țara dorobanților de fier”, Marian Moise (fost director la Administrația Financiară a municipiului Constanța) îi dedică o evocare Hortensiei Papadat Bengescu, afirmând că purta o mai veche dragoste Dobrogei noastre, încă din copilărie. La vârsta de şase ani s-a mutat împreună cu familia la Ostrov, pe malul Dunării, acolo unde tatăl său, maiorul de infanterie Dimitrie Bengescu fusese detaşat cu serviciul. Mulţi ani mai târziu, artista şi-aducea cu drag aminte de acele vremuri: „Mama Tudora cocea în cuptorul de cărămidă cele mai bune plăcinte creţe, din făină oacheşă, muiate în smântână proaspătă. Dincolo de casa ei, era malul Dunării, cu bărci frumoase şi vapoare. Iarna, apa devenea rea ca o vrăjitoare, prindea gheaţă sau purta sloiuri iar în casă, copila de mine auzeam plângerea că vom trăi câteva luni despărţiţi de restul lumii”.


Călătorește destul de frecvent la București, participând la multe dintre ședințele cenaclului „Sburătorului”, unde se numără printre figurile de prim-ordin. În 1923, realizează împreună cu E. Lovinescu dramatizarea unui roman al acestuia, Lulu, piesa fiind pusă în scenă în decembrie, la Teatrul Național. Așa cum se poate deduce din Agendele lovinesciene, în februarie 1927, P.-B. „dispare” pentru aproximativ șapte ani de la cenaclu. De altfel, în intervalul 1928-1932, scriitoarea este foarte puțin prezentă în viața literară, publicând sporadic în câteva reviste literare. În toamna lui 1929 călătorește la Viena, iar un an mai târziu, la Karlsbad (unde va reveni în vara lui 1935, ca și în 1936).
Reintrarea în actualitate se produce în 1932, când apare romanul Drumul ascuns. În 1933, odată cu pensionarea lui Nicolae Papadat, familia scriitoarei se stabilește la București. În anul următor, E. Lovinescu consemnează în jurnalul său reapariția la cenaclu a scriitoarei, care citește fragmente din romanul Logodnicul (1935). La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1936, este sărbătorită de confrați, atribuindu-se totodată și Marele Premiu al S.S.R., pentru Logodnicul; cu banii primiți ca premiu vizitează, timp de o săptămână, Florența. Romanul Rădăcini, apărut în 1938, are parte de o receptare critică mai puțin favorabilă. Tracasărilor lumii literare li se adaugă acum agravarea unor probleme de sănătate mai vechi – totul pe fondul unei situații politice tot mai agitate, care culminează cu izbucnirea războiului.
Prezență discretă în viața literară a anilor ’40, P.-B. lucrează în această perioadă la romanul „Străina”, continuare a ciclului Hallipilor, din care publică fragmente în câteva reviste (în intervalul 1942-1947). E. Lovinescu o ajută să publice, în vara lui 1941, în „Revista română” şi în „Familia”, grupaje din poezii pe care le scrisese înainte de Primul Război Mondial. Una dintre dezamăgirile resimţite de autoare în aceşti ani este nerecunoaşterea sa ca poetă. În 1946, la aproape trei ani de la moartea lui E. Lovinescu, se numără printre fondatorii Asociației „Prietenii lui E. Lovinescu”, activitatea cenaclului fiind reluată pentru o perioadă foarte scurtă. Tot în acest an, primește Premiul național de proză literară și este sărbătorită de S.S.R. la împlinirea a 70 de ani. Este unul dintre ultimele sale momente de glorie. În decembrie 1946 anunță totodată, în cadrul unei anchete din „Contemporanul”, definitivarea romanului „Străina”, dar manuscrisul se va pierde, nu peste mult timp, în împrejurări greu de elucidat. Înghețul dogmatic instaurat, odată cu comunismul, la sfârșitul deceniului o îndepărtează și mai mult pe Hortensia P.B. de viața literară. Rarele sale colaborări din presa epocii vor fi pur conjuncturale – semnează (fără să existe certitudinea că le-a scris chiar ea) mici articole în „Flacăra” (Pace! – septembrie 1950) sau în „Contemporanul” (Să retezăm capetele balaurului! – august 1951) şi vorbeşte o singură dată la Radio București pe tema „Scriitorul, factor social”.


La 5 martie 1955, scriitoarea se stinge în modesta sa locuinţă bucureşteană din strada Bărăţiei nr. 38 (locuinţă pe care o împărţea cu familia uneia dintre fiice, Elena Stamatiadi), căzută în dizgraţie după instaurarea regimului de „democraţie populară” şi ignorată oportun de o mare parte a vechilor prieteni literari.
Trei zile mai târziu, P.-B. este înmormântată la Cimitirul Bellu, „aproape ca o cerşetoare” (după mărturisirile de peste două decenii ale lui I. Negoiţescu), „fără discurs, fără prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale” (notează Nicolae Balotă în Caietul albastru). În plus, moartea sa survine la exact doi ani de la decesul lui Stalin; coloanele tuturor ziarelor şi revistelor fiind ocupate de comemorarea „părintelui popoarelor”, singura publicaţie care consemnează dispariţia scriitoarei este „Gazeta literară”, unde se publică (pe 10 martie) un ferpar din partea Uniunii Scriitorilor şi un articol al lui Tudor Vianu – pledoarie pentru reeditarea, fie şi parţială, a operei autoarei. Acţiunea de recuperare a lui P.-B. va începe în 1957, prin reeditarea a două romane din ciclul Hallipilor, Concert din muzică de Bach şi Drumul ascuns (însoţite de un studiu al lui Constantin Ciopraga) şi, detaliu important, prin includerea autoarei în manualul de literatura română pentru clasa a X-a. La capătul epocii dogmatice staliniste, scriitoarea revine în atenţia criticii, alături de alţi interbelici recitiţi şi recuperaţi. Va trăi, din deceniul al şaptelea până după 1989, a doua sa epocă de glorie, consensul critic situând-o printre fondatorii romanului românesc modern, alături de autori precum Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu. În anii ’80, odată cu ivirea unui nou val de prozatori şi de eseişti, care au citit-o altfel decât predecesorii pe autoarea Femeii în faţa oglinzei şi a Fecioarelor despletite şi au scris despre ea schimbând, în mod vizibil, anumite accente (un exemplu: reinterpretarea propusă de Gheorghe Crăciun, în spiritul unei teorii asupra scriiturii corporale), proza lui P.-B. putea părea mai vitală decât oricând. După 1989, creatoarea Hallipilor traversează însă o nouă epocă de dizgraţie, în contextul în care, în principiu, noile deschideri metodologice şi detabuizarea interbelicului, dimpreună cu descoperirea unui continent cvasinecunoscut, acela al „literaturii feminine”, ar fi trebuit să constituie premise ale unor relecturi eliberate de constrângerile deceniilor anterioare. Intrată în manualele de liceu în perioada comunistă, Hortensia Papadat Bengescu are, tocmai în postcomunism, un rău renume didactic, invocându-se, între altele, scriitura alambicată, presupus inaccesibilă unui cititor de vârstă şcolară. După anul 2000, majoritatea manualelor alternative o ignoră, deşi P.-B. figurează pe o listă mai lungă de autori canonici recomandaţi de programa şcolară.


Hortensia Papadat Bengescu a fost membră a Societății Scriitorilor Români (din 1921) și a Societății Autorilor Dramatici Români (din 1923). A colaborat, de-a lungul timpului, la următoarele publicaţii: „Acţiunea”, „Adevărul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Almanahul teatrului românesc”, „Azi”, „Bis”, „Cele trei Crişuri”, „Cetatea literară”, „Contemporanul”, „Cronicarul”, „Curentul”, „Curentul literar. Magazin”, „Cuvântul liber”, „Democraţia”, „Dimineaţa”, „Dobrogea literară”, „Dreptatea nouă”, „Drumul femeii”, „Editorial”, „Facla”, „Familia”, „Femeia şi căminul”, „Femeia muncitoare”, „Flacăra”, „Gazeta”, „Ideea europeană”, „Însemnări literare”, „Kalende. Preocupări literare”, „Lectura pentru toţi”, „Lumea”, „Lumea românească”, „Marea Neagră”, „Marea noastră”, „Mişcarea”, „Mişcarea literară”, „Naţiunea”, „Opinia”, „Plaiuri dobrogene”, „La Politique”, „Rampa”, „Realitatea ilustrată”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Reporter”, „Revista română”, „Revista Scriitoarei”, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Roma”, „România”, „România literară” (dir. Liviu Rebreanu), „Sburătorul”/„Sburătorul literar”, „Scînteia”, „Tiparniţa literară”, „Tribuna poporului”, „Universul”, „Universul literar”, „Versuri şi proză”, „Viaţa românească”, „Viitorul româncelor”, „Vremea”.


SCRIERI: Ape adânci, Bucureşti, 1919; Bătrânul, Bucureşti, 1920; Sfinxul, Bucureşti, 1920; Femeia în faţa oglinzei, Bucureşti, 1921; Balaurul, Bucureşti, 1923; Romanul Adrianei, Bucureşti, 1924; Romanţă provincială, Bucureşti, 1925; Fecioarele despletite, Bucureşti, 1925; Lui Don Juan, în eternitate, îi scrie Bianca Porporata, Bucureşti, 1926; Concert din muzică de Bach, Bucureşti, 1927; Desenuri tragice, Bucureşti, 1927; Drumul ascuns, Bucureşti, 1932; Logodnicul, Bucureşti, 1935; Rădăcini, I–II, Bucureşti, 1938; Concert din muzică de Bach. Drumul ascuns, postfaţă Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1957; Opere, I–V, îngr. Eugenia Tudor Anton, pref. Const. Ciopraga, Bucureşti, 1972–1988; Sangvine, îngr. şi pref. Doina Curticăpeanu, Cluj, 1973; Arabescul amintirii, îngr. şi pref. Dimitrie Stamatiadi, Bucureşti, 1986; Omul care a trecut, îngr. şi pref. Dimitrie Stamatiadi, Bucureşti, 1991; Ciclul familiei Hallipa, I–II, îngr. Dimitrie Stamatiadi, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2001–2002; Opere, I-III – Romane, ed. coord. Gabriela Omăt, text îngr. Eugenia Tudor-Anton, studiu introd. Eugen Simion, Bucureşti, 2012.


Sursa text: Facebook Hortensia Papadat Bengescu/Bianca BURŢA-CERNAT – Fragment din articolul apărut în a doua ediție a Dicţionarului General al Literaturii Române


 

Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Comentarii








Cele mai recente postari