Serafim de Sarov

Frumuseţea lumii şi cele trecătoare lăsând, preacuvioase, te-ai sălăşluit în Mănăstirea Sarovului, şi acolo, îngereşte vieţuind, multora le-ai fost cale spre mântuire. Pentru aceasta şi Hristos te-a preaslăvit pe tine, Părinte Serafime, îmbogăţindu-te cu darul tămăduirilor şi al minunilor. Drept aceea îţi cântăm ţie: Bucură-te, preacuvioase Serafime, Părintele nostru (acatist).
 
A îngenunchiat  la Icoana Maicii Domnului și după ce a făcut rugăciunea, a trecut la cele Veșnice! Pustnic, ascet și rugător fierbinte către Dumnezeu își avea chilia în mijlocul pădurii Sarovului. Un serafim Sfânt pe care lumea credincioasă îl caută, și a ținut aprinsă candela monahismului pravoslavnic.
 
Un trăitor mistic al Sfintei Credințe ce a contemplat Lumina Necreată cu rugăciunea minții și a inimii, într-o epocă întunecată de,,Secolul luminilor". Îndulcindu-se duhovnicește la slujbele din Lavra Percerscka, acest monah înbunătățit și îndrăgit de popor a impresionat cu darul smereniei, fapta cea bună și sfaturi duhovnicești.
 
Este Sfântul Serafim, pe care părinții l-au botezat cu numele de Prohor, născut pe 19 iulie 1794 în ținutul Kursk și îl pomenim în calendarul creștin-ortodox în zilele de 2 ianuarie și 19 iulie.
 
A primit o educație creștinească în casa părintească, tatăl se ocupa cu negustoria și familia era înstărită.
 
Copilul deprinde cu iscusință învățătura și citea la vârsta lui Sf. Scripură și scrierile Sf. Părinți, arătându-se râvnitor Cuvântului duumnezeiesc. S-a îmbolnăvit  pe când avea vreo 12 anișori și a fost vindecat în chip minunat, închinându-se la icoana Maicii Domnului adusă în ținutul lor de niște călugării, căci era secetă!
 
La vârsta de 17 ani a luat drumul mănăstirii Sarovului și mama lui i-a dăruit o cruce de aramă, pe care o poartă din ziua călugărie  toată viața. Slujbe, rugăciune, liniștea singurătății, citirea cărților sfinte și multe nevoințe.
 
Nu se preocupa de hrana zilnică și dormea puțin, cautând isihia:
 
,,Dacă Domnul îngăduie ca neputinţele să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi puterea răbdării. Cel care duce boala cu răbdare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu se încununează ca martir.Trebuie să le răbdăm pe toate de dragul lui Dumnezeu, cu mulţumire. Viaţa noastră în comparaţie cu veşnicia este o clipă (Sf. Serafim).
 
 A căzut într-o boală grea 3 ani de zile și după ce este împărtășit, la patul lui de suferință vine Sf. Petru și Ioan, împreună cu Măicuța Domnului:„Acesta este din neamul nostru”, și luându-l de mâna dreaptă l-a tămăduit. După 8 ani de ascultare și slujire este călugărit și primește numele de Serafim -,, arzător" văpaie ca o pară de foc, precum ceata îngerilor.
 
După puțin timp a primit preoția, fiind un liturghisitor desăvârșit, blând, căci avea har. Dar, în Joia Mare a văzut cum se deschid Cerurile și îngerii slujeau Mântuitorului. Cronica mănăstirii povestește despre cele petrecute:„înfăţişarea sfântului s-a schimbat. Nu mai putea să se mişte din locul lui şi nici să scoată vreun cuvânt... s-au apropiat de el doi diaconi, l-au apucat de subţiori şi l-au condus în Sf. Altar. Dar şi acolo a continuat să stea vreme de două ore nemişcat. Doar faţa i se schimba de la o clipă la alta. A petrecut mult timp fără să vorbească. Îl absorbise vizita minunată a lui Dumnezeu şi se desfăta cu preadulcea Lui mângâiere”. În anul 1794 se ,,adăpostea" pe un deal înconjurat de o pădure seculară și animalele sălbatice nu se atingeau de el.
 
Aproape 3 ani de zile s-a nevoit pe o stâncă, rostind rugăciunea isihastă și atunci diavolul răzbunător l-a pedepsit cu bătăi cumplite din partea unor răufăcători, care l-au lăsat la pământ fără cunoștință:,,Dacă Domnul îngăduie...să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi puterea "(Sf. Serafim). În spital la căpătâiul său a venit iarăși Fecioara Maria și doctorii au rămas surprinși, că s-a  însănătoșit dintr-odată! Lumea îl căuta fiindcă avea nevoie de sfințenia și duhovnicia lui, chiar dacă s-a închis în chilia sa. Tânjea după liniștea sufletească în acele vremuri schimbătoare, în care trupele lui Napoleon Bonaparte zdrobeau armata generalului Mihail Kutuzov. Se întoarce din nou la sihăstria mănăstirii, căci poporul avea nevoie de binecuvântarea lui și le promite că năvălitorii se vor retrage învinși și puși pe fugă.
 
Așa a fost precum a spus Sfântul, pentru că vremea s-a răcit brusc și erau la începutul lunii noiembrie,-20°C la Smolensk. După ce s-a desprins, găsindu-și ,,destinația", Maica Domnului i-a poruncit să se reîntoarcă în tumultul lumii, pentru a dărui: oamenii să se îmbunătățească, monahii să sporească rugăciunea și cei interesați să deslușească Lumina.
 
Îi primea și tămăduia cu ulei din candelă și apă din izvorul ,,pustia cea neapropiată" din preajma mănăstirii, spunând:„Hristos a Înviat, bucuria mea!”. Odăița sa era precum ,,pridvorul cerului" și doar o candelă lumina Icoana Împărătesei -,,Bucuria bucuriilor". Avea ca  așternut un sac cu pietre și un scaun din lemn de copac, iar la intrare un coșciug, însă tot era pizmuit din cauza blândeții și râvnei sale: ,,Pentru nedreptatea pe care ţi-o provoacă ceilalţi, oricare ar fi aceasta, nu trebuie să te răzbuni. Dimpotrivă, să-l ierţi din străfundul inimii pe cel care te-a nedreptăţit" (Sf. Serafim).
 
Gărbovit se ajuta de un toiag pentru că l-au bătut tâlharii, și împărțea puțina hrană agonisită din grădina chilioarei...însoțit de  animalele săbatice și fiorosul urs îmblânzit, ce-i stătea în preajmă. Metanie în tăcere și cu rugăciune neîncetată ducea cu el o Evanghelie grea, șoptind,,povara lui Hristos" și se simțea ca în Țara Sfântă, la Muntele Athos - Grădina Maicii Domnului. Răbda frigul iernilor siberiene și suferințele le socotea o binecuvântare, dar  își ținea sufletul Sus, vorbind cu Dumnezeu.,,Când omul se osteneşte să aibă inima smerită şi cugetul paşnic, atunci toate uneltirile vrăşmaşului rămân nelucrătoare. Pentru că acolo unde există pacea gândurilor, se odihneşte însuşi Dumnezeu" (Sf. Serafim). Năvala gândurilor rele care-i dadeau tîrcoale le alunga cu umilință, rostind rugăciunea căinței: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13)
 
Meditație, trăire profundă, priveghează 47 de ani și uneori era ,,răpit" în Duh, ca și Apostolul Pavel. Cuviosul nu avea o statura impunătoare, ci o cucernicie desăvărșită, plină de har, un suflet de ascet care luminează inima celor credincioși. Credința ,,sărmanului Serafim" atrăgea din toate ținuturile lume de toate felurile, care căutau poteca spre acest ,,apostol" al Învierii. Mulțimile urcau în orice vreme la ușa sa și Sfântul cu răbdare îi aștepta să adune cu Hristos și să nu mai sărăcească!
 
Întrebarea pusă de proprietarul Motovilov se rostogolește și astăzi, dar primește același răspuns:
 
-„Care este scopul vieţuirii creştine?” - Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin rugăciune”.- Priveşte-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! Ce simţi?”.- Linişte, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă”.-Şi ce încă? - O căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată”. Dialogul este din Manuscrisul lui Motovilov care a fost găsit în 1903, în preajma canonizării Sf.Serafim. Era văzător cu Duhul și știa păcatele, problemele fiecăruia, încât nimic nu mai putea sta ascuns, iar îndreptarul primit la spovedanie era dat cu mustrare și mângâiere. Viața acestui Sfânt rămâne o pilduire pentru toți cei care își caută liniștea sufletească.
„Lucraţi pentru mântuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sunt pregătite. În tot timpul să aveţi mâinile ocupate cu lucrul şi buzele cu rugăciunea”(Sf. Serafim).
Obștea mănăstirii și starețul au fost părtași la convorbirea Sfântului cu Maica Domnului, însoțită de doi îngeri... și tot ce spunea se împlinea: „Maica Domnului va veni acum la noi”.
 
Era și Sf. Ioan cu 12 fecioare mucenițe, încât monahiile mănăstirii au căzut la pământ și el a îngenunchiat: „Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi”. Avea 70 de ani și era 1 ianuarie 1833, când Sfântul se închină pentru ultima oară la Sf. Icoane, aprinde cîte o lumânare, intră în Biserică, trece pe la mormînt și în chilia sa cântă Slujba Învierii, apoi pleacă la Cel pe care care L-a slujit cu vrednicie toată viața - Iisus Hristos. Minunile făcute și sfințenia lui au întărit evlavia creștinilor ortodocși de pretudindeni și credincioșii își amintesc, cum s-au împlinit întocmai aceste cuvinte:,,În mijlocul verii, la Sarov vor răsuna cântări ca la Paști”. Așa a fost pe 19 iulie 903 la Canonizarea lui de către Biserica Ortodoxă Rusă, căci Țarul Nicolae al II-lea împreună cu sobor și procesiune, priveghere și slujbe în Biserici, alături de sute de mii de oameni au însoțit Moaștele Sfântului, în Catedrala din Sarov. În anul 1927 bolșevicii pentru a stârpi fenomenul, au confiscat Moaștele pe care  le-au ținute ascunse în subsolul muzeului din Sankt Petesburg 60 de ani și,,uimitor" apar în Catedrala orașului (Kazanskaya), de unde sunt aduse cu procesiune la mănăstirea din Diveevo (1991).
 
,,După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniți la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice ați avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniți la mine ca și când aș fi viu și, îngenunchind pe pământ, vărsați-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneți-mi totul și vă voi asculta. Așa cum îmi vorbeați în viață, la fel să o faceți și acum. Pentru că eu trăiesc și pururea voi fi" (Sf. Serafim).

Ascetul se retage doar pentru a da înapoi ceea ce agonisește și trăiește, Sfințenia-Bunătatea lui Dumnezeu! Monahul nu manifestă superioritate, ci puterea lăutrică primită la Sf. Botez, ca un ostaș a lui Hristos care luptă să ajungă Sus! Asceza și slujirea adevărată îl face pe viețuitor să priceapă îndată lumea înconjurătoare și pe Cealaltă și părăsește ,,confuzia", încheind legământ cu Cerul serafimic al Sf.Treimi. Lumea materialistă nu mai simte spiritualitatea, fiindcă are alt scop și datorită  patimilor percepe fenomenul ascetic ca pe un ,,eșec" al călugărulu, care nu are capacitatea de a se lupta cu ,,realitățile" și se retrage ,,învins". Societatea consumistă are ca prioritate producția de bunuri materiale pentru a satisface cerințele și nu este interesată de Suflet. Pentru a preîntâmpina ,,Tragedia  veacurilor", morala creștină cultivă educația cumpătări într-o lume egoistă, care vrea posesia, înavuțirea, indifernt de riscuri și prețul pe care-l ,,plătește" zilnic. Iată, asceții urcă ușor pe Drumul Crucii, asumîndu-și dimensiunile, căci trăirea Evangheliei este misiunea istorică a Bisericii care Mărturisește Sf. Scripturi, într-un Testament Nou!

,,Ca să-ţi păstrezi pacea sufletească trebuie să alungi de la tine mânia, să te osteneşti, să ai duhul bucuriei, să te fereşti de a-i osândi pe ceilalţi, şi să faci pogorământ în dreptul slăbiciunilor fraţilor tăi. Dobândește harul Duhului Sfânt ....dacă rugăciunea și privegherea îți dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te și priveghează; dacă postirea îți dă mult din duhul lui Dumnezeu, postește; dacă milostenia îți dă mai mult, fă pomeni. Măsurați fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos în acest fel" (Sf. Serafim).
 
Fotografia a fost pusa la dispozitia redactiei de autor