Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
22:01 19 08 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

Centrul natura Sindromul salvatorului

ro

14 Apr, 2014 09:55 2129 Marime text
Vreau să am grijă de toţi cei din jurul meu. Suferinţa mă afectează profund, atât suferinţa oamenilor, cât şi cea a animalelor, a plantelor sau a mediului înconjurător.
Imi place Natura, mă simt bine plimbându-mă printre arbori, într-o pădure frumoasă şi inspirând aerul curat, sau pe malul marii, ori pe o câmpie înflorită sau cu grâne pârguite. Dar mă supără când văd murdărie şi resturi aruncate de oameni, când simt mirosuri neplăcute sau când văd scene dureroase.
Durerea Naturii devine durerea mea – şi îmi trezeşte unele dintre cele mai intense trăiri: supărare, furie, nemulţumire şi mai ales, NEPUTINŢĂ.

1. CUM A ÎNCEPUT

NEPUTINŢA – este o stare pe care am cunoscut-o de când am venit pe lume, în acest corp de carne şi oase.
La început, era neputinţa copilului, care nu reuşea să-şi stăpânească corpul, care nu înţelegea cum funcţionează mâinile, apoi picioarele, apoi diferitele obiecte din jur şi ulterior întreaga lume pe care o descoperea treptat.
Mă uitam la adulţii din jurul meu şi mi se păreau că sunt atot-puternici, că ştiu atât de multe şi pot atât de multe. Îmi doream să fiu asemenea lor – CÂT MAI REPEDE – şi să înţeleg şi să pot face multe.
Pe măsură ce am crescut, au apărut şi alte neputinţe.
Neputinţa de a-mi hotărî programul de viaţă, pentru că de foarte devreme, m-am trezit că mi-a fost hotărât de alţii. Eu vroiam să mă joc, dar mi se spunea că trebuie „să fac lecţii”, că trebuie „să învăţ”. Da, şi eu doream să învăţ, dar ceea ce mă interesa pe mine, ceea ce-mi plăcea în ziua respectivă, ceea ce mă atrăgea în experienţe pasionante şi interesante. Însă adulţii din jurul meu aveau alte planuri pentru mine. Îmi repetau zilnic că TREBUIE să învăţ ceea ce-mi dau ei să învăţ şi să las ceea ce vreau eu pentru mai târziu, când voi avea timp.
De multe ori, ceea ce trebuia să învăţ era dificil de înţeles şi chiar dacă am cerut explicaţii, la început, pentru că nu le-am primit sau pentru că nu m-au satisfăcut, am încetat curând să mai cer explicaţii. Şi am continuat să merg acolo unde îmi spuneau adulţii să merg, să fac ceea ce-mi spuneau adulţii să fac – şi să mă prefac că înţeleg tot şi că învăţ tot.
REVOLTA – a fost o altă stare care a apărut pe parcurs.
Am pus în practică mecanismele de revoltă pe care le-am imaginat. Am refuzat să-mi fac temele de la şcoală, am fost la un sport pe care mi l-am dorit (pe ascuns) şi am încercat să nu mă încurc prea tare în minciuni. Dar întrucât nu aveam decât 8 ani, am fost rapid „prinsă” asupra faptului şi mi s-a aplicat coerciţie fizică.
Aşadar, mesajul primit a fost: dacă faci ceea ce-ţi place şi nu ceea ce TREBUIE – vei suferi – DURERE FIZICĂ.
Am înţeles mesajul şi atunci REVOLTA s-a transformat în rezistenţă interioară, ascunsă, din ce în ce mai ascunsă.

Apoi neputinţa a crescut pe măsură ce am avansat pe drumul pe care adulţii l-au stabilit pentru mine. Din ce în ce mai multe lucruri de învăţat, din ce în ce mai multe lucruri neînţelese, fără sens, din ce în ce mai multe eforturi de a ascunde necunoaşterea şi neputinţa – sub diferite mecanisme – copiere, trişare, minciună, ascundere, învinovăţirea celorlalţi pentru propriile eşecuri şi multe altele.
De câte ori le făceam pe plac adulţilor din jurul meu (profesori, familia, cunoscuţi) eram lăudată, apreciată, primeam atenţie şi, credeam eu, iubire.
De câte ori îmi făceam eu o bucurie, dar care nu era pe placul adulţilor din jurul meu, venea inevitabil pedeapsa – fizică sau emoţională – ceartă, dispreţuire, sau cel mai rău, ignorare. Una dintre pedepsele cele mai dificile ale copilăriei mele a fost să nu se vorbească cu mine – să fiu ignorată – CA ŞI CUM N-AŞ EXISTA.
În acele momente, starea de neputinţă îşi atingea maximul.

Corpul meu, solicitat la maxim de toate aceste trăiri, a găsit mecanisme rapide de a mă ajuta să supravieţuiesc (durerea sufletească era mult prea mare şi greu de suportat de copilul care eram).
A început să se îmbolnăvească – să facă febră, să apară simptome tip tuse (pentru că-mi stăteau atâtea în gât) sau nas înfundat (pentru că nu puteam respira în voie în viaţa mea, în corpul meu) ori vărsături (de câte ori ceva îmi producea greaţă, emoţional vorbind). Şi cu fiecare episod de boala, primeam atenţia celor din jur, grija lor, prezenţa lor şi, credeam eu, iubirea lor.
Dar mai primeam şi ceva care nu-mi plăcea – tratament medical – injecţii, pastile amare şi siropuri greţoase, inhalaţii care mă înecau şi prişniţe cu muştar, care-mi ardeau pielea. Adică, iar SUFERINŢĂ.

Durerile de burtă au fost însoţitoarele copilăriei mele. Aproape că nu era zi în care să nu am dureri de burtă, mai mult sau mai puţin intense. Bineînţeles că nici eu, dar nici adulţii din jurul meu nu făceam legătura între aceste dureri de burtă şi alimentaţia zilnică. Cum puteau oare „bunătăţi” precum ciocolata, îngheţata, gogoşile, cărniţa şi salamul să-mi facă rău? De câte ori eram supărată, sau nervoasă, sau nemulţumită – primul impuls era să mă îndrept către un fel de mâncare, de cele mai multe ori dulce.
Am primit de multe ori dulciuri ca şi „plată” pentru obedienţa şi supunerea de care am dat dovadă. „Cuminţenia” cu care am suportat operaţia de amigdale (dureroasă, traumatizantă, care mi-a lăsat amintiri durabile, deşi s-a produs la vârsta de 6 ani) a fost răsplătită cu un „festin” de îngheţată.
La fel şi absenţele părinţilor – dese şi multe, erau răsplătite cu ciocolată, bomboane sau alte dulciuri aduse pentru compensare.
Aşa încât, am învăţat repede că în multe suferinţe, unele dintre „leacuri” erau dulciurile, sau chiar mâncarea.
ŞI inevitabil, după consumul de orice fel „bun” de mâncare, apăreau durerile de burtă. Intense, de durată, chinuitoare. Iar SUFERINŢĂ.

Campaniile de vaccinare din şcoli erau momente în care starea de neputinţă atingea un maxim. Nu-mi plăcea ideea să fiu înţepată, să mi se producă suferinţă, nu vroiam să mi se întâmple aceasta – îmi amintesc şi acum mirosul de spirt care însoţea asistenta cu seringi şi ace multe. Dar indiferent de dorinţa mea, înţepătura se producea. Urmată de suferinţă de zile sau uneori luni. Nu puteam pleca din clasă – sau simţeam că nu puteam pleca, pentru că ar fi fost ceva ce displăcea tuturor adulţilor din jurul meu.
Vroiam să le fac tuturor pe plac, aşa că acceptam suferinţe fizice şi sufleteşti diferite.

Multe dintre activităţile din şcoală nu-mi erau pe plac. Sau mai degrabă, modalitatea în care erau organizate nu mă atrăgea. Dar participam „obligatoriu” şi mă rezumam doar la a comenta (pentru mine sau cu ceilalţi) starea de neplăcere.

Indiferent în ce parte încercam să găsesc rezolvarea stărilor mele interioare, apărea inevitabil, SUFERINŢA.

În adolescenţă, neputinţa a atins un maxim. Corpul s-a dezvoltat într-un mod pe care nu-l puteam înţelege deloc, după toate tratamentele medicale şi vaccinările copilăriei apăruseră reacţii pe care nimeni nu le înţelegea, nici medicii, nici părinţi. Eu, nici atât.
Eram deja copleşită de toate stările emoţionale, de toate transformările care mi se întâmplau şi de toate AŞTEPTĂRILE celor din jurul meu.
Nu numai ale adulţilor din familia mea, dar şi ale întregii societăţi, reprezentată de profesorii şi colegii cu care mă întâlneam zilnic.
Înţelegeam din ce în ce mai puţin ce mi se întâmplă, sufeream din ce în ce mai mult, iar din exterior, se punea o presiune din ce în ce mai mare pe mine.
AŞTEPTĂRILE tuturor – ca eu să mă comport într-un anumit fel, să fac anumite lucruri, să am un anumit drum personal şi profesional – erau atât de mari – încât aproape m-am pierdut complet în hăţişul de stări emoţionale: dorinţa de a le face pe plac celorlalţi, dar şi nevoia de a-mi împlini ce-mi doream eu, revolta că nu reuşesc să înţeleg ce se întâmplă şi în acelaşi timp, vinovăţie legată de propriile mele „mecanisme” de supravieţuire: manipularea adulţilor, manevrarea cuvintelor, ascunderea detaliilor şi problemelor, refugierea în lumea de fantezie a televizorului sau cărţilor, consumarea în cantităţi mari de „bunătăţi” indigeste.

Tot în adolescenţă am început să văd clar NEPUTINŢA adulţilor din jurul meu. Acele fiinţe care până atunci îşi păstraseră aura de „atot-puternicie” şi-au pierdut brusc din „strălucire” şi am început să le văd toate slăbiciunile, toate repetiţiile, toată necunoaşterea şi toate greşelile.
Am descoperit că la celălalt se vede mult mai bine decât la tine.
Aşa că am început să observ cu atenţie adulţii din jur. Am văzut la toţi cei din jurul meu:
- lipsa de cunoaştere – în toate domeniile vieţii, de la cel profesional (fiecare ştia numai ceea ce învăţase şi repeta mecanic, ca un robot, nişte cunoştinţe existente), până la cel familial (toţi făceau aşa cum învăţaseră de la proprii părinţi sau bunici) şi cel personal (majoritatea nu se cunoşteau deloc şi acţionau automat la stimuli, tot ca nişte roboţi)
- lipsa de înţelegere faţă de nevoile celorlalţi – de multe ori aveam senzaţia că cei cu care vorbesc NU MA AUD – parcă eram invizibilă sau parcă vorbeam cu pereţii. Păreau că recepţionează cuvintele mele, dar ulterior îmi dădeam seama că nu m-au auzit.
- lipsa de atenţie pentru nevoile celorlalţi – deşi majoritatea reacţionau imediat când era vorba de suferinţele celorlalţi. Toată lumea avea înţelegere pentru cineva BOLNAV – toţi doreau să ajute, dar aşa cum VROIAU ei şi ŞTIAU ei. Dădeau sfaturi peste sfaturi (pe care nici ei nu le urmau în viaţa lor), făceau trimiteri medicale la diferiţi „experţi” sau dacă era cazul – făceau vizite în spital, ducând mâncare şi cadouri bolnavului. Sau discutau la nesfârşit cu alţii despre cel bolnav. Nici una dintre aceste atitudini nu era de folos bolnavului – toate îi făceau rău, într-un fel sau altul. Dar după ce o persoană se însănătoşea, toţi se întorceau la vechile AŞTEPTĂRI – şi nu mai luau în seamă nevoile celuilalt de intimitate, odihnă, relaxare, repaus sau socializare limitată.
+ preocuparea exagerată cu propriile dorinţe – fiecare adult VROIA câte ceva, îşi stabilea câte un scop (cât mai concret cu putinţă) – să aibă o carieră, să-şi cumpere un obiect, să facă o excursie, să aibă o relaţie etc etc. Şi urmărea cu perseverenţă acest scop, chiar dacă apăreau obstacole, chiar dacă îşi mai sacrificau familia sau pe sine pentru împlinirea lui. Fără măcar să stea să se gândească dacă are NEVOIE de ceea ce-şi doreşte. Şi inevitabil, îi vedeam pe toţi cât erau de nefericiţi, după atingerea scopului. Parcă nimic nu-i mulţumea, nici un obiect, nici o carieră, nici o relaţie. Şi fără să înveţe nimic, după un anumit timp, o luau de la capăt – cu altă carieră, cu alt obiect, cu altă persoană.
- încăpăţânarea – fiecare adult ţinea la opinia sa mai mult decât la sănătatea sa sau la starea de bine generală. Am văzut-o atât de des la profesorii mei din şcoală, încât am denumit-o „perseverenţă” – ca să sune mai frumos. Pentru că am preluat-o şi eu în comportamentul meu. Unii o mai numesc „fixitate” sau „rigiditate mentală”.
- rigiditatea mentală – tot ceea ce nu se încadrează în modul obişnuit de înţelegere a lumii sau acţionare – era dat la o parte din start şi considerat „prostie!”. Uneori îmi închipuiam mintea umană ca o autostradă, care treptat se îngustează şi ajunge ca un drum prăfuit de ţară, nepietruit şi înfundat într-o râpă.
- repetiţiile zilnice – am văzut cum întreaga viaţă socială este organizată ca un carusel care se roteşte şi trece prin aceleaşi locuri, iar şi iar, până la tocire. Oamenii vorbeau despre aceleaşi lucruri, povesteau aceleaşi poveşti, se comportau în acelaşi mod (previzibil, după ce îi cunoşteai puţin) şi obţineau aceleaşi rezultate în acţiunile lor. Săptămâna arăta la fel, zilele erau aproape identice, mesele erau la ore regulate, persoanele care intrau în casă erau aceleaşi, ani de zile. Poveştile lor erau neschimbate. Profesorii se comportau la fel, le cunoşteam stereotipiile şi reacţiile pe de rost, ştiam exact cum aveau să reacţioneze funcţie de provocările cu care se confruntau.
Şi orice încercare de întrerupere a tiparului, de „ieşire” din carusel – de a face, spune sau acţiona diferit – era pedepsită aspru. Cu SUFERINŢĂ.

Bolile din adolescenţă au fost ceva mai grave decât cele din copilărie – mai rare, dar mai grave. Şi o nouă operaţie, de data asta pentru apendicită – a fost din nou răsplătită cu dulciuri şi cadouri preţioase.
Mecanismele de „supravieţuire” şi de compensare pentru neputinţă au fost perfecţionate la maxim în perioada adolescenţei.
Deja manipularea verbală şi disimularea deveniseră obişnuinţa zilnică. „Teatrul meu de control”, adică modalitatea în care reacţionam pentru a atrage atenţia celor din jurul meu era atitudinea „distantă” şi „intelectuală” – practic un refugiu într-o lume imaginară construită în mintea mea.
Luam totul foarte personal, orice remarcă critică sau nepotrivită trezea o suferinţă interioară intensă, nu întotdeauna vizibilă la exterior, dar care declanşa stări interioare de durată. De asemenea, de câte ori vedeam suferinţă la televizor, ori citeam despre ea, ori trăiam nedreptăţi la şcoală sau acasă – starea interioară se agrava.

NEPUTINŢA mea interioară şi repetatele SUFERINŢE au fost principalul motiv al selectării carierei personale. Când toţi colegii mei de liceu se gândeau la profesii mai „pământeşti” – precum inginerie, economie sau arhitectură – eu m-am orientat spre medicină.
Tare mult mi-ar fi plăcut să pot vindeca SUFERINŢA, NEPUTINŢA şi BOLILE.
Dar cel mai mult mi-ar fi plăcut să mă VINDEC EU.
Să nu mai simt că DOARE fiecare zi trăită în lume, în compania celorlalţi oameni sau în singurătate.

M-am făcut medic tocmai pentru a mă vindeca pe mine.
Mecanismul meu de supravieţuire, care a determinat direcţia vieţii mele, a fost înţelegerea şi CONTROLUL circumstanţelor care determină toate stările interioare de suferinţă.

NEPUTINŢA a crescut progresiv în cursul anilor de studii şi apoi de practică medicală. Sistemul medical este proiectat după chipul şi asemănarea adulţilor care îl practică: este un sistem rigid, dogmatic, autoritar, fixist şi repetitiv.
Studentului la medicină i se cere, practic, să memoreze informaţii multe, diferite, fără legătură unele cu altele, fără aplicaţie practică, la început, iar apoi cu multe indicaţii confuze şi diferite, în practica clinică.
Perioada studenţiei, care înseamnă şi începerea construirii vieţii de adult, este atât de solicitantă pentru studentul la medicină – încât AŞTEPTĂRILE şi PRESIUNILE intelectuale, fizice şi sociale – aproape că zguduie sistemul corpului fizic, emoţional şi mintal (am avut colegi care pur şi simplu, n-au rezistat).

Mecanismele mele personale de supravieţuire s-au perfecţionat, s-au diversificat şi chiar „s-au rafinat” atât în studenţie, cât şi în perioada practicii mele profesionale.

Interacţiunea cu suferinţa umană, cu bolile, cu oamenii prinşi în cercurile vicioase ale suferinţei minţii, sufletului şi corpului fizic – a fost importantă, impresionantă şi determinantă pentru decizia mea interioară.
Mi-am dat seama că există pe lume mult mai multă suferinţă decât încercasem eu vreodată în scurta mea viaţă.
Chiar am început să-mi iau în râs propriile suferinţe, considerându-le „mofturi de copil răsfăţat” atunci când am luat contact cu SUFERINŢA adevărată provocată de DUREREA FIZICĂ SFÂŞIETOARE.
Moartea persoanelor pe care le-am cunoscut ca şi pacienţi la cabinet, mai ales moartea copiilor şi tinerilor, m-a afectat profund şi m-au făcut să realizez VULNERABILITATEA fiinţei umane.
Iar supravieţuirea unor persoane aflate la limita vieţii m-au făcut să înţeleg REZISTENŢA şi calităţile deosebite ale fiinţei umane.

Parcursul meu profesional a devenit o luptă continuă cu SUFERINŢA, cu BOALA şi cu DUREREA pacienţilor mei, dar şi cu NEPUTINŢA, NEMULŢUMIREA şi SUFERINŢA mea interioară.
Toate aceste stări s-au dezvoltat concomitent şi au marcat drumul ultimilor ani.

Am început să ajut pe toată lumea, în toate modurile în care am crezut şi am ştiut eu să ajut oamenii: prin cunoaşterea mea profesională, personală sau prin implicarea directă. M-am „strecurat” în vieţile personale ale multor pacienţi, care mi-au devenit mai mult decât pacienţi (am vrut să spun „prieteni”, dar mi-am dat seama că nu era aşa). Şi am început să le influenţez destinele, în felul în care eu credeam că este bine. În direcţia pe care eu o vedeam „spre binele lor”. Rezultatele au fost de multe ori negative, spre marea mea surprindere şi neplăcere. „Binele” pe care îl ofeream eu se transforma la un moment dat într-un „rău” şi mai mare.
Zi şi noapte am stat la dispoziţia pacienţilor mei, la cabinet, la domiciliu, la telefon, ţinând cursuri, scriind cărţi sau participând la evenimente din viaţa lor.
Am dat la o parte multe dintre nevoile mele personale (ani de zile cuvântul „NEVOIE” a dispărut din vocabular, a rămas doar „DORINŢA” de a-i ajuta pe ceilalţi) şi pe cele ale familiei mele.
Doar în momentele de „criză” familială, m-am implicat, ca şi în viaţa mea profesională, cu tot ajutorul pe care îl credeam eu necesar.

Neputinţa a rămas starea de însoţire a sufletului meu aproape zilnică.
Ziua de 24 ore era prea scurtă pentru a putea răspunde solicitărilor din ce în ce mai numeroase de „ajutor” din partea tuturor celor din jur. Bolile membrilor familiei s-au adunat la solicitările profesionale numeroase. Atâţia oameni în suferinţă în jurul meu şi eu nu ştiam cui să-i răspund mai întâi la solicitare.
Mi-am dat seama că oamenii aveau nevoie de ATENŢIE – de o prezenţă a celuilalt care să le confirme că „există” – că cineva îi aude, îi vede şi-i recunoaşte cu adevărat cine sunt şi prin ce trec.
Mi-am dat seama că aceeaşi nevoie am avut-o şi eu toată viaţa mea – de ATENŢIE, de recunoaştere, de apreciere.
DORINŢA mea era să le dau oamenilor „tratamente” pentru suferinţele lor. Să descopăr o „pastilă” miraculoasă, care înghiţită, să le ajute la rezolvarea suferinţelor pentru totdeauna. Precum miraculoasele „picături Davila” din copilăria mea, care luate pe zahăr, duceau la dispariţia instantanee a durerilor de burtă invalidante (acum ştiu că tratau doar simptomele, nu şi cauzele problemei…).
M-am gândit că trebuie să existe pe lumea aceasta leacuri „miraculoase” – care înghiţite cu apă (sau pe zahăr, să fie mai confortabil) – să ducă la dispariţia tuturor durerilor şi tuturor suferinţelor.
Întreaga şcoală medicală modernă, dar şi medicina „alternativă” caută „leacuri miraculoase”, care să vindece suferinţa cât ai clipi.
Aceasta a fost dintotdeauna şi dorinţa mea, atât pentru mine cât şi pentru pacienţii mei.
Dar în ciuda eforturilor mele intelectuale şi fizice, în ciuda zecilor de ani petrecuţi în şcoală, studiind ore lungi în noapte, renunţând la somn şi mâncare, în ciuda zecilor de experţi şi specialişti consultaţi, în ciuda lungilor călătorii peste tot în lume – „miracolul” nu apărea în viaţa mea.
Iar NEPUTINŢA interioară a atins cote de alarmă.

Criza spirituală nu a fost departe – Dumnezeu era evident supărat pe mine, devreme ce îmi refuza „miracolele” pe care le oferea altor fii şi fiice ale lui. Înseamnă că era ceva în neregulă cu mine, ceva profund dereglat şi dezechilibrat. Înseamnă că eu şi toţi cei care sufereau din greu – am greşit cu ceva, am făcut ceea ce nu trebuia, de primeam atâta suferinţă, în schimbul eforturilor noastre.

Criza fizică a urmat foarte aproape.
Organismul supus multor abuzuri, de zeci de ani – de hrană necorespunzătoare, de odihnă insuficientă, de efort intelectual exagerat, fără echilibrare cu efort fizic (mult sedentarism, stat la calculator şi cu cărţile în braţe), de trăiri emoţionale zilnice, de interacţiune cu oameni suferinzi şi dezechilibraţi energetic în fiecare zi – n-a mai rezistat şi a cedat. Întâi s-au acutizat şi au devenit mai profunde vechile suferinţe fizice. Iar ulterior s-a instalat oboseala cronică – o stare de lipsă de energie, de sfârşeală şi de completă incapacitate – fizică şi intelectuală.

Iar apoi, a sosit şi criza familială. Neglijarea sistematică a relaţiilor celor mai apropiate a dus la apariţia inevitabilă a conflictelor, aparent fără ieşire, cu persoanele cele mai apropiate.

Iar criza economică şi cea socială în care se afla întreaga lume din jur, prinsă între DORINŢA de a avea şi mai mult, de a acumula şi mai mult – ne prinsese deja în lanţurile de achiziţii şi datorii, făcute impulsiv şi fără prea multă gândire.

Şi ca în orice poveste cu suspans, toate crizele au apărut în acelaşi timp, în aceeaşi perioadă temporară. Iar nevoia de a-i ajuta pe cei din jur, nevoia de a-i salva pe ceilalţi de suferinţele lor, care erau mult mai intense decât suferinţele mele – a continuat şi a crescut.
Starea de NEPUTINŢĂ a ajuns la apogeu.
Eram în plină starea de „boală” interioară – la toate nivelele fiinţei – în mijlocul multor oameni bolnavi.

Şi am avut o revelaţie uriaşă – că SUFERINŢA noastră, a tuturor, este aceeaşi – că nu există SUFERINŢĂ mai mică sau mai mare. Indiferent de motivul pe care îl găsim, indiferent de cauza pe care o invocăm.
SUFERINŢA şi NEPUTINŢA care duc la apariţia SINDROMULUI SALVATORULUI – la fiecare dintre noi (cu speranţa secretă că fiecare din noi, va fi salvat, la rândul lui) – sunt UNA ŞI ACEEAŞI manifestare.
SUFERINŢA VICTIMEI ESTE ACEEAŞI CU SUFERINŢA SALVATORULUI.
Atunci când ne gândim la oameni în termenii „victimă” şi „salvator”. Atunci când oferim celor din jur energia termenilor „bolnav”, „suferind” sau „victimă”.

REVELAŢIA A FOST CĂ TOATĂ SUFERINŢA ERA ÎN MINTEA MEA – în modul în care îmi definisem viaţa, în care fusesem învăţată să-mi definesc viaţa.

Şi tot o revelaţie a fost că eram în plină boală, pe care am denumit-o „Sindromul salvatorului” – o boală mortală, dacă nu era recunoscută la timp şi tratată.
Şi atunci, ca un medic conştiincios, am început să o descriu.

2. CUM S-A MANIFESTAT

SIMPTOMELE SINDROMULUI SALVATORULUI au fost multe:
- nevoia de a şti de toate, de a cunoaşte, de a înţelege – care s-a transformat într-o DORINŢĂ avidă de a culege informaţii. Am început să citesc zeci şi sute de cărţi, am frecventat zeci şi sute de cursuri, am schimbat domenii de interes şi am continuat o vânătoare de „cunoaştere” în felul în care ştiam eu că este ea concepută de lumea în care trăiam: cunoaşterea intelectuală – mentală, directă. Această DORINŢĂ mi-a transformat viaţa într-o goană perpetuă, într-o alergare tensionată şi fără oprire, pentru că pe măsură ce cunoşteam mai mult, îmi dădeam seama cât de multe NU CUNOŞTEAM.
În acelaşi timp, devenisem din ce în ce mai intolerantă şi dificilă cu cei din jur, care „nu cunoşteau” atâtea cât ştiam eu. Fiecare conversaţie banală cu o persoană devenea o lecţie „teoretică” de vindecare, fie că persoana o solicita, fie că nu.

- locvacitatea – vorbăria fără oprire.
Vorbeam din ce în ce mai mult, numai eu (pentru că eu ştiam multe, pentru că ştiam lucruri interesante, pentru că eram „expertul”), multe dintre întrunirile cu cei apropiaţi transformându-se în monologuri medicale. Chiar şi vizitele scurte la coafor sau cosmetică se transformau în lecţii medicale pentru bietele femei, care încercau o conversaţie de politeţe cu mine.
Dădeam sfaturi tuturor, că mi le cereau sau nu. De multe ori, oamenii povestesc despre necazurile lor doar pentru a se descărca de suferinţele interioare – şi au nevoie doar să fie ascultaţi şi să li se permită descărcarea. Dacă cineva îmi spunea mie despre o suferinţă, mă simţeam imediat datoare să găsesc o soluţie şi chiar să o impun, nerăbdătoare. Şi mă simţeam ofensată atunci când nu o aplica, aşa cum indicam eu. Sau dimpotrivă, mă „umflam în pene” atunci când o aplica şi obţinea rezultate („ţi-am spus eu”! – ha! ajunsesem să folosesc aceleaşi strategii pe care le identificasem la adulţi, în copilăria mea)

- goana după rezultate concrete – şi NERĂBDAREA – de a le atinge. Doream să obţin cât mai repede câte ceva, în felul meu şi nu în alt fel.
Dorinţele mele (de a obţine un obiect, de a rezolva o problemă etc) erau intense şi devenisem aproape obsedată de atingerea lor.
Când nu obţineam ceea ce doream (obiectul, relaţia, soluţia la o problemă, rezolvarea unui caz etc) eram nemulţumită, nefericită şi apărea suferinţa interioară.
Când obţineam ceea ce doream, în felul în care doream, mă bucuram foarte scurt timp şi apoi mă plictiseam şi începeam să mă concentreze pe altceva.
Acelaşi lucru se întâmpla şi când era vorba de relaţii, nu numai de obiecte. Şi foarte repede mă nemulţumeau relaţiile pe care le aveam – trecând cu uşurinţă la altele şi altele noi. La fel şi la cursurile unde mergeam – la care mă plictiseam a doua sau a treia zi, când înţelegeam că nici de acolo nu urma să obţin „reţeta magică” împotriva suferinţei.
Toate soluţiile care mi se ofereau presupuneau timp şi schimbare fundamentală, la toate nivelele vieţii. Ori eu căutam soluţii rapide – împotriva suferinţei – şi când voi avea timp, poate voi încerca şi eu „ceva schimbare”.

- nemulţumire crescândă – cu privire la propriile rezultate, la propriile performanţe, la cunoştinţele proprii, la rezultatele obţinute
Starea de suferinţă interioară provocată de nemulţumire este una de sufocare şi de strângere. Cel puţin aşa am perceput-o personal, ani de zile.
Propriile mele AŞTEPTĂRI cu privire la mine au crescut, s-au intensificat şi m-au copleşit, înainte de a putea să-mi dau seama cum le-am preluat de la cei din jurul meu şi le-am amplificat.
În paralel, am început să proiectez aceste AŞTEPTĂRI asupra celor din jur, asupra pacienţilor mei, asupra familiei mele, asupra cunoştinţelor şi prietenilor mei – intensificând nemulţumirea cu fiecare dez-amăgire.
M-am amăgit ani de zile că „eu ştiu mai bine” atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi şi mi-am dat seama că am devenit unul dintre adulţii pe care îi observasem în adolescenţa mea: rigid, fixist, încăpăţânat, autoritar şi dominator.

- dialoguri interioare interminabile – retrăirea repetată a discuţiilor, a problemelor celor cu care mă întâlneam, care determinau lipsa de trăire în prezent, neatenţia (am şi cauzat câteva incidente cu maşina mea, ciocniri uşoare, dar evitabile) şi starea permanentă de tensiune (cu dificultăţi de adormire şi dificultăţi şi mai mare de trezire, dimineaţa).

- sacrificarea confortului personal – ani de zile nu m-a preocupat cum arăt (păstram doar igiena şi atât), cu ce mă îmbrac (atâta timp cât aveam ceva haine), ce mănânc (atâta timp cât era ceva de mâncare). Am dat la o parte şi multe dintre pasiunile şi hobby-urile mele (pentru mai târziu, când voi avea timp). Întreaga viaţă s-a transformat într-o „datorie” nesfârşită, iar clipele de plăcere şi relaxare erau permanent însoţite de un sentiment de vinovăţie (nici la masă cu prietenii nu mai puteam sta, pentru că „pierdeam timpul” atât de preţios pentru lectură sau răspunsurile la mail). Orele de somn s-au împuţinat şi starea de tensiune interioară a crescut progresiv. Întregul meu corp era tensionat, aplecat, cocoşat, „copleşit” de povara pe care singură mi-am pus-o pe umeri (mai degrabă simţind, în acele momente, că-mi fusese pusă). Singurele momente de relaxare apăreau când mă uitam le televizor, la filme, ca într-o stare de transă, uneori şi ore bune din noapte. Bineînţeles, servind o îngheţată, ciocolată sau alte bunătăţi în acest timp.

- sacrificarea familiei mele apropiate – timpul petrecut la studii şi pentru îngrijirea celorlalţi l-am luat din timpul petrecut cu copilul meu şi familia mea apropiată. Şi din puţinul timp oferit lor, o parte era plin de „reproşuri”, aşteptări, indicaţii şi sfaturi, precum şi critici. Devenisem pe deplin un adult precum cei care nu-mi plăceau în adolescenţa mea.

SIMPTOMELE SINDROMULUI SALVATORULUI în perioada decompensată au devenit şi mai intense:
- epuizare fizică şi mentală
- neputinţa intensificată la maxim
- lipsa dorinţei de a mai interacţiona cu oamenii în suferinţă
- suferinţă interioară continuă – ne-ameliorată de nici un rezultat pozitiv, pentru că după fiecare reuşită, veneau alte zeci de încercări eşuate, după fiecare vindecare, veneau alte persoane suferinde şi bolnave – părea o muncă fără sfârşit, era un intens sentiment de Sisif (personajul din mitologia greacă care urca un bolovan la deal, şi când ajungea aproape de vârful dealului, acesta se rostogolea la vale şi era nevoit să o ia de la capăt).
- refugiu intens în literatura spirituală – căutarea răspunsurilor la întrebările interioare – febrilă, agitată şi fără soluţie.

3. CUM L-AM DIAGNOSTICAT

Am admis cu greu că SINDROMUL SALVATORULUI este o boală.
O boală care se instalează insidios, în cursul unei vieţi şi care se acutizează şi se transformă într-o criză intensă.
Eu îl consideram o virtute, aşa cum vedeam că o fac şi ceilalţi din jurul meu.
L-am preluat de la familia mea şi de la cunoscuţii mei, pentru că la toţi am văzut Sindromul salvatorului, în diferite grade.

Toată lumea se simte bine atunci când ajută, pentru că dăruirea de energie îi face bine corpului şi sufletului, pentru că suferinţa altuia face ca propria ta suferinţă să pară mai mică. Pentru că, în secret, fiecare persoană care ajută speră să primească, la rândul său, ajutorul de care are nevoie.

Dar majoritatea oamenilor fac o greşeală fundamentală, pe care am făcut-o şi eu adesea, pe care am recunoscut-o cu greu şi pe care încă o admit greu, şi în prezent.
Am confundat NEVOIA cu DORINŢA.

Buddha numeşte DORINŢA sau DORINŢELE – drept sursa tuturor suferinţelor oamenilor.
Mult timp nu am înţeles exact la ce se referea.
Şi apoi am găsit nişte cărţi minunate ale doctoriţei estoniene Luule Viilma care m-au ajutat să înţeleg diferenţa dintre NEVOIE şi DORINŢĂ.

NEVOIA – este o stare de necesitate a corpului, sufletului sau minţii, care este recunoscută şi apoi se încearcă satisfacerea sau împlinirea ei. Avem nevoie de aer sa respirăm, avem nevoie de apă şi mâncare să supravieţuim. Avem nevoie de căldură în timpul iernii şi avem nevoie de haine să ne îmbrăcăm. Avem nevoie de oameni, să comunicăm şi avem nevoie de iubire.
IUBIREA ESTE O NEVOIE.
NU ESTE UN SENTIMENT sau O EMOŢIE.
Pentru că o considerăm o emoţie, adică ceva care apare sau dispare, de fapt confundăm alte trăiri cu iubirea: atracţia sexuală, nevoia de intimitate fizică, dorinţa de socializare etc

NEVOILE sunt necesităţi ale fiinţei umane, pe care aceasta se străduie să şi le împlinească în decursul vieţii. Pe măsură ce îşi împlineşte unele nevoi, începe să-şi definească alte nevoi şi aşa, treptat, ajunge să evolueze şi să-şi împlinească viaţa pe pământ.

DORINŢELE, în schimb, sunt impulsuri de moment, clipe de entuziasm, de cele mai multe ori induse din exterior, care împing oamenii să acţioneze pentru îndeplinirea lor.
O dorinţă este definită de cuvântul „VREAU”. Sau şi mai clar „EU VREAU”.
Auzim acest lucru la copiii mici. „Da eu vreau!!!”
Pentru că ei văd la adulţi acelaşi lucru. Cum adulţii „vor” diferite lucruri.

Spuneţi-vă dumneavoastră în gând: „Am nevoie de mâncare” şi observaţi ce simţiţi, iar apoi spuneţi-vă „vreau mâncare” şi din nou, încercaţi să vedeţi cum simţiţi.

Când spun „am nevoie” înseamnă că este ceva important pentru mine, că îi acord toată seriozitate şi planificarea interioară, pentru a putea găsi şi găti ceva de mâncare. Nu mă grăbesc, nu mă precipit, caut şi găsesc cea mai bună soluţie să-mi împlinesc această nevoie. Ştiu să aştept, dacă este nevoie şi ştiu că numai anumite alimente sunt hrănitoare pentru corpul meu. Aşa că le caut, în special, pe acelea.

Când spun „vreau mâncare!”, deja sună imperativ, sună a tânguire, parcă auzim „vreau, vreau, vreau” – ca o moară stricată. Când o astfel de energie există în organism, aproape că nu mai contează ce găseşti de mâncare, orice este bun, numai să scapi odată de acest „vreau”, să-l potoleşti. Este o energie care duce la nervozitate, la iritabilitate şi chiar la răutate. Este un fel de impunere a voinţei minţii, peste nevoile (adevărate) ale corpului. Şi ca un paradox, de câte ori îţi împlineşti un „vreau” (adică de câte ori mănânci ce „vrei”, sau cumperi „ce vrei”, sau faci „ce vrei) apare ulterior o stare de suferinţă (te simţi rău de la acea mâncare, care nu era ce avea corpul tău nevoie, sau nu-ţi place lucrul cumpărat într-un impuls de moment, sau regreţi că te-ai oferit să ajuţi pe cineva, când tu erai obosit şi plănuiai să te odihneşti duminica).

DORINŢELE induc SUFERINŢĂ.
Pentru că în spatele dorinţei stă NERĂBDAREA, stă GRABA ÎN ATINGEREA REZULTATULUI (adică o focalizare foarte intensă pe viitor – pe ceea ce urmează – şi o neglijare maximă a prezentului, adică a ceea ce este acum necesar).
Pentru că în spatele dorinţei stă AGRESIVITATEA – impunerea asupra altora care stau în calea împlinirii atingerii acestor dorinţe (dacă eu vreau să merg la spectacol, dar partenerul meu nu vreau, îl „manipulez” până reuşesc să-l conving să vină, chiar dacă nu se va simţi bine şi chiar dacă el îşi dorea, mai degrabă să doarmă şi să se odihnească).
Pentru că în spatele dorinţei stă considerarea că propria ta persoană este mai importantă decât ceilalţi – şi apare o ORBIRE la existenţa altor posibilităţi (de negociere şi evaluare şi a nevoilor celorlalţi şi o stabilire de comun acord a nevoilor comune).
Pentru că în spatele dorinţei stă NEMULŢUMIREA – indiferent dacă dorinţa este îndeplinită (apare oricum obişnuinţa şi plictiseala) sau nu este îndeplinită (frustrarea eşecului).

Spre deosebire de NEVOI, DORINŢELE sunt cele care asociază energia ENTUZIASMULUI, o energie copilărească şi trecătoare. Izbucnirile de entuziasm sunt de scurtă durată, precum focurile de artificii. Iar acţiunile desfăşurate „cu entuziasm” se auto-sabotează, cel mai frecvent.

NEVOIA este cea care asociază energia PASIUNII, o energie tăcută, liniştită şi răbdătoare. Când te pasionează ceva, îţi face plăcere ceea ce faci, savurezi şi apreciezi moment cu moment ceea ce faci şi ai răbdare de-a lungul întregului proces. Rezultatul nu mai este important (chiar nu contează cât de mare este colecţia de timbre!), ci procesul devine esenţial (fiecare achiziţie, fiecare model, fiecare serie este un prilej de bucurie, de încântare şi de savurare interioară).

Viaţa noastră se desfăşoară cel mai adesea sub dominaţia DORINŢELOR pentru că aşa învăţăm atât de la adulţii din jurul nostru, cât şi de la întreaga societate.
Suntem în permanenţă încurajaţi să ne dorim din ce în ce mai multe, la toate nivelele vieţii noastre, succesul social fiind definit de „cantitatea” acumulărilor, indiferent de care (studii, diplome, bunuri, bani, relaţii, putere etc).

Pentru că foarte puţini adulţi îşi definesc cu adevărat propriile NEVOI, nu au cum să-şi înveţe copiii despre ele.
Copiii „prind” foarte repede din comportamentul părinţilor, învaţă foarte repede, de foarte devreme care sunt mecanismele de a obţine ceea ce doresc – şi le folosesc, oportun, de fiecare dată.

Una dintre dorinţele cele mai intense ale oamenilor este cea de a-i ajuta pe ceilalţi.

Pot să reformulez ceea ce am spus?

Una dintre NEVOILE cele mai intense ale oamenilor este de a-i ajuta pe ceilalţi.

Şi atunci, cum se diagnostichează SINDROMUL SALVATORULUI?

Ca fiind DORINŢA de a-i ajuta pe cei aflaţi în suferinţă, fără a ţine seamă de NEVOILE propriei persoane.

Când îţi spui: „Eu VREAU să-i ajut pe ceilalţi” – deja auzim foarte clar: „Vreau, vreau, vreau!!!” – şi întreaga energie de neputinţă, nemulţumire, frustrare şi suferinţă – atunci când vezi că nu poţi să faci ceea ce vrei.
Este aceeaşi neputinţă, frustrare şi suferinţă pe care o simte o victimă atunci când cere ajutor, în acelaşi fel: „Vreau ajutor!”

Acest diagnostic de „boală” m-a şocat cel mai tare când mi-am dat seama de profunzimea rădăcinilor sale, construite în generaţii de persoane care suferă de acest sindrom. Şi când mi-am dat seama de cât de mult suntem afundaţi cu toţii în capcanele sale, în simptomele sale şi cât de intens ne influenţează modul în care ne trăim viaţa pe pământ.

După ce am pus diagnosticul Sindromul Salvatorului – mi-a dat seama că acesta este o manifestare completă a lipsei asumării responsabilităţii personale pentru propria stare de bine şi de sănătate.
Am fost învăţaţi, de mici copii, să depindem de o autoritate exterioară, care să ne rezolve problemele. La început au fost părinţii, apoi profesorii, apoi autorităţile „experte” (medicii, juriştii, economiştii, politicienii, preoţii, diferiţi autori de cărţi etc). Ni se spune ce este bine să mâncăm, ni se spune cu ce să ne tratăm, ni se spune cu ce să ne îmbrăcăm, ce să cumpărăm, cu cine să umblăm.
Toate cărţile şi revistele pe care le luăm ne oferă „10 sfaturi pentru o viaţă mai bună” sau „ 5 căi rapide spre fericire” sau „ 15 calităţi ale femeii ideale” – oferind „reţete” de urmat care vor duce cu siguranţă la scopul propus.

Dar foarte puţini sunt cei care ne-au învăţat sau ne-au transmis faptul că NU AVEM NEVOIE DECÂT DE CREDINŢA CĂ SUNTEM ŞI ŞTIM TOT CE AVEM NEVOIE.

Iisus a venit cu mesajul „Eu şi Tatăl Una suntem!” – tot ce poate el, pot şi eu. „Tot ce pot eu, puteţi şi voi, şi mult mai mult decât atât!”

4. CUM IL TRATEZ

Am găsit multe remedii pentru Sindromul Salvatorului – dar toate au la bază acelaşi principiu:

ASUMAREA RESPONSABILITĂŢII PERSONALE PENTRU STAREA DE BINE.

Cu alte cuvinte – INCREDEREA ÎN MINE, în tot ceea ce sunt şi tot ceea ce pot – ca fiind ceea CE AM NEVOIE.
ÎNCREDEREA că pot definit NEVOILE pe care le am şi pot găsi căile cele mai bune pentru împlinirea lor.

Pe scurt, TRATAMENTUL pentru SINDROMUL SALVATORULUI este:

Trecerea de la NEPUTINŢĂ, de la SUFERINŢĂ, de la FRUSTRARE şi DURERE – la forţele pozitive ale ACCEPTĂRII mele aşa cum sunt, ale DEFINIRII NEVOILOR şi ale asumării RESPONSABILITĂŢII ÎNTÂI pentru mine şi starea mea de bine şi apoi pentru cei din jur, pe care îi pot sprijini – CU CEEA CE AU EI NEVOIE.

Pentru mine a fost uimitor să văd cum, identificând „boala” de care sufeream, adică „Sindromul salvatorului” – şi înţelegându-i evoluţia, am găsit, rând pe rând şi remediile ei.
Adică definirea CORECTĂ a problemei reprezintă deja, găsirea soluţiei.

Aşadar, remediul principal a fost schimbarea modului de gândire.

Am început, bineînţeles, cu DEFINIREA NEVOILOR PERSONALE.
De la cele „de bază”, către cele mai speciale.
- 1) Nevoia de hrană de bună calitate şi nutritivă
- 2) Nevoia de mişcare şi respiraţie
- 3) Nevoia de alternanţă activitate – odihnă
- 4) Nevoia de vindecare
- 5) Nevoia de „serviciu” social, dar şi nevoia de izolare
- 6) Nevoia de evoluţie continuă
- 7) Nevoia de iubire
Apoi am căutat căi, modalităţi, tehnici, remedii pentru împlinirea nevoile mai sus definite.

Este o căutare continuă, un proces care a început de ceva timp şi este în plină desfăşurare. Totalitatea soluţiilor profesionale identificate vor face obiectul, în timp, al unei cărţi – atunci când experienţa personală va fi suficientă pentru certificarea valorii unor metode.

Am aflat că toate nevoile de mai sus sunt absolut indispensabile pentru starea mea de bine şi sănătate.
Când le-am definit în ordinea de mai sus, am realizat că DORINŢA de a-i ajuta pe toţi din „Sindromul salvatorului” m-a blocat în prima parte a Nevoii mele nr 5 – şi n-am mai ţinut seamă de nici una dintre celelalte nevoi.
Am împlinit o parte mică din „planul vieţii mele”, fără a ţine seamă de restul – care este mult mai mult şi destul de important.

Am mai aflat că nevoile mai sus definite pot fi aşezate şi în forma unui cerc – adică nevoia nr 7 hrănind celelalte nevoi.
Pentru ca NEVOIA DE IUBIRE se împlineşte DĂRUIND IUBIRE. În primul rând, dăruindu-mi iubire, prin grija faţă de împlinirea propriilor nevoi – şi apoi dăruind iubire tuturor celorlalţi – fără să-mi afecteze celelalte nevoi.

Acest articol este dedicat cu multă iubire, tuturor celor care se simt blocaţi în „Sindromul salvatorului”.
Pentru a le confirma şi certifica experienţa, pentru a le arăta că TOATE FIINŢELE UMANE TREC PRIN ACELAŞI TIPURI DE EXPERIENŢE.

Pentru a le sublinia că nu este nevoie să căutăm vinovaţi, în afara noastră sau în noi, nici să ne accentuăm NEPUTINŢA – care este oricum o parte însoţitoare a vieţii noastre de om.

Tratamentul „Sindromului salvatorului” începe cu definirea nevoilor personale.
Şi apoi cu o strategie de pas cu pas, pentru realizarea lor.
O strategie care poate dura ani de zile până este pusă în practică, întrucât existenţa umană este complexă şi inerţială. Orice modificare este înceată, treptată, graduală şi progresivă. Toate schimbările bruşte se cheamă REVOLUŢII şi din păcate, se soldează cu victime. Indiferent că vorbim despre o revoluţie în gândire, o revoluţie în familie sau o revoluţie socială.

Corpul omenesc NU ESTE OBIŞNUIT CU SCHIMBĂRILE BRUŞTE.
Le face de nevoie, ca mecanism de supravieţuire (de exemplu, febra mare, brusc apărută, atunci când organismul este nevoit să rezolve o problemă metabolică, bacteriană sau virală).
FIINŢA UMANĂ ARE NEVOIE DE RITM INTERIOR, DE LINIŞTE, DE ARMONIE atât la nivelul corpului, cât şi al spiritului.

SCHIMBĂRILE LENTE, TREPTATE dar SUSŢINUTE – pentru împlinirea nevoilor interioare, fără a ne concentra prea mult pe rezultate, ci bucurându-ne de proces – sunt în consonanţă cu armonia Naturii din jurul nostru.
Nici un copac nu creşte peste noapte.
Nici o floare nu creşte în 3 zile (nici dacă îi dăm super-îngrăsământ).

Dacă înlocuim DORINŢA de schimbare, cu NEVOIA de schimbare interioară – atunci întregul proces capătă o dinamică diferită.

Când ne asumăm responsabilitatea pentru propria stare interioară – înlocuim vibraţia DORINŢEI cu cea a NEVOII.
Şi întreaga energie a vieţii noastre se schimbă.

Am simţit nevoia să împărtăşesc acest moment al evoluţiei mele cu cei care mă însoţesc pe drumul vindecării interioare.
Procesul continuă, dar deja nu mă mai interesează foarte mult rezultatele. Fiecare zi, fiecare exerciţiu fizic, fiecare aliment gustos şi sănătos, fiecare persoană cu care interacţionez – devin o parte din procesul terapeutic – şi mă învaţă lecţia ACCEPTĂRII – a OGLINDIRII (sunt oglinda celor din jur, nu mai preiau energiile, ci le permit să se oglindească şi să se definească mai bine) – a RĂBDĂRII – a RITMULUI – a FERICIRII momentului prezent (mă strădui să nu mai las anticiparea viitorului să-mi definească starea de bine, ci să mă bucur de orice îmi aduce prezentul), a COMPASIUNII şi a IUBIRII.

Un cuvânt final despre diferenţa MILĂ – COMPASIUNE – aşa cum am experimentat-o în ultimii ani.
Ani de zile mi-a fost milă de suferinţele oamenilor, animalelor, naturii înconjurătoare.
M-am pus în situaţia fiecărui cerşetor cu care m-am întâlnit, a fiecărui căţel bolnav sau a fiecărui arbore tăiat.
Apoi, am realizat că fiindu-mi milă, practic îmi aduc vibraţia interioară la cea a suferinţei în care (cred eu) că se găseşte celălalt, ca şi cum aş dori să preiau eu suferinţa lui. De multe ori, mă simţeam rău fizic în preajma cuiva suferind. Adică efectiv preluam energetic acea suferinţă.
Dar această soluţie nu-l ajuta pe suferind decât temporar, pe moment. Pentru că nereuşind să aibă destulă energie să găsească soluţia problemei sale, suferinţa lui continua la nesfârşit.
De la călugării budişti şi de la câţiva preoţi ortodocşi am învăţat valoarea compasiunii. Adică a acestei stări în care stai liniştit în preajma suferinţei unei persoane. Eşti alături de ea, vorbeşti, o sprijini cu ce poţi, dar starea ta interioară este una de linişte şi acceptare. Nu preiei suferinţa ei, dimpotrivă încerci să îi imprimi liniştea şi detaşarea ta – astfel încât să primească energie, acceptare şi să-şi regăsească propria putere de a soluţiona suferinţa în care se află.

ORICE PERSOANĂ ARE PUTEREA DE A-ŞI VINDECA VIAŢA, DE A-ŞI VINDECA SUFERINŢA.

FIINŢA UMANĂ ESTE O MINUNĂŢIE A LUMII, cu puteri creatoare extraordinare.
Doar că a uitat de ele.

Dacă stăm plini de COMPASIUNE, cu linişte interioară şi fără a cădea în simptomele „Sindromului Salvatorului” alături de o persoană în suferinţă – există o şansă mare ca acea persoană să-şi poată echilibra energia, să-şi poată relua legătura cu intuiţia interioară (pe care toţi o avem) şi să găsească cea mai bună soluţie pentru ieşirea din suferinţă.

COMPASIUNEA împuterniceşte persoana de lângă noi, îi transmite mesajul că ştim sigur că are puterea să se vindece singură.
MILA slăbeşte persoana de lângă noi, îi accentuează sentimentul de neputinţă pe care deja îl are şi-i mai transmite şi mesajul propriei noastre neputinţe.

Trecerea de la MILĂ la COMPASIUNE nu este grea, atunci când acceptăm faptul că ORICE FIINŢĂ UMANĂ, chiar şi copiii şi animalele – au în ele forţe de vindecare – şi suferinţa prin care trec face parte din lecţia lor de viaţă pe pământ.
Stând cu compasiune alături de un bolnav – putem avea inspiraţii de geniu – şi să găsim cea mai bună soluţie pentru un adult sau un copil bolnav sau să-i permitem acestuia să o găsească.

Din facultate am învăţat că fiinţa umană este VULNERABILĂ şi REZISTENTĂ în acelaşi timp. Viaţa mi-a permis să experimentez atât vulnerabilitatea, cât şi rezistenţa, prin toate provocările pe care mi le-a trimis.

Şi acum ştiu cu siguranţă că OMUL este o minunăţie a creaţiei şi merită cunoscut şi apreciat cu adevărat. Pentru că îmbină în el PUTEREA şi NEPUTINŢA în proporţii egale şi pentru că POATE ALEGE să schimbe centrul de greutate – atunci când îşi asumă responsabilitatea pentru soarta proprie.

Putem trata Sindromul salvatorului.
Şi putem ieşi din cercul NEPUTINŢEI ŞI CEL AL SUFERINŢEI.

Cu multă iubire şi speranţă – tuturor!

http://www.centrulnatura.ro/sindromul-salvatorului/

Ti-a placut articolul?

Comentarii