#citeşteDobrogea În premieră, Anaid Tavitian povesteşte despre tatăl său - „O amprentă dulce, care mă obligă să fiu într-un anume fel, pentru că aşa am fost educată!“ (galerie foto)

Timp de peste trei decenii, Anaid Tavitian a fost secretar literar-artistic al Teatrului de Stat, ceea ce face ca acest om al cetăţii să constituie o preţioasă memorie vie a tumultului cultural constănţean şi în special a teatrului de la malul mării.
 
Un om cu deosebite calităţi morale, dar şi profesionale, Anaid Tavitian a acceptat să ne vorbească despre ceea ce a însemnat amprenta unei descendenţe cu totul speciale.
Unicul copil al eruditului publicist Simion Tavitian, mărturiseşte că a rămas încă „fetiţa domnului Tavitian“.
 
„Indiferent că e vorba de lansări de carte sau alte diverse evenimente culturale la care particip, poate că oamenii nu mă cunosc, dar, când mă prezint, primul lucru pe care îl spun când îmi aud numele este «Sunteţi fetiţa domnului Tavitian» şi simt acea căldură şi acel respect profund. Eu cred că s-a şi transferat afecţiunea multora dintre aceşti oameni şi prin natura profesiei mele, întâlnindu-mă după aceea cu ei.
 
Fiind născut pe 3 februarie, în aceeaşi zi cu Ştefan Iordache şi Lucian Iancu, îi spuneam tatei că eu cred că a greşit drumul şi nu s-a făcut actor, pentru că a avut darul vorbirii, al discursului foarte logic şi coerent, dar şi o capacitate impresionantă de memorare. Şi nu s-a risipit, pentru că în tot ceea ce a făcut a fost foarte serios, implicat, nu a făcut nimic din fuga condeiului, ci din suflet. Foarte calm, foarte echilibrat, mereu cu zâmbetul pe buze, pentru că tata considera că nu trebuie niciodată să-i încarci pe alţii cu ce ai tu pe suflet. Da, este o amprentă dulce, care în acelaşi timp mă şi obligă să fiu într-un anume fel, pentru că aşa am fost educată“, ne mărturisea recent Anaid Tavitian.
 

Destine de armeni la răspântii

 
Poate că mulţi dintre noi, părinţi fiind, ne-am dori să ne descrie copiii noştri la superlativ, cum ne-a fost dat s-o auzim pe Anaid Tavitian. „Tata era un bărbat elegant, jovial, avea charismă, avea căldură, avea umor; chiar dacă era o situaţie tensionată, trecea cu eleganţă şi reuşea să-i pondereze pe cei din jur“.
 
Născut la Cetatea Albă (Basarabia), pe vremea când această localitate era în România, Simion Tavitian şi-a dorit foarte mult să ajungă să-şi revadă oraşul natal, casa părintească, dar nu a mai apucat, pentru că, între timp, Cetatea Albă avea să devină teritoriu ucrainean. Bunicul, Mardiros, provenit dintr-o familie de armeni, născut într-o localitate aflată acum pe teritoriul Turciei, iar bunica, Elisabeta, parte dintr-o familie de armeni din Moldova, erau vorbitori de limba română, dar vorbeau şi armeneşte.
 
„Bunica era de o blândeţe deosebită şi s-a prăpădit foarte tânără, la 50 şi ceva de ani, dar bunicul a fost longeviv, a trăit până aproape de 90 de ani. Un om foarte întreprinzător, cu picioarele pe pământ, care ştia foarte bine ce vrea de la viaţă. A fost înrolat în armata unui mare general armean, Andranik, care a luptat pentru independenţa Armeniei. Bunicul şi-a dorit foarte mult să vadă Armenia independentă, dar nu a apucat, pentru că a murit în 1970, iar Armenia şi-a câştigat independenţa în anii 90.
 
Prima afacere pe care a pus-o pe picioare a fost o moară. Prin căsătoria cu bunica, venind în Cetatea Albă, neavând cetăţenie română, a deschis o afacere de angro şi en detail pe numele bunicii. În anii 1922-1923, când Armata Roşie a ocupat Basarabia, a venit la Constanţa, datorită surorii lui, care, în urma unei căsătorii, deschisese un magazin de pantofi, pe strada Ştefan cel Mare, care se numea «La Coroana», pentru că avea monopol de la regele Carol să comercializeze un anumit tip de pantofi. Mătuşa Areknaz, sora tatei, era o femeie foarte frumoasă“.
 
Despre sora lui Simion Tavitian, ne-a povestit că era o femeie căreia îi plăcea să sprijine artele, deşi nu avea nicio legătură cu domeniul acesta. „Tata mi-a istorisit o întâmplare la care a fost martor. Elev de liceu fiind, ca să câştige un ban de-un film sau o cofetărie, acea mătuşă l-a luat, după ore, să ţină contabilitatea magazinului. Iar tata, îmbrăcat în uniformă de liceu, venea la prăvălie. Şi într-o zi, prin anii 30, a intrat marele actor George Vraca, însoţit de impresar, veniţi în turneu la Constanţa cu piesa «Pygmalion», de George Bernard Shaw. Şi-a scos pălăria în faţa mătuşii, i-a spus «Sărut mâinile, doamnă, eu sunt George Vraca şi am venit în oraşul dvs. să prezentăm piesa Pygmalion la Cinema Regina Maria» (proprietatea unui armean la acea vreme, unul dintre cele mai frumoase cinematografe, cu balcon). Şi a scos biletele, iar mătuşa a cumpărat foarte multe bilete, pentru a sprijini acest eveniment, pe care le-a oferit prietenilor şi tatălui“.
 

Triplu licenţiat, un profesionist fără cusur

 
„Bunicul meu, pentru că aşa era de bonton, l-a dat pe tata să înveţe să cânte la vioară, chiar dacă nu avea ureche muzicală. Dar dacă avea partitura în faţă, cânta corect. A rămas cu această pasiune şi era un mare iubitor de operă, un spectator fidel şi avizat. Seara îmi cânta ca un fel de cântec de leagăn.
Primul roman de dragoste pe care l-a scris, tânăr fiind, s-a intitulat «Dragoste şi destin», iar din banii strânşi şi-a cumpărat un ceas pe care şi-l dorea foarte tare. Însă toţi banii pe care îi avea îi investea în bibliotecă. În schimb, obişnuia să împrumute cărţi şi nu le mai cerea înapoi, iar ce a mai rămas i-a oferit fratelui mai mic, în momentul în care s-a căsătorit. Eu mai am câteva cărţi de teatru semnate de tata cu scrisul său mic, dar citeţ.
 
Tata a avut trei licenţe: economist, filolog şi jurnalist. A sprijinit foarte mulţi actuali gazetari, al căror har l-a intuit, printre care Vartan Arachelian, care şi recunoaşte acest lucru, Mihai Bocai, Arcadie Strahilevici şi mulţi alţii care au plecat în străinătate. Ba chiar unul dintre ei, întors după 90, i-a spus că în biblioteca Congresului american se găsesc cărţile tatei şi a fost foarte impresionat.
Echilibrat şi calm, mama menajându-l de greutăţile familiei, tata a fost redactor-şef adjunct într-o perioadă în care era foarte mare răspunderea. Mi-amintesc că, în anumite zile, când erau materiale foarte importante, şoferul ziarului venea şi îl lua pe tata la ora 1 noaptea, ca să citească respectiva pagină şi să dea bunul de tipar.
 
A fost cel care a pus bazele revistei «Litoral», ale suplimentului «Dobrogea Nouă», şi asta însemna că nici vara nu putea pleca în concediu, pentru că erau foarte mulţi colaboratori şi oameni de o anumită ţinută.
Aşa a intervievat-o pe Ana Aslan şi a aflat că este armeancă. Lucru care i-a folosit după aceea în cele patru volume dedicate armenilor din România: «Armeni dobrogeni în istoria şi civilizaţia Dobrogei», volumul dedicat academicienilor şi membrilor corespondenţi ai Academiei Române, 12 la număr, şi restul, pentru care a depus o muncă de cercetare deosebită“.
 
Nefiind un adept al tehnologiei, toată informaţia Simion Tavitian a primit-o prin corespondenţă cu armeni din toate colţurile lumii: din America, în Australia, Franţa, Italia, Germania, stabiliţi sau care au avut descendenţă ori ascendenţă armeană şi care au dus mai departe numele României. Pentru că armenii născuţi în România au această mândrie şi oriunde pleacă în lumea asta ţin să se întâlnească şi păstrează tradiţiile.
 
Un număr foarte mare de volume - toate apărute pe banii săi, pentru că nu a avut sponsori - le-a lăsat revistei „Ararat“ din Bucureşti, publicaţie dedicată comunităţilor de armeni de pretutindeni. În schimb, cărţile se vindeau mai ales cu prilejul lansărilor la Biblioteca Judeţeană, iar banii îi punea deoparte, dimpreună cu pensia foarte mică, pentru a putea tipări următoarele volume la Editura Ex Ponto. Lansarea ultimului volum - „Dobrogea, tărâmul dintre ape“ - a avut loc în anul 2005, la Biblioteca Judeţeană.
 
„La elaborarea cărţii intitulate «Armenii dobrogeni» l-a sprijinit foarte mult şi domnul Virgil Coman - Dumnezeu să-l ierte! -, care i-a pus la dispoziţie arhivele. Un capitol este dedicat negustorilor armeni, în diferite zone ale oraşului şi diverse domenii, de la morărit şi până la bijuterii, magazine de gablonzuri. Munca lui a avut o valoare sentimentală, dar şi una istorică, arhivistică, pentru că le-a oferit şansa multor armeni să-şi redescopere rădăcinile“, continuă să-şi admire tatăl Anaid Tavitian.
 
Aveam să aflăm însă că acelaşi Simion Tavitian a predat doi ani şi la Liceul „Mihai Eminescu“... „Dar cel mai mult a iubit presa, despre care spunea că este o profesie riscantă, care necesită coloană vertebrală, demnitate, adevăr, este o muncă pe care nu o poţi face din birou, este o profesie fascinantă, pentru că ai şansa de a cunoaşte oameni, dar căreia i te dedici în detrimentul familiei“.
 

„Am avut viaţa unei soţii de marinar...“

 
Şi apropo de familie, despre consoarta domnului Tavitian... „Mama a fost o femeie extrem de frumoasă, căreia i se spunea «Perla Constanţei». Un autodidact, fără studii superioare, pentru că viaţa aşa a fost să fie. Tatăl ei a murit când avea doar 9 ani şi copiii au trebuit să înveţe o meserie. Citea enorm, iar pasiunea pentru teatru o moştenesc de la mama. A făcut parte dintr-o echipă de amatori, a cântat şi a dansat şi dansuri armeneşti, şi româneşti, dar a activat şi într-o trupă de teatru. Iubea foarte mult tot ce ţine de spectacol şi m-a luat de copilă, la 2 ani jumate, la teatrul de păpuşi. La cea de-a 25-a aniversare a teatrului, când li s-a mulţumit şi soţiilor, mama spunea că, până la un moment dat, a avut viaţa unei soţii de marinar «pentru că ştiam că acesta este drumul lui şi nu pot să fac nimic»“.
 
În final, Anaid Tavitian ne-a mai povestit despre o altă pasiune a tatălui său, aceea de filatelist, după cum se ştie, clubul constănţean purtându-i numele. „Actualul preşedinte, Gabriel Nicolae, l-a iubit foarte tare şi spune că i-a fost ca un tată. Recunoaşte că după moartea tatei mulţi dintre filateliştii constănţeni au renunţat, poate şi pentru că tata ştia să-i ţină aproape cu un sfat. A scos acea unică revistă în România, «Magazinul filatelic». Din câte am înţeles, anul acesta vor să organizeze un eveniment mai amplu, dedicat celor 50 sau 60 de ani de activitate filatelică la Constanţa“.
 
Xxx
 
În curând, în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa se vor regăsi o serie de alte fotografii puse la dispoziţie cu generozitate de Anaid Tavitian.