Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
22:07 23 07 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

voceaconstantei.ro Suflu nou în cinematografia autohtonă. Dumitrana Teodora Lupu - „Fac parte dintr-o generaţie care poate schimba foarte multe” (galerie foto)

ro

09 Nov, 2015 00:00 2308 Marime text


Dumitrana Teodora Lupu este tânăra studentă a UNATC care ar putea avea viitorul filmului pentru copii în propriile mâini. Este una dintre speranţele României, o tânără de 20 de ani care va contribui, în timp, la progresul pe care ni-l dorim în zona culturală românească.
 
Este în prim-planul vieţii artistice încă din primii ani de viaţă, ca fiică a doi mari artişti, Ileana şipoteanu şi Dumitru Lupu. Şi-a susţinut talentul cu multă muncă, iar pasiunea i-a adus primul album (casetă în acele vremuri) la doar şase ani. Anii frumoşi ai copilăriei i-a petrecut pe scenă, înconjurată de muzică, prieteni, familie, admiratori. Viaţa i-a deschis calea spre altă parte a lumii artistice, cinematografia, iar acum este studentă în cel de-al doilea an la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Este o tânără aşa cum am vrea să-i avem pe toţi cei care ne calcă pe urme, un om talentat, ambiţios, care ştie drumul profesional pe care vrea să-l urmeze, care are obiective clare în ceea ce priveşte cariera sa. Are însă inocenţa pe care mulţi dintre părinţi ar vrea să o mai regăsească la copiii lor de 20 ani. O calitate pe care mulţi tineri au pierdut-o în drumul lor tumultuos şi rapid spre maturitate. Se bucură zilnic de tot ceea ce îi oferă mediul cultural bucureştean, selectează de peste tot ceea ce îi foloseşte dezvoltării personale şi profesionale. Este dependentă de oameni, de contactul cu ei, după cum ea însăşi spune şi, peste ani, cu siguranţă vom auzi de filmele Dumitranei Teodora Lupu, în calitate de regizor.

În ce împrejurări ai intrat în lumea artistică?

Am început să cânt de la trei ani, când părinţii şi bunicii mei au observat că am ureche muzicală, fredonând un cântecel pentru copii. Tatăl meu m-a ajutat să înregistrez cântecele în studioul lui, ba chiar la şase ani am scos prima mea casetă. În lumea artistică am devenit cunoscută pe plan naţional datorită „Cornuleţului cu lapte”, cântecelul care m-a propulsat spre succes la acea vârstă fragedă, televiziunile şi radiourile căutându-mă destul de des. Apariţia mea la emisiunea „Cronica Cârcotaşilor” a fost însă cea care m-a făcut cunoscută cel mai mult. Melodia avea să fie cântată în toate şcolile din România de către toţi copiii care au beneficiat de programul Guvernului „Cornul şi Laptele”. Am fost invitată să cânt melodia şi într-un spectacol numit „Ora de muzică” a Teatrului de Revistă Fantasio din Constanţa, prilej cu care am plecat într-un turneu prin ţară. Cel mai mare succes al meu, pe care nu îl voi putea uita niciodată, a fost la Suceava.



Aveam şase ani, nici nu învăţasem să scriu şi să citesc. Am intrat pe scenă să cânt unei mulţimi de copii de clase primare. Atunci am avut un şoc. În sala plină ochi, printre copiii îmbrăcaţi în uniforme, se ridicau pancarte cu numele meu scris mare. După ce am ieşit de pe scenă în aplauzele sălii, copiii au dat buzna în culise să le dau autografe, spre disperarea mea, fiindcă nu ştiam să scriu. I-am cerut ajutorul mamei şi în două minute am învăţat să dau autograf. Copiii veneau din ce în ce mai mulţi. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Trebuia să plecăm în următorul oraş cu autocarul teatrului, aşa că am fost luată din mijlocul mulţimii. A rămas şi va rămâne unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea.

Care a fost contribuţia părinţilor tăi, artişti consacraţi, la activitatea pe care ai avut-o şi o ai în continuare?

Bineînţeles că părinţii mei mă luau cu ei peste tot, la televiziune, filmări, spectacole etc. Aşa am cunoscut oameni din toate domeniile, oameni cu care din fericire m-am intersectat şi mai târziu cu diferite ocazii. Contribuţia părinţilor la integrarea mea în planul artistic românesc şi nu numai a început de când eram mică. Îmi dau sfaturi mereu şi ne consultăm pe plan profesional, aşa că pot să spun cu siguranţă că ei sunt mereu alături de mine.

Ce sacrificii ai fost nevoită să faci pentru a te remarca?

Totul a început când m-am hotărât că vreau să mă îndrept către industria filmului şi am început să mă pregătesc serios ca să intru cu brio la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Am încercat să mă fac remarcată în liceu prin exerciţii audio-vizuale cu care am câştigat un premiu important la un Festival de film pentru liceeni în Constanţa. Nu cred că am făcut neapărat sacrificii pentru a mă face remarcată, însă cu siguranţă am renunţat la multe lucruri ca să pot să îmi urmez visul. Am pierdut multe majorate, petreceri, întâlniri cu colegii, ba chiar am lipsit de la câteva dintre cursurile şcolii că să pot să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. Profesorii mei şi directoarea Colegiului National Pedagogic „Constantin Brătescu” din Constanţa au fost extrem de înţelegători şi chiar m-au ajutat în demersul meu. Le sunt recunoscătoare acestora fiindcă am fost în Colegiu încă de la grădiniţă, iar aceea era lumea mea. Plecarea la facultate într-un alt oraş a fost un şoc.

Ai avut vreodată impresia că ţi se acordă o atenţie mai mare în ceea ce faci datorită numelui pe care îl porţi şi părinţilor tăi?

Când eram mică, umblam doar cu părinţii mei la orice eveniment. Aşa am cunoscut oameni importanţi. Când am crescut însă, mi-era puţin teamă în anumite contexte că pot fi favorizată, aşa că de multe ori, la interviuri, am evitat să spun numele părinţilor mei. Nu mi se pare acum că mi se acordă o atenţie mai mare. Am muncit ca să ajung unde sunt şi nu poate nimeni să nege acest lucru.

Când ţi-a fost cel mai greu să fii pe scenă?

Cel mai greu mi-era de fiecare dată când părinţii mei erau în sală. Nu pot să explic în cuvinte emoţiile pe care le trăiam când tatăl meu se uita foarte serios către mine. De fiecare dată încercăm să nu mă pierd şi să uit că ei sunt acolo, asta pentru că îmi doream foarte mult să îi impresionez şi să nu greşesc.

Care au fost cele mai importante premii pe care le-ai obţinut, naţionale şi internaţionale?

Pe plan naţional, dar şi internaţional am câştigat diverse premii la festivaluri de muzică, cel mai important fiind Trofeul de la Festivalul Internaţional Zlatna Pahulija din Serbia, când aveam opt ani. Pe lângă acesta, am câştigat mai multe premii I şi II în ţară, la festivaluri naţionale şi internaţionale. Primul meu premiu pe parte de Cinematografie a fost în clasa a XI-a, când am primit premiul pentru „Cea mai bună imagine, sunet şi montaj” pentru scurtmetrajul „Acolo este mama”, la Festivalul de film pentru liceeni „Filmmic” de la Constanţa. Anul acesta, am trimis ultimul meu scurtmetraj experimental - „Epava” - la Festivalul Internaţional de Film Studenţesc Cinemaiubit. Aştept cu nerăbdare rezultatele selecţiilor şi festivalul, care va avea loc în luna decembrie.

Ce visai să ajungi când vei fi mare şi ce te-a determinat să urmezi zona de film, de producţie? Cum crezi că te poţi diferenţia de cei care îţi sunt colegi?

Crescând într-o familie de artişti, am avut acces la cultură. Evenimente, spectacole, filmări, televiziuni. Nu ştiam altceva. Când mă întreba cineva ce vreau să devin, spuneam că doctoriţă, ca toţi copiii. Am început să fac balet şi m-am îndrăgostit de această artă minunată. Nu am lipsit de la spectacolele de balet ale Teatrului de Opera şi Balet „Oleg Danovski”, iar preferatul meu era „Spărgătorul de nuci”. De atunci, voiam să fiu balerină. Părinţii mei însă nu m-au încurajat să mă îndrept nici către muzica, nici către dans. Conservatorul a ieşit din discuţie. M-am alăturat unei trupe de teatru de revistă, cu care am fost la festivaluri şi am câştigat premii, însă nici pentru actorie nu aveam gânduri. Îmi plăceau filmele, în special cele pentru copii. „Veronica”, regizat de Elisabeta Bostan, a fost filmul care m-a făcut să mă gândesc la cariera de regizor de film. Ştiam ce înseamnă televiziunea, însă nu prea multe despre film, aşa că tatăl meu a conceput o serie de filme de lungmetraj în care am jucat alături de copii din toata ţara, cu care ulterior am rămas prietenă. A fost o experienţă minunată să fiu pe platoul de filmare alături de profesionişti şi copii de vârsta mea. Totuşi, nici măcar atunci nu m-am decis că actoria este ceea ce îmi place, ci ceea ce se întâmplă în spatele camerelor. Când am ajuns la facultate, mi-am dat seama că îmi place la fel de mult şi producţia de film. Îndrumătorul meu din anul I, domnul profesor Laurenţiu Damian, m-a făcut să iubesc filmul şi să îmi doresc din ce în ce mai tare să scriu scenarii şi să ajung cât mai repede să fac ce îmi place, să fiu pe platoul de filmare. Colegii mei sunt nişte oameni extraordinari. Cu toate că venim din diferite zone sociale şi culturale, ne înţelegem foarte bine şi formăm echipe solide. Fiecare are personalitatea sa şi asta l-a făcut pe domnul profesor Damian să ne lase să ne exprimam liber în anul I, să ne cunoaştem între noi prin lucrări audio-vizuale. Consider că am o experienţă în spate pe platourile de filmare şi în televiziune care mă ajută enorm în ceea ce fac acum.

Ai vreun mentor, un exemplu în viaţă pe care ai vrea să-l urmezi?

Am mai mulţi mentori în viaţă, primii sunt părinţii mei, care sunt împreună şi se iubesc de 22 de ani. Au pornit anonimi din Giurgiu, respectiv Rucăr şi au ajuns să fie oameni cunoscuţi pe scena culturală din România. Mă mândresc cu ei şi îmi doresc să nu-i dezamăgesc nicio clipă pe niciun plan, personal sau profesional. Ca oameni din domeniul cinematografic, o doamna care m-a inspirat este Elisabeta Bostan. Stând de vorbă cu dânsa la un festival de film pentru copii, m-a ambiţionat şi am început să citesc şi să vad mai multe filme pentru cultura mea personală.

Cum eşti tu când eşti doar cu tine şi ce îţi place să faci în timpul liber?

Rar sunt doar eu cu mine, dar atunci când sunt, îmi place să lucrez, să mă perfecţionez. Sunt dependentă de oameni. Îmi place să îmi petrec timpul cu prietenii. La Bucureşti nu mai facem faţă evenimentelor care se întâmplă săptămânal, festivaluri, concerte, spectacole, proiecţii, aşa că suntem în priză mai tot timpul. De asemenea, îmi place să-mi petrec timpul liber cu prietenul meu Mihai, care este şi coleg cu mine la UNATC. Ne place să facem exerciţii observaţionale prin oraş, să mergem la film sau să mergem la alte evenimente cu alţi colegi. Viaţa mea acum se învârte în jurul facultăţii. Am câţiva prieteni care studiază în alte domenii, însă în anturajul meu majoritatea sunt oameni de teatru şi film. Pe lângă toate astea, îmi place să fac fotografii, să schiez, să merg la aerobic şi, bineînţeles, iubesc călătoriile.

Ce crezi despre generaţia din care faci parte, ce ar trebui să se schimbe pentru ca tinerii talentaţi să nu mai fie nevoiţi să îşi părăsească ţara?

Consider că fac parte dintr-o generaţie care poate schimba foarte multe. O generaţie de oameni inteligenţi, cu multă informaţie şi iubitori de ţară. Noi ne-am jucat şotronul afară, nu am avut calculatoare şi telefoane decât ceva mai târziu, şi încă avem bunici la ţara şi beneficiem de aer curat şi de sărbători frumoase. Vom supravieţui, sunt sigură. Tinerii talentaţi se remarcă întotdeauna. E trist că mulţi părăsesc ţara, dar fiecare are drumul său în viaţă. Autorităţile trebuie să fie mult mai atente la bucuriile şi necazurile tinerilor şi să-i ajute de fiecare dată atunci când au nevoie.

Nu te-ai gândit să urmezi alt drum decât cel din zona artistică, de creaţie?

Toata viaţa mea am trăit printre artişti. Altceva eu nu ştiu să fac. Când am terminat liceul, am fost cea mai fericită că pot în sfârşit să fac ce îmi place la UNATC. Mulţi prieteni mă invidiază, însă de multe ori sunt şi eu curioasă să văd cum e în alte domenii. Medicina mi se pare fascinantă, dar din păcate nu a fost de mine.


 

Care este relaţia ta cu părinţii tăi?

Întotdeauna am ştiut că pot să mă bazez pe ei şi mereu am discutat liber despre orice. Nu au fost prea stricţi cu mine şi m-au lăsat de multe ori să îmi dau singură seama ce este bine şi ce este rău. Fiind singură la părinţi, am beneficiat şi beneficiez în continuare de atenţia lor maximă şi sper ca într-o zi să pot să le întorc ajutorul. Nu aş putea spune că mă înţeleg mai bine cu unul decât cu celalalt. Vorbim în fiecare zi şi nu ezită niciodată să îmi dea câte un sfat.

Care sunt planurile de viitor şi în ce direcţie vor merge acestea?

Deocamdată, scopul principal este să îmi iau licenţa în Regie de Film şi să fac cât mai multe filme. Vreau să profit la maximum de puţina peliculă pe care o vom primi la şcoală şi, de ce nu, să îmi trimit scurtmetrajele la festivaluri. Masteratul mi-aş dori să îl fac în străinătate, pe Producţie de Film sau pe Light&Sound Design, dar nu este exclus să îl fac chiar aici, la UNATC.

În ce zonă a filmului ai vrea să te remarci?

Până acum, în facultate am realizat numai scurtmetraje de ficţiune, documentare şi unul experimental. Nu cred că mi-am stabilit definitiv o nişă pe care să merg, însă filmele cu copii şi pentru copii lipsesc de la noi. Mă gândesc serios la acest lucru şi poate reuşesc să fac ceva în această privinţă.

Cum se vede Constanţa prin ochii tăi?

Constanţa, pentru mine, e oraşul în care mă voi întoarce întotdeauna cu mare drag şi bucurie. Este locul în care m-am născut şi am crescut. Iubesc marea. Iubesc portul. Iubesc oamenii. Mereu e binevenit un week-end de linişte acasă, când nu mai rezist să stau în Bucureştiul sufocant.

Sursa: voceaconstantei.ro

Ti-a placut articolul?

Comentarii