Germanii noştri, dobrogeni… în alte timpuri (galerie foto)

La 1900, administratorul Domeniilor Statului din Dobrogea, V.M. Kogălniceanu, primea răspunsurile unei anchete referitoare la populaţia germană din cele 13 localităţi din plasa Babadag, judeţul Tulcea, în care locuiau mare parte a germanilor din Dobrogea

La capitolul „higiena ţăranilor”, se menţionează că, în general, casele din această zonă sunt făcute din chirpici şi „igiena” este respectată în următoarea ordine: nemţi, români, bulgari, musulmani. Iată-i, deci, pe nemţi recunoscuţi ca fiind cei mai curaţi dintre locuitorii dobrogeni. În ceea ce priveşte alimentaţia, se specifică cum că, mai ales în comunele germane, oamenii se hrănesc bine, corespunzător muncii grele pe care o depun.
 
Comuna Cogealac era „compusă din 3 cătune - dintre care 2 de germani şi unul de bulgari”. Comparativ, cele ale germanilor sunt, „ambele aliniate cu curţi bine îngrijite”. „Locuitorii destul de deşi, mai cu seamă în cătunele germane casele sunt apropiate, unele lângă altele şi apropiate de locurile de muncă”. O altă trăsătură a nemţilor dobrogeni, remarcată de consătenii lor, este hărnicia. În ceea ce priveşte comuna Cogealac, „agricultura se face în mod metodic. Populaţia germană întrebuinţează maşini agricole” şi „mai ales, germanii deţineau maşini de secerat şi de cosit”, „au plugurile cu două brăzdare, la care au 4-6 cai”. „Locuitorii germani îşi lucrează singuri grădinile pentru legume şi zarzavat”, „au vite relativ numeroase”, pe care  le îngrijesc bine şi au grajduri bune”. La întrebarea privitoare la alimentaţie, ancheta concluzionează: „populaţia germană se hrăneşte substanţial cu pâine, mămăligă, carne şi lapte, carne de pasăre, mai cu seamă de gâscă, fiind cultivatori de vie, mai toţi au vinu în casă”.
 
La întrebarea privitoare la relaţiile dintre români şi celelalte populaţii, răspunsurile duc la următoarea concluzie: „Populaţiile diferitelor naţionalităţi trăiesc bine între ele. Relaţiile loc cu autorităţile sunt satisfăcătoare.” Se simte însă nevoia să se facă o referire: „Germanii îşi păstrează o mândrie naţională fără a fi dăunătoare instituţiilor statului românesc”. Din această comună, au emigrat familii de tătari, germani, bulgari, din cauza secetei din 1899 şi pentru că „credeau că în America se trăieşte mai bine”.  
 
În privinţa localităţii Ciucurova, chestionarul V. M. Kogălniceanu specifică: „Populaţiile de diferite naţionalităţi trăiesc între ei bine, vorbesc româneşte, îşi duc copiii la şcoală românească”.
 
La distanţă de aproape patru decenii (1939) și multe evenimente, chestionarul rezidentului regal C.C. Giurescu, interesat, mai ales, de originea localităţilor.
 
Satul Atmagea, comuna Ciucurova, „a luat fiinţă în anul 1852, dintr-o colonie de germani, conduşi de un anume Adam Chin, supranumit ‹‹popa Chin››”.  Aceştia s-au stabilit la poalele dealului „Secar Bair”, fiind veniţi din comuna Ac Punar (azi, comuna Mircea Vodă). Documentul spune că „la început, satul s-a întemeiat cu 63 de locuitori, toţi de origine germană şi nu li s-a permis să-şi întemeieze gospodărie de statul turc, atunci, prin intermediul unui evreu din Babadag, Marcu, au putut obţine stabilirea în acea localitate, cu condiţiunea ca să fie supuşi unui paşă din Babadag şi numind-o chiar ‹‹Cîşla Paşei››”. „De prima dată nu s-au făcut locuinţe ci au stat în bordeie de pământ pentru că nu le era permis de către turci de a întemeia un sat etnic. La început au căpătat voe să lucreze poienele dimprejurul satului în dijmă au avut acest pământ din Babadag”.  „În anul 1860 li s-a permis să construiască biserică, la 1862 au construit şi şcoală unde învăţau numai limba germană În anul 1877-1878, odată cu venirea guvernului României au început să-şi construiască gospodăriile lor proprii, ale lor, proprii. Guvernul român n-a recunoscut şi pământul tapiu căpătat sub imperiul turcesc. Cu ocazia formării comunei rurale au cerut regelui dispensă pentru a forma o comună întreţinută de ei. Eu au fr (?) hambar de rezervă în care se strângea dijma.”
 
O altă localitate dobrogeană locuit de nemţi la care face referire documentul amintit este Cataloi. După spusele bătrânilor din sat, aceasta „a luat fiinţă în timpul stăpânirii otomane înainte de 1800, din ciobanii români veniţi cu turmele din Transilvania în căutare de păşuni pentru oi şi s-au aşezat între tătarii găsiţi în bordee de pământ, parte pe locul unde se află astăzi satul Cvartierul româno-bulgar şi german, parte la punctul zis Moara lui Boiu din comuna Frecăţei…”. „În 1856, au venit din Basarabia mai multe familii de colonişti germani, care s-au aşezat în locul turcilor şi tătarilor, care au plecat în altă parte”  .
 
 La Ciucurova, „pe la 1853, au venit 2 familii de nemţi care s-au aşezat aproape de ruşi. La 1856-1857 au mai venit 21 de familii care fugiseră din cauza inundaţiilor de la ‹‹Iacob Sanstahal››, jud. Brăila (…)Nemţii din Ciucurova sunt veniţi de prin părţile Galiţiei, Moldovei şi Basarabiei. Opt din ei au plecat în 1861. Atunci, statul turc a adus 60 000 de tătari pe care i-a împărţit în diverse sate: când a rămas şi în Ciucurova. Astfel, Ciucurova s-a mărit, formându-se din 3 naţii: ruşi, nemţi şi turci (tătari)”. Nemţii erau protestanţi şi baptişti. 
 
În ceea ce priveşte comuna Malcoci, a luat fiinţă în anul 1840. „…la poalele acestei păduri, cu câteva decenii înainte de înfiinţarea satului trăia un turc bătrân, Malcociu, într-o colibă. A îmbătrânit aici şi a fost găsit de primii nemţi aşezaţi pe această vale…” Primul val de nemţi colonizaţi a venit în 1804, din Rusia şi din Chersones. În 1833, a venit un al doilea val. „În urma neînţelegerii franco-ruse (?) nemţii sunt izgoniţi. O parte au plecat în Transilvania.  Alţii - nemţi - au plecat în Serbia, iar 25 în Dobrogea. În 1840 s-au mutat la Caraibil, de unde, în 1942 s-au mutat la Malcoci. În această vale, înconjurată de pădure.”„Nemţii respectivi  sunt catolici, ajutaţi de statul francez”. În 1844, au construit o casă de rugăciuni. Imperiul Otoman n-a ajutat, dar nici n-a împiedicat acţiunea. „În 1873, prin îndemnul parohului Theodor Dominic şi cu un oarecare ajutor francez…Terminată în 1888 Biserica în stil gotic. Un turn de 33 de metri.”„În 1920-1921 şi 1928-1929 o mare parte dintre locuitorii nemţi au emigrat, unii în Transilvania şi Banat.”
 
Pentru judeţul Constanţa, ne oprim asupra satului Karatai/Nisipari, din comuna Castelu, judeţul Constanţa, unde trăiau români, turci, tătari, nemţi, polonezi şi aromâni. Ne oprim asupra unei monografii a satului (1939) și la mărturii orale ale locuitorilor.
 
Conform primului izvor amintit, satul exista dinainte de 1840. În 1939, satul grupa: „1003 suflete: 245 capi familii. Dintre aceştia: români - 509 suflete: agricultori, 2 funcţionari, 1 comerciant; germani: 292 agricultori, 1 comerciant; tătari - 172 agricultori, 1 comerciant; polonezi - 30 agricultori.”
 
Între persoanele „cu bună situaţie morală şi materială”, monografia îi aminteşte şi pe nemţii Teodmand Bosner, Gustav Litchie, Teodmand Braudenburger, Filip Unthersitz. „Toţi aceştia sunt oameni oneşti şi corecţi. Felul în care se poartă cu săracii este satisfăcător.”
 
În sat, exista „şi o şcoală germană şi una turcă, învăţătorii fiind plătiţi de comunitate”.
 
Ion Dobrică povesteşte că „După primul război mondial, atât întinderile mari de podiş cu un climat destul de prielnic practicării agriculturii şi mai ales creşterii animalelor, cât şi lipsa forţei de muncă au determinat statul român să facă colonizări masive atât cu români din toate colţurile ţării (…) cât şi cu populaţie de naţionalitate germană, această din urmă fiind mijlocită se pare de către regele Ferdinand.(…) în anul 1924, când de altfel o lege dată de regele Ferdinand oferea noilor veniţi pământ în raportul cu numărul membrilor familiei (deci legea împroprietăririi)”.„Populaţia de naţionalitate germană a ocupat în cadrul satului o poziţie privilegiată în ceea ce priveşte aşezarea. Însă lucrul acesta nu a dăunat cu nimic raporturile dintre români, turci şi germani. Ba chiar se pare că naţionalitatea germană avansată din punct de vedere al utilajelor folosite în agricultură, a modului de organizare a muncii a împrumutat câte ceva şi populaţiei autohtone.”
 
Ca pe toţi românii dobrogeni, şi pe Ion Dobrică l-a marcat anul 1940, „an de suferinţă în istoria satului…, an în care datorită izbucnirii războiului, populaţia de naţionalitate germană s-a refugiat în Germania, contrar voinţei lor de a trăi pe aceste meleaguri, în care reuşiseră să-şi asigure o situaţie materială cât de cât stabilă. Acest fapt a avut loc datorită doctrinei militare germane care avansa teoria purităţii rasei germane, astfel că populaţia de naţionalitate germană nu putea trăi alături de alte naţionalităţi considerate inferioare. Această teorie nu a fost întrutotul împărtăşită de naţionalitatea germană deoarece relaţiile stabilite cu celelalte naţionalităţi erau de prietenie şi întrajutorare reciprocă.” Observăm faptul că autorul accentuează ideea că germanii se simţeau aici la ei acasă, că nu doreau să plece în Germania. „Locul populaţiei germane a fost luat de populaţia de naţionalitate română şi macedoneană refugiată din Cadrilater”. Această ultimă realitate este explicată şi de Gheorghe Mangri, unul dintre cei veniţi în Dobrogea, din Albania, în 1940. El povesteşte că cei stabiliţi, asemenea lui, în Nisipari, „au ocupat casele nemţeşti, odată cu schimbul nemţilor plecaţi în Germania”.
 
Bunica mea, Maria Dinu Dumitraşcu îşi aminteşte că „nemţii nu munceau duminica la câmp. Nu se duceau nici măcar să aducă iarbă pentru vite. Nu puneau vitele nici la căruţe. Erau foarte credincioşi.” Şi remarcă, în continuare: „Nemţii erau tare uniţi între ei. Aveau grădiniţă pentru copii, aveau biserică”.
 
Relaţiile dintre români şi nemţi poate confirma eticheta pusă Dobrogei ca „model interetnic”. Românii nu au decât cuvinte de laudă faţă de nemţi. În general, îi caracterizează ca fiind muncitori, primitori, gospodari, sufletişti, uniţi între ei, ajutându-se cu românii. Foarte puţine critici. Bunica îşi aduce aminte şi de obiceiurile lor, la care, ca toţi românii din Karatai, lua parte. Şi este marcată de anul 1940, când nemţii au fost nevoiţi să părăsească satul.
 
Maria Dinu Dumitraşcu avea la şcoală colegi şi colege nemţoaice. Ea le aminteşte pe Mina Blumofen Cristof, Adam Lidia, Adam Maria, Adam Lith, Helmuth Litche, Cristian Blumohin, Lidia Bitnar, Johan Bitner, Elena Şolmaier, Frida Undersitz, Erna Undersitz. Ultimele „aveau prăvălie şi un frate mai mic care fura din prăvălie dulciuri şi venea la noi la şcoală ca să-l luăm şi pe el la şcoală. Eram clasa a II-a cu sora lui cea mare, Frida, mă duceam la ei, scriam, veneau şi ei la mine. Eram foarte apropiată de nemţi. Erau foarte bogaţi şi foarte sufletişti, primitori.” De altfel, mărturiseşte că, în copilărie, a avut doar câteva prietene românce, restul erau nemţoaice. „Toate româncele erau invidioase pe mine pentru că nemţoaicele îmi dădeau haine. Cu Lidia lui Adam eram ca două surori.”
 
În ceea ce privește hărnicia lor, „nemţii aveau cai ca nişte zmei, pe câtă vreme românii aveau nişte morgoci(?), (…), aveau pluguri, 2 şi 3 brazde. Mergeau cu 2 cai la 2 brazde şi cu 4 la plug cu 3 brazde. Arau, zilnic, câte 10 ha pe zi. Dacă terminau de arat, semănau. De multe ori, făceau clacă câte 2-3 familii şi arau la oameni săraci români care nu aveau cai buni. Nu le luau bani.”. Ca urmare, „Bitner era cel mai bogat om din sat. Avea o batoză de treierat cu foc. Era şi un neamţ sărac, Smith. A venit târziu în sat, nu avea copii. Era argat la Adam, dar avea tot ce-i trebuia pentru că-i dădeau toţi.”
 
De altfel, astfel de relaţii, între nemţi şi români, absolut normale, reies şi din următoarea amintire: „Adam îi spunea lui tata să se uite la vitele lui pentru că tata se pricepea la foarte multe boli de cai şi de oameni. Îmi aduc aminte că băiatul lui Bitnar avea un cal care nu putea să urineze şi a căzut. A stat aşa 3 zile. L-a chemat pe tata. Eu eram colegă cu fata neamţului. Tata purta un brâu de lână. S-a dus în grajd şi a pus mâna pe cal, a zis nu ştiu ce din gură, l-a chemat pe neamţ cu fi-su şi cu un argat. A băgat un brâu sub cal, a tăiat pe brâu o sfoară din… de căpăstrul calului de 9 ori şi, într-o jumătate de oră, calul a urinat. Grajdul era plin de nemţi. Ne-am închinat şi s-au închinat şi ei româneşte. Veneau la tata din sate vecine cu vitele şi tata le lăsa sânge. Era văzut bine de nemţi pentru că el îi ajuta. Ţineau cont şi de faptul că eu eram colegă cu copiii lor”.
 
Nemţii din Karatai îşi sărbătoreau obiceiurile alături de români. Astfel, îşi aminteşte bunica, „pe 2 februarie, nemţii sărbătoreau Ziua Bursucului. Dacă era soare şi bursucul ieşea din vizuina lui şi i se vedea umbra, nemţii lăsau vitele în grajd şi nu le dădeau grăunţe. Dacă era zi înnorată şi nu se vedea umbra bursucului, puneau 2 săptămâni… pe grăunţe şi ieşeau la semănat.”
 
Obiceiurile legate de căsătorie la nemţi sunt ilustrate în următoarea amintire a bunicii: „Aveam şi o prietenă, Erna, care avea un prieten neamţ din Kogălniceanu. Au făcut nuntă 3 zile şi am fost la nuntă cu 3 prietene românce. La ei e obiceiul ca luni dimineaţa să vină cale întoarsă la părinţi cu vestea dacă e fată, cu felinare aprinse. Ginerele a venit cu 10 căruţe cu felinarele stinse, în Nisipari. Ajungând la poarta închisă, ginerele s-a ridicat în picioare şi l-a chemat pe tatăl fetei cerându-i 2 cai, o căruţă pe care o vrea el şi 5 hectare de pământ. Tatăl fetei a acceptat, i-a dat fetei 2 palme şi a deschis poarta. Au stat la masă, tatăl a plecat. Ginerele şi-a ales 2 din cei mai buni cai, o căruţă mare cu 2 leagăne cu cuverturi pe ele şi a spus că fata este din nou măritată. Au tăiat nemţii 2 porci, au făcut 2 zile masă şi i-au chemat şi pe români. Tata a spus că dacă era în locul tatălui fetei o gonea de acasă. Nea Ilie (fratele soţului ei) era primar. A adus în curtea noastră toate căruţele nemţilor cu hamuri la cai. A venit un grup de legionari despre care trebuia să spun că sunt studenţi şi au luat peste 200 de cai şi s-au dus cu ei la vagoane şi nu ştiu unde i-au dus. Au furat lucruri din casă, spunând că sunt munca nemţilor.”
 
În 1940 reprezintă un moment important în scrierile bunicii, de vreme ce revine, obsedant, asupra acestuia. Atunci au plecat nemţii din Karatai „şi i-au băgat în lagăre. Eu abia născusem o fetiţă. În ziua de Sf. Dumitru au venit toate colegele mele cu copiii. Au venit să-mi aducă multe lucruri. Nu am primit nimic. (…) Aveau pământ mult dar nu ştiu ce s-a făcut cu vitele lor şi cu averea ce a rămas aici pentru că nu le-au dat voie să vândă nimic. Au vrut să le facă cadou românilor, cum au venit şi la mine să-mi dea multe lucruri. Mi-a fost frică să le iau. Le-au dat la oameni săraci, români. Le-au dat făină şi multe lucruri. Lidia şi Maria mi-au adus nişte bani. I-am refuzat, dar i-au lăsat băiatului, lui Georgel, 1 leu”.
 
Relaţiile bunicii cu prietenele ei, nemţoaice, au continuat: „Lidia lui Adam a venit la mine şi după ce a plecat în Germania şi mi-a adus multe lucruri.”  Îmi amintesc că, atunci când eram mică, bunica avea „la tablou” imagini cu copiii, nepoţii ei, din diferite momente ale vieţii. Alături de acestea, era o poză cu nişte bătrâni despre care îmi spunea că sunt „prietenele mele, nemţoaicele, cu soţii ei, săracii de ei”. Şi ştiu că primea pachete din Germania, de la fostele ei colege de şcoală, nemţoaicele.
 
Şi Dumitru Dumitraşcu îi caracteriza pe „nemţii bătrâni” ca fiind „oameni foarte cinstiţi, punctuali şi oameni de cuvânt. Au mai fost şi dintre ei fără cuvânt, cum este proverbul „Pădure fără uscături nu se poate”. Dar majoritatea au fost oameni buni”.  Tot el povestea, în ideea relaţiilor foarte bune dintre nemţi şi români, că tatăl său, „când nu-i ajungeau banii să cumpere pământ, împrumuta pe cuvânt, de la turcii bătrâni sau de la nemţi.(…) Am jucat şi am dansat amestecaţi. Nu s-a iţit niciodată vreo pretenţie între noi şi ei….Ba din contră, aveam şi noi prietene din fetele lor şi ei din ale noastre şi dacă mai stăteau aici urma să ne căsătorim şi noi cu de-ale lor şi ei cu de-ale noastre”.
 
Îi menţionează şi el pe Bitner ca fiind cel mai bogat din sat. Ca şi pe Ferdinand Brandenburger. Despre Gustav Litche şi Ferdinand Bert scrie că au fost primari ai satului.
 
 Am observat, că o caracteristică a „satelor nemţești” sunt străzile şi casele nemţilor.  Şi Gheorghe Dumitraşcu îşi aminteşte de „strada nemţească”, cunoscută şi azi sub această denumire, era dreaptă, frumoasă, mai ales, curată, străjuită de pomi, pietruită, cu şanţuri pe margini. Casele erau „impresionante, mari şi la linie”.
 
Şi Gheorghe Dumitraşcu scrie despre oamenii bătrâni ai satului care, atunci când nemţii au fost trimişi din sat, în 1940, îşi amintesc că a fost „o tragedie, se despărţeau forţat prietenii, se plângea, se făceau cadouri”.    
 
Nemţii din Dobrogea se simţeau români. Gheorghe Dumitraşcu şi foştii învăţători din Karatai, soţii Bănică, s-au întâlnit, în 1990, la un hotel din Mamaia, cu două familii germane din RFG. Un neam şi o nemţoaică din RFG, foşti colegi de şcoală de-ai mamei lui şi cu soţii lor. Acesta mărturiseşte că a fost marcat de faptul că „neamţul de la Nisipari ne-a vorbit, surprinzător de fluent, despre Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu. Lăcrima neamţul”.
 
Sursă foto: MINAC și arhiva personală Lavinia Dumitrașcu 
 
Despre Lavinia Dumitraşcu
 
Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)

 Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei

„Om deosebit de inimos şi plin de curaj“ Dimitrie Chirescu - dascălul, preotul, întemeietorul de şcoli şi biserici în Dobrogea (galerie foto)