Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
14:48 19 07 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

O lume uitată Viaţa de altădată în satul Mârleanu/Dunăreni, judeţul Constanţa. Amintirile învăţătorului Costache Dumitru

ro

28 Jun, 2018 00:00 5480 Marime text

Din păcate, oamenii mor şi, odată cu ei, se pierde şi memoria. Până şi amintirea locurilor şi a existenţei oamenilor care au trăit acolo. Învăţătorul Costache Marin Adam Dumitru încearcă să zidească în memoria contemporanilor lui realităţile unui timp pe care l-a trăit sau despre care i-au povestit înaintaşii săi despre satul Mârleanu, devenit, mai apoi, Dunăreni.

În încercarea de monografie, care nu a văzut lumina tiparului, străbate timpurile istorice, obiceiurile şi viaţa de zi cu zi a oamenilor acestei localităţi.

 

 

 

Costache Marin Adam Dumitru s-a născut pe 8 noiembrie 1908, în comuna Mârleanu (Dunăreni), judeţul Constanţa. Tatăl său, agricultor, a murit pe frontul Moldovei, în Primul Război Mondial. Orfan fiind, a urmat Şcoala Normală la Constanţa, fiind întreţinut de Orfelinatul „Grănicerul Muşat”. A fost învăţător în mai multe localităţi din judeţul Caliacra şi şi-a făcut stagiul militar la Şcoala militară de rezervă Ploieşti. A funcţionat ca învăţător în satul Atchioiu, judeţul Durostor, iar verile le petrecea la cursurile de vară ale lui Iorga, de la Vălenii de Munte. S-a mutat, în 1935, în Transilvania, unde a predat în Veseud, Mediaş, judeţul Târnava Mare, iar apoi, până la pensionare, la Archita, judeţul Mureş.

A făcut războiul în Est, apoi, „cam 1000 de zile”, în prima linie pe frontul de Vest. Locotenentul Costache Dumitru a fost comandant al Companiei 7 din Regimentul 34 Infanterie. A terminat războiul cu gradul de căpitan. A luptat la Oarba de Mureş, Apahida, Chirilea, Teurdei, Borşa şi compania sa a intrat prima în Careii Mari. A luptat şi pe frontul din Ungaria - la Mohaci, „pe care l-am ocupat”, la Dealul Kaptar - şi în Cehoslovacia. 

A fost distins cu: Ordinul „Mihai Viteazu” clasa a III-a cu spade, Ordinul „Steaua României” cu spada în grad de cavaler cu panglica de „Virtute militară” şi „Frunza de stejar”, Ordinul „Apărarea Patriei” clasa a III-a.

 Ne oprim doar asupra câtorva aspecte din numeroasele pe care ni le-a prezentat Costache Dumitru despre satul dobrogean Mârleanu-Dunăreni.

 Scurt istoric. După o hartă a lui Ptolemeu chiar pe locul unde e aşezat Mîrleanu-Dunăreni era cetatea Sacidava.

Dr. Aurelian Petre de la Institutul de Studii Sud-Est Europene spune că încă din secolul II e.n. atunci când primele neamuri migratoare îşi făcuseră apariţia în regiunile de la nordul Mării Negre, Imperiul Roman organizase pe teritoriul Dobrogei un puternic sistem militar format din fortificaţii atât pe Dunăre cât şi în interiorul ţinutului.

 În acest sistem au fost incluse atât cetăţile helenice existente pe litoralul Pontului Euxin încă din secolele VII-VI î.e.n. şi pe care romanii le-au consolidat, cât şi vechile centre autohtone ca Aegysus (Tulcea), Beroe (Piatra), Capidava, Sacidava (Musait) etc. Musait e în hotarul (mereaua) Mîrleanului.

 Deci, Sacidava era un centru autohton şi conchide, că poporul român autohton în aria sa de etnogeneză pe teritoriul Ponto-Danubian face parte integrantă din aria de etnogeneză românească, proces care la venirea slavilor în a doua jumătate a secolului VI e.n. era pe deplin realizat. Ceilalţi care au venit au fost asimilaţi. La Tomis şi în lanţul cetăţilor de la Dunăre, apar primele centre creştine, deci şi la Sacidava. În aceste centre creştine, apar primele episcopate.

 Sfântul Andrei propovăduieşte creştinismul de la episcopatele de la Pontul Euxin şi cele Dunărene. Toate izvoarele amintesc despre o singură cetate: Sacidava. Realitatea este alta: Pe hotarul Mârleanului-Dunăreni (mereaua) au fost 4 cetăţi şi un sat de cerchezi (Musait).

 La prima vedere, la citirea acestei afirmaţii, s-ar părea tare exagerată - chiar ridicolă. Dar, dacă ne gândim că starea normală în antichitate era starea de războiu şi că invaziile, în timpul lui Galian, ales împărat în 255, ca şi sub Claudiu în 268, invaziile goţilor şi fac acum şi pe mare iar înfrângerea romanilor în Moesia şi Iliria adusese cu sine pustiirea acestor regiuni (Vastat a omni Ilirico et Moesia).

Am să spun câteva cuvinte despre fiecare. Rog a se cerceta sumara schiţă fără scară şi se va observa dintr-un început că pe acest hotar al Mârleanului-Dunăreni în antichitate a existat unul dintre marile puncte strategice ale Dobrogei - configuraţia geografică şi topografică a făcut acest lucru - legătura dintre cetăţile Dunărene - Transmarisca cu Altina Acsiopolis - cele din interior Ulpia Traiana (Adam Clisi) - de la mare Tomis - precum şi cetatea „Păcuiul lui Soare”.

 I. În partea de sud a satului dincolo de grajdurile colectivului. La Iurt - Pe Biserică a fost o cetate. Iurt a fost denumit de turci la venirea lor (iurt, iurtă - locuinţă, casă, iurtluc - sat) şi a fost o aşezare creştină.

 Coasta dinspre sat se cheamă Pe Biserică. Pe locul lui Neagu Lazăr «Pe Biserică» s-a scos o piatră lungă şi fasonată, foarte frumos cioplită - care a fost achiziţionată de un cetăţean din jud. Ialomiţa - Cocargea (Borcea).

 Jos - la ţinte - avea bunicu o ţintă acolo nişte locuri de ½ ha, fratele meu - când ara ţinta - a scos un zid de piatră (numai pe locul ţintei) şi a găsit 3 râşniţe - sigur şi la vecini zidul acesta se întindea.

 Bunica spunea că ţine minte că atunci când era ea copil, şeicele (vasele) turceşti veneau până acolo. Era o apă «Derea» care făcea legătura cu gârla «Lacul Mîrleanu». Cu timpul s-a astupat «Dereua», s-a pământit. S-a întâmplat acelaşi fenomen ca la cetatea Istria.

 Lângă această aşezare, în partea de sud este o pădurice numită Lilieci. (Dar numai lilieci era şi pe timpul nostru). În partea de N-E e un loc care-i spune Castana. În partea de vest, locul se numeşte Iagizi (Duzi). Acolo spunea bunica că a fost un sat de creştini - a fost port. Şi zic eu cu certitudine că acolo a fost vicus corporum.

 

Împăratul Valens în campania războinică din al doilea an a fost silit să stea aproape de sat, fiindcă a fost Dunărea revărsată.

 II. Cum am spus Dr. Aurelian Petre de la Institutul de studii sud-est europene aşază Sacidava, centru autohton la Musait pe hotarul Mârleanului-Dunăreni. O piatră găsită la un cetăţean din Rasova de învăţătorul Cataragiu Gheorghe şi luată cu grijă de muzeul din Constanţa purta o inscripţie pe care sunea că: Sacidava este la câteva mile depărtare…

 Probabil că a fost un indicator. Când era eu copil şi păzeam vitele pe cetate acolo valea dinspre sud era închisă de un zid. Acum nu mai este. Multă piatră s-a cărat de acolo de către sătenii din Mârleanu şi cei din Rasova - piatră cioplită, frumos fasonată.

Anul trecut nu, dar înainte cu câţiva ani, un şantier a făcut nişte lucrări. Din zidurile care au ieşit la iveală, se poate observa că această cetate a fost distrusă de câteva ori, refăcută şi iar distrusă. Probabil din lipsă de fonduri s-a renunţat la această lucrare.

Această cetate a avut o poziţie strategică foarte importantă. Lângă cetate în partea de sud-est se găseşte «Movila Rîşîotei» (Rasovei). Această movilă făcea legătura în vechime cu «Movila Drăgaica» de la cetatea de deasupra Cotobanului şi aceasta de la rândul ei cu cetatea de la «Păcuiul lui Soare». Nu s-a scris nici o iotă despre această cetate.

Ammian socoteşte că Daphnea a existat pe malul drept al Dunării. G. Popa Lisseanu o socoteşte că a fost la Spanţov. Un articol al lui Petre Diaconu (care a făcut multe lucrări chiar şi în franceză) a publicat în Magazin istoric, cu ani în urmă, se întreabă şi tot el îşi dă un răspuns că Daphne ar fi exista pe la Perjoia. Împăratul Valens când a trecut Dunărea a fost ajutat la trecerea ei şi de vasele oştilor de la Sacidava. În vara următoare, Petre Dascălu a venit la Dunăreni şi a cercetat ce-am spus eu. Eu n-am fost acolo. Era în mână cu schiţa făcută de mine, dar s-a pronunţat «Că vine timpul, de tot ce se poate să se strice anumite locuinţe, făcute cu pietre de pe Cetate».

Ce am mai scris eu la Magazin istoric? Deasupra Cotobanului, în margine şi la nord de Mârleanu, se află o cetate foarte bine conturată şi acum şi aşa-i spuneam noi «Pe Cetate». La nord de ea se află Valea Ciumatei şi la est o spinare de deal ce urcă la Movila Drăgăicii. În partea de sud lângă cetate e un loc care-i spune «Bojoga» (Boje-Dumnezeu). Pe acest loc în postul paştelui (când nu se juca hora) se practica un joc «Lumânări» de către flăcăi şi fete. Bunica spunea că şi ele când era fete, în vremea turcului, practicau acest joc. Pe malul Dunării, de la punctul numit Chetriş până la gura Privarului, când secau apele se vedea o suşa (şosea) îi spuneam «Suşeaua lu Traian». Peste această şosea acum 25 de ani toate comunele din jurul Mârleanului au înălţat un dig. Peste acest dig, la ora actuală e o pădure de plopi. Probabil că şoseaua aceia tot dig a fost în vechime, care acoperea portul de vase din jos de Cetate.

Din locul de pe Bojoga, începuse oamenii să scoată nişte pietre (după primul război mondial). Li s-a interzis oamenilor să mai scoată pietre de către primarul de atunci: Cicu Encica, tatăl dr. Encica Anghel.

Şi acum începe tragedia!

Eu nu veneam de aici din Transilvania cu anii prin Mârleanu. Şi odată, într-o vară, nu-mi amintesc anul, când a fost, m-am dus şi la şcoală, director era Anghel Călinescu - colegul meu. Abia am intrat în curtea şcolii. Sute de care de piatră erau trânte acolo. Pietre frumos lucrare, unele purtând inscripţii, unele cu cruci altele fără cruci.

- Ce-i cu astea, mă, Anghele?

- Pietre din Bojoga de lângă Cetate! Păi astea-s puţine. Sute de care au apucat drumul Beilicului (Beilicul era comună).

- Şi n-aţi anunţat muzeul din Constanţa?

- Am anunţat, dar n-a venit nimeni, ăia-s sătui de canarale, care se găsesc pe toate drumurile Dobrogei.

Şi în felul acesta s-a devastat unul dintre cele mai mari cimitire, din antichitate întins peste 20 (douăzeci) ha. Nicăieri - pe tot întinsul lanţului cetăţilor dunărene - nu s-a găsit asemenea mare cimitir. Se deduce că pe aceste locuri a pulsat - în antichitate - o viaţă! Mai mult ca sigur că această cetate a fost Sacidava ca episcopatul ei şi acolo la Musait să fi fost Daphne.

Cine poate şti, că timpul va dovedi că pe aceste locuri să fi fost Vicina pe care Giurescu şi alţii nu s-au grăbit s-o fixeze, în schimb s-au grăbit Petre Diaconu şi directorul muzeului din Constanţa şi aţii s-o fixeze la Păcuiul lui Soare.

E o datorie sfântă - a tinerilor arheologi dobrogeni - de acum şi în viitor, să cerceteze şi acest centru autohton-strategic al antichităţii acestor patru aşezări, care făceau legătura cu cetăţile din susul Dunării (Oltina, Transmarisca şi din josul Dunării Axiopolis şi cele din centru Ulpia Traiana (Adam Clisi) şi cetatea Păcuiul lui Soare şi mai ales cetatea de deasupra Cotobanului - cu marele ei cimitir - despre care nu s-a scris nici o iotă. Parcă n-ar fi existat această cetate!

Să nu se meargă pe drumuri bătătorite!

Musait

Sat de cerchezi aşezat din jos e cetatea Sacidava. Bunica l-a pomenit acolo. Erau mahomedani - crescători de vite şi locuiau în bordeie. Baba Dobriţa lui Tuian ne povestea că cerchezoaicele erau foarte frumoase şi se uita la ele când spălau lâna la puţul de la Musait.

Unchiul Stoica Stamate, cumnatul bunicului mi-a arătat mâna…

- Măi băia… asta-i mâna… mi-a tăiat-o un cerchez - când am pus-o peste ciafă când a dat cu iataganul să-mi taie capul, că-mi gonea un danac (juncan) să-l fure din dracila. Erau acolo cerchezi călare, cai mici şi iuţi.

Când mergea chervana (căruţe în şir) la Panair la Migidia, mereu erau atacaţi, pe hulă, de cerchezi. Erau printre ei şi oameni cumsecade, chiar aveau prieteni în sat. Ei mai veneau în sat la moş Anghel Dumitru de cumpărau câte ceva - cafea, năut, şecher, nebat şecher, tabane, roşcove şi altele.

Între ei se certau şi se mai întâmpla şi omoruri. Ei purtau la brâu pistoale. Unii aveau şi arme de barâţ (pulbere). După ce s-a bătut rusu cu turcu după bozgun (1877) spunea bunica, s-a trezit într-o dimineaţă cu un argat şi spunea că a plecat cerchezii - unde s-au dus nu se ştie. Au dat foc la bordeie - sairane, coşare şi saele şi nu mai s-a ştiut de urma lor.

Numele satului Mârleanu - acum Dunăreni

Numele satului aşa l-a pomenit bunica, Mârleanu. Acum 25 ani (nu prea exact) li s-a părut că câtorva oameni din sat că Mârleanu, numele acesta e cam vulgar, probabil că de aceia l-au schimbat în Dunăreni. E frumos şi numele de Dunăreni, dar nu-i frumos că l-au schimbat.

Mârleanu era un nume neaoş românesc şi probabil că vine de la un nume de păstor de vite - de oi. Că aşa era atunci. Bunica spunea că cei mai vechi oameni din sat ar fi: Vlăduceau şi Burleanu şi probabil că Mârleanu o fi fost un nume mai vechi ca Vlăduceau şi Burleanu. Cred că acest nume a fost înainte de venirea turcilor. A fost un sat curat românesc - n-a existat în sat niciodată, chiar după venirea turcilor, altă naţie. Cred că a fost un sat ca Vlachiu (Vlah- chiou - sat de valahi). Azi Vlahii.

Dincolo de Dunăre - peste Borcea în judeţul Ialomiţa, găsim sate care poartă numele de Mîrleanu, Oltina, Beilic, Cocargea.

Şi-am întrebat-o pe bunica ce crede despre aceste sate?

- Păi, mamă, în timpuri grele, de răzbele, de ciumă şi e holeră şi-a luat oamenii lumea-n cap şi a trecut Dunărea la Ţeară (aşa-i spuneau bătrânii la Ţara Românească, ca şi Iorga, până la un timp) şi acolo au făcut sate ca astea din partea noastră unii s-au mai întors cum ne-am întors şi noi din bejenie (vrea să spună de războiul mondial, când ne-am refugiat la Cocargea jud. Ialomiţa). Alţii au rămas acolo.

Uite locul de dincolo de cetăţi îi spunem Ciumată; acolo am auzit că spunea bătrânii că pe toţi morţii de ciumă îi căra acolo şi acolo îi îngropa.

Şcoală

Am întrebat-o pe bunica dacă se făcea şcoală? Puţini oameni ştiau carte. Era popa şi dascălu şi câţiva oameni - rudă cu popa. Când era ea copil, îi învăţa un învăţător cu numele de Mârza. Dar nu-i învăţa să scrie şi să citească. Îi învăţa ocinaşele - nişte rugăciuni - şi nişte reguli de conduită. Mârza stătea cu ei - într-o odaie din sus, lângă odaie argaţilor. Mânca cu argaţii la un loc. El, Mârza, era din ungurime - din Transilvania. Numele acesta de Mârza se găseşte şi în jurul Făgăraşului şi în jurul Sibiului.

Sau putea să fi fost fin Vidacuţ sau Săcel (jud. Harghita). La biserica din Săcele pe frontispiciu e scris şi numele Gheorghe Lazăr - care a fost profesorul la copii unui grof. Probabil că pe timpul acela o fi vorbit Mîrza cu Gheorghe Lazăr şi-a trecut munţii. În Vidacuţ sunt foarte mulţi intelectuali cu numele de Mîrza. Am stat de vorbă cu un profesor din Vidacuţ cu numele de Mîrza mi-a spus că din neamul lor - în vechime au trecut munţii dincolo de Carpaţi.

Dancu - haiducul din Mârleanu

Om frumos, înalt, voinic, bine făcut, cu mustaţă neagră, dintr-o familie săracă din Mârleanu. A vrut s-o ia în căsătorie pe mama Dona, sora tatii cea mai mare. Bunicul nici vorbă să admită aşa ceva. Din această cauză şi altele, a apucat drumul haiduciei prin pădurile Baş Orman, Ciair Orman, Dedea Balî, Ceatar Orman, Tintiureleac ş.a.

Spunea mama Sultana, soră mai mică decât mama Dona, că de multe ori, când secera ele la Ciair, lângă Ciuir Orman, venea şi Dancu de la ajuta la seceră. El era în cârdăşie cu mai mulţi fugiţi cu el, din Chiuvegea, Cuzgun, Parachiu, Canarica şi dădea lovituri în alte părţi. Şi s-au certat între ei pentru nişte aur, galbeni - lire, furat de la un turc din Bazarghiauru şi fiind şi beţi, s-au bătut la Mengelet (unde ieşea apă din pământ izvor), Dancu a fugit, şi aşa rănit cum era şi la Movila care-i poartă numele (Movila lui Dancu) l-au găsit, la câteva zile.

Ochii erau scoşi de ciori. Comisia i-a făcut autopsie, şi toată lumea se mira că aşa ceva nici că n-a mai auzit că i-a găsit inima în partea dreaptă. O tânără din Beilic, Florea Tănăsescu, a spus câte ceva de Dancu, în concursul de la «Steaua fără nume» de acum câţiva ani.

Mârleanu avea obor de ceriale

Satele din jur ca: Adam Clisi, Bazarghian, Dobromirul din Vale, din Deal, Aliman, Beilic, Băneasa, Cuzgun, Arabagii, Urluia, Bairam Dede, Ghiuvegea şi altele veneau la Mîrleanu. În sat erau câteva magazii de ceriale ale lui Anghel Dumitru, Gheorghe Enciu, Mitrea Ştefan, Iordan Nicolau. Aceştia cumpărau ceriale. Cel mai mare negustor de ceriale era Parsi Paladian (?). Schelele de încărcat în silozuri erau la Dunăre, în fosta Ciumata, la Chetriş. Grămezi de ceriale aşteptau să fie încărcate. O echipă formată din 10-20 oameni încărcau şi descărcau sacii în şilepuri. Cel mai tare era Vasile a lui Radu «Ţiganu» (Tata Raba). Azi pe locul schelei e o pădurice de plopi, iar, în Dunăre în dreptul schelei s-a ridicat o insulă îi spune «Şaica»; cu pădure de sălcii. Când eram noi copii, nu apăruse. Şi mi-a povestit moş Dode (Tudor Costache) fratele bunicului. Că el păzea oile lor, chiar pe mal acolo şi venea o şeică turcească la vale şi turcii cântau din ţambale şi odată vede că le-a luat foc şeica şi s-au scufundat acolo, unde azi îi spune ostrovul «Şeica».

Târgul de vite era la Cuzgun (Ioan Corvin). Acolo erau geambaşii. Acolo se făcea «Aliş Veriş» (Ia-dă) şi se dădera iustea (pe deasupra) şi ciubucul (măcar preţul tutunului - încă se băga în lulea).

Baba Oprina cu oala de ventuze

Mă durea burta şi m-a dus bunica la Baba Oprina. Sta aproape de biserică, lângă nea Eniu, care avea un fel de băcănie spre lichidare - de unde am cumpărat eu nişte rahat-locum-beligă - foarte lung, la 35 cm.

Mă desbrăcă bunica şi baba Oprina mă întinde pe prag, era aşa pe la chindie, şi-mi pune o oală de pământ pe burtă. Cam în partea stângă - şi-mi suge oala burta ca o ventuză, să mor nu altceva - pe urmă mi-a scos-o. Bunica spunea mai târziu, că dau ochii peste cap şi m-am îngălbenit ca ciuma. N-am mai vrut sa mă duc nici o dată.

Svîcneală

Era porecla unui veteran de război care se însura a doua oară cu cuscra Petra a lui Abrăşoia. Bătrânul ăsta avea multe meserii.

- tăia cu briciul în frunte - de se scurgea sângele rău - pe cei pe care-i durea capul. Mai tăia şi sub limbă

- scotea dinţii din gură cu cherpedelu (cleşte pentru cuie) şi câte odată mai greşea - de-i scotea şi pe cei sănătoşi

- trăgea spânz la cai e nas, când erau bolnavi de tăuşan (iepure) şi pe urmă-i trăgea de urechi

- făcea de dragoste la fete bătrâne, cu burueni de urât, să se mărite repede

- descânta de noroc, să le vină lapte mult la vacile pătate de nelească (vaci care fătau înainte de vreme şi n-aveau lapte).

Colinde

 În colinde, cred că Mârleanu era neîntrecut. Unele colinde au fost locale, altele au fost aduse de mocanii din Transilvania, altele de cei din Basarabia. Când mama s-a recăsătorit cu Oane a lui Moş Ghiţică (lui G. Tudor) - al doilea tată al nostru - mă trimitea din când în când, după anumite lucruri la fratele lui mai mare Zamfir - a lui moş Ghiţică. Mi-a arătat o carte de colinde. El era de fapt depozitarul de colinde. În postul Crăciunului, flăcăii mergeau la el şi-i învăţa colinde. (…) Colindele erau scrise de mâna lui şi mi le-a arătat mie - eram în cls. I-a la Şcoala Normală şi probabil că mă credea extraordinar de învăţat - şi cu ocazia asta se credea şi el. Erau tot felul de colinde: de preot, de fereastră de pescar, de vânat, cu leul la vânat, de trei feciori, de mort (cu cetină cetioară dragă - păduri de brazi, probabil acestea din urmă aduse de mocanii din Transilvania) şi alte multe colinde”.

Sursa foto: MINAC

Despre Lavinia Dumitraşcu
 
Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
 

Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)

 Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei

 Germanii noştri, dobrogeni… în alte timpuri (galerie foto)

Ti-a placut articolul?

Comentarii

  • Nedelcu Liviu 30 Jun, 2018 02:36 Născut și crescut în Dunăreni. Mulțumesc pentru acest articol minunat. Mereu am fost pasionat de istorie,mai ales de istoria satului meu natal. Meleagurile Dunăreniului le consider a fi sacre și voi căuta în continuare informații despre el. Sunt mândru că am copilărit în acest sat. Dacă vede cineva acest comentariu și mai are informații cu privire la acest sat, emailul meu este liv_u@yahoo.com