Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
13:42 21 09 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

O călătorie prin oraşul Tulcea (1878 -1918) (II) - economie, administraţie şi populaţie (galerie foto)

ro

31 May, 2018 00:00 2384 Marime text
Continuăm călătoria noastră şi vă împărtăşim câteva aspecte economice şi administrative ale oraşului-port Tulcea înainte şi după 1878. În ciuda stăpânirii străine în această zonă, raporturile comerciale cu străinătatea au continuat să se dezvolte.
 


Poate că cel mai important atu al Tulcei în toate timpurile, în ceea ce priveşte economia, în general, şi comerţul şi pescuitul, în special, îl reprezintă Dunărea. Comerţul tulcean nu a fost lipsit de importanţă în perioada de până la unirea Dobrogei cu Patria-Mamă, şi acest lucru îl demonstrează prezenţa unui număr însemnat de consulate străine, preocupate cu rezolvarea raporturilor comerciale cu statele lor. Printre ţările care aveau reprezentanţe consulare în zonă se numărau Austria, Grecia, Franţa, Anglia, Statele Unite, Italia, Olanda şi România.
 
Până la momentul izbucnirii Războiului de reîntregire, oraşele Tulcea, Sulina şi Mahmudia constituiau punctele principale de export pentru Orient şi, în special, pentru Turcia. În ceea ce priveşte comerţul, acesta se desfăşura fără nici o formalitate, cu excepţia dărilor pe care le încasa statul. Diferendele comerciale erau rezolvate de către un tribunal ce avea în componenţa sa un preşedinte şi trei membri aleşi, de naţionalităţi diferite (un turc, un bulgar şi un rus). Se comercializau în mod special cereale, peşte, icre, lână, piei de animale şi vinuri.
 
Efectele intensificării comerciale s-au resimţit la nivelul întregului oraş. În Tulcea s-a extins portul, prin prelungirea cheiului spre vechiul port pescăresc din partea de vest a oraşului, s-au construit prăvălii de tipul bazarurilor orientale. Centrul de greutate economică a oraşului s-a mutat de-a lungul cheiului, către partea de vest a oraşului, astfel încât populaţia turcă a fost nevoită să aducă numeroase îmbunătăţiri în sectorul în care locuia (construirea noii Geamii, Conacul Paşalei, Şcoala Turcească în anul 1863).
 
S-a creat o Grădină Publică, prin plantarea lagunei din dreptul Bisericii Sfântul Gheorghe, şi un chioşc din lemn în care o meterhanea (formaţie de muzică orientală) cânta pentru Paşă, trecători şi turişti. Din păcate, primul parc creat de populaţia turcă a oraşului a fost distrus, în acea zonă stabilindu-se ulterior piaţa şi oborul de vite, care vor funcţiona până prin anii 1940.
 
Din punctul de vedere al ocupaţiilor, oraşul Tulcea dispunea de „449 meseriaşi (din care 62 români, 105 evrei, 34 nemţi, 248 diferiţi); 1051 liber profesionişti (362 români, 116 evrei, 36 nemţi, 2 francezi, 8 italieni, 527 diferiţi); 2.325 lucrători manuali (725 români, 53 evrei, 28 nemţi, 1.517 greci, bulgari, armeni şi turci); patru librării, două tipografii, trei farmacii, o drogherie, aceste unităţi dispunea de proprii angajaţi. Importurile şi exporturile anului 1876 atinseseră cifra de 9.708.272 lei”.
 
În Tulcea anului 1878 se constată prezenţa câtorva unităţi economice, mai mici sau mai mari, după cum urmează: „4 mori cu vapori, 81 mori cu vânt, 2 fabrici de bere,1 fabrică de apă Saldzsodă, 13 distilerii, 5 fabrici de lumânări, 4 fabrici de cărămidă, 10 ateliere de olării, 12 ateliere de construcţii de luntre, 1 atelier rotărie, 45 fierării şi ateliere de construit căruţe, 2 ateliere căldărării, 17 ateliere de tinichigerie, 8 ateliere de tăbăcărie, 6 ateliere de făcut hamuri, 15 ateliere de blănării şi cojocării, 2 ateliere de apagii şi trăistari, 1 atelier de site, 17 ateliere de cizmărie, 1 atelier de pălării, 2 ateliere de şepcari, 35 de hoteluri şi restaurante, 166 de cârciumi, 59 cafenele, 110 băcănii, 32 tutungerii”.
 
Prezenţa mişcării comerciale în anul 1876, existenţa unor fabrici şi ateliere, a meseriaşilor şi lucrătorilor de diverse etnii din anul 1878, demonstrează faptul că Dobrogea nu era înapoiată din punct de vedere economic, cum precizează unele surse istoriografice.
 

 

Oraşul Tulcea după reunirea Dobrogei cu România şi până la sfârşitul Primului Război Mondial

 
Situaţia administrativă. Nu se poate vorbi despre istoria oraşului Tulcea fără a menţiona momentul cel mai important din viaţa acestuia, reprezentat de reunirea Dobrogei cu România, după secole de despărţire. După realipirea Dobrogei autorităţile guvernamentale n-au rămas indiferente la nevoile şi problemele ce priveau această „nouă” provincie a ţării.
 
Nici presa nu era lipsită de informaţii cu privire la această chestiune, transmiţând mesajele reprezentanţilor naţiunii române prin care se afirma că „Dobrogea era nu numai o nouă provincie, ci şi o nouă cale de prosperitate şi de înavuţie”.
 
Momentul reintegrării în graniţele naţionale marca un nou capitol în istoria Dobrogei. Devenită parte componentă a unui stat aflat într-un amplu proces de dezvoltare pe calea modernităţii, întreaga ei viaţă economico-socială, politică şi culturală se înscria acum pe noi coordonate. Cu toate că noua provincie se afla într-o stare deplorabilă în momentul reunirii şi restabilirii suveranităţii de stat a României asupra Dobrogei, noua provincie oferea numeroase privilegii precum deschiderea la mare, Dunărea, dezvoltarea portuară şi comercială, necesitatea dezvoltării marinei, a personalului bine pregătit şi şcolilor de specialitate, apariţia societăţilor de navigaţie.
 
Pentru că teritoriul dintre Dunăre şi Mare intra în directa şi imediata atenţie a autorităţilor româneşti, în frunte cu Carol I, trebuia aliniat la legile Ţării şi aici ne referim în primul rând la „Constituţia” Dobrogei. Marele patriot şi om politic Mihail Kogălniceanu a luat măsuri de organizare a provinciei, trimiţând o comisie militară - compusă din colonelul Fălcoianu, căpitan Şerbănescu, locotenent Tătărescu şi alţii - pentru a cunoaşte starea de fapt a acestei provincii. Comisia a cutreierat timp de 28 de zile întregul teritoriu al Dobrogei. Concluziile nu erau satisfăcătoare: în sangeacul de Tulcea, din 29.097 de case câte existau înaintea izbucnirii războiului din 1877-1878, nu mai existau la data instalării autorităţilor militare şi civile româneşti, în noiembrie 1878, decât 16.708. În aceste condiţii, prin Proclamaţia guvernului român adresată populaţiei din Dobrogea se decidea desfiinţarea dijmei, de orice natură, pe anul 1878, urmând ca la 1 ianuarie 1880 aceasta să fie înlocuită printr-o dare bănească mai dreaptă şi mai uşoară pentru agricultori.
 
Mai grav era că exista primejdia izbucnirii foametei, datorată creşterii numărului populaţiei - de patru ori faţă de perioada dinainte de 1877 -, sărăcită complet din cauza războiului. Aceasta cerea ajutorul autorităţilor, în care îşi pusese toate speranţele. Prefecturile Constanţa şi Tulcea erau invadate de plângeri trimise de peste tot. Autorităţile nu reuşeau să le rezolve pe toate.
 
În raportul datat 19 octombrie 1878, întocmit de către Şeful Statului Major al Armatei Active, colonelul Fălcoianu, cu privire la starea generală a Dobrogei, se constată că Tulcea era oraşul cel mai important şi populat al Dobrogei, având în componenţa sa clădiri în stare bună, precum palatul administrativ al statului, două închisori (una pentru bărbaţi, cealaltă pentru femei), o cazarmă a flotilei, o şcoală turcească, o moară cu aburi, magazii pentru diverse produse, o clădire pentru telegraf, o tipografie, un spital. Portul oraşului beneficia de un chei de abordaj de 400 m lungime, un local de vamă, debarcadere aparţinând paqueboturilor franceze şi Companiei austriece de navigaţie pe Dunăre. Cât despre căile de comunicaţie şoseluite, existau două: una făcea legătura între Tulcea şi Isaccea (33 km), cea de-a doua lega Tulcea de Babadag (39 km).
 
Prin acest raport colonelul Fălcoianu a creionat situaţia reală a oraşului, evidenţiind anumite elemente. Primul element important, starea populaţiei: o populaţie numeroasă şi deznădăjduită. Cel de-al doilea element: starea economică a oraşului, prezentarea situaţiei portului, a căilor de comunicaţie dar şi constatarea prezenţei sau lipsei unităţilor economice. Oraşele dobrogene trebuiau să fie racordate la legăturile cu ţara într-un timp relativ scurt, atât pe cale navigabilă, cât şi terestră.
 
Din punct de vedere administrativ, un element important îl constituia existenţa unui palat administrativ în care noua conducere a oraşului putea să-şi înceapă activitatea. Pentru armată exista o clădire a cazărmii flotilei, deşi nu foarte încăpătoare. Populaţia putea beneficia de îngrijiri medicale în singurul spital existent din oraş.

 
Cât despre şcoli, acestea lipseau aproape cu desăvârşire, având în vedere că exista doar una singură, şcoala turcească.

 
După primirea şi vizionarea acestui raport despre starea generală a Dobrogei, la 6 noiembrie 1878 Consiliul de Miniştri numeşte o comisie pentru preluarea administrativă a Dobrogei. După cum preciza presa vremii, această comisie era formată din domnii Nicolae Catargi (preşedintele comisie), Dumitru Vera (ministerul de Finanţe), Liciu (ministerul Justiţie), colonelul Pilat (ministerul de război), Persiceanu (ministerul de interne). Momentul mult aşteptat de către toţi dobrogeni, dar mai ales pentru tulceni, sosise! Populaţia oraşului Tulcea aştepta cu mult entuziasm sosirea comisiei şi armatei române. Toate speranţele lor se legau de acest moment. Astfel, la 14 noiembrie 1878, sosea în Dobrogea comisia desemnată pentru preluarea administrativă. Despre acest moment important pentru ţară, dar mai ales pentru dobrogeni, titra şi presa vremii: „După atâta aşteptare, astăzi s-a făcut primirea solemnă a comisiei române pentru primirea Dobrogei. Pe la ora 11 de dimineaţă se dădu ordine pentru îmbrăcarea cercurilor de triumf şi aşezarea transparentelor; lumea începu a se mişca în toate direcţiunile şi încă pe la 12 ore o mulţime umplea ograda Agenţiei austriece şi cafenelele portului; comisia era aşteptată pe la ora 3 după-amiaza. Pe la 2 şi jumătate sosi la debarcader agentul nostru, în trăsura beiului Dumitrachi, împreună cu mai mulţi nobili români din Tulcea. Pe la 2,45 se zări vaporul român <<România>>, cu hornul lui cel alb ca zăpada, şi lumea începu a se îndesa în port. Peste câteva minute sosesc toţi consulii şi viceconsulii puterilor străine şi toate steagurile consulatelor se ridică de-a lungul portului. La debarcader se înfipseră două steaguri româneşti. Sosiră imediat guvernatorul rus al provinciei dimpreună cu Prea Sfinţia Sa mitropolitul bulgar, Prea Sfinţiile Lor Vlădicii greci şi primarul oraşului. Pe la ora 3 vaporul român svârli funiile la debarcader. Şi guvernatorul dimpreună cu cei menţionaţi mai sus făcură onorurile primirii Comisiei Române”.
 
Tulcenii s-au pregătit ca niciodată pentru această solemnă sărbătoare: de la debarcader şi până la biserica Sf. Nicolae au ridicat patru arcuri de triumf, unul în zona portului, care era şi cel mai mare dintre toate, cel de-al doilea în dreptul hotelului Odesa, cel de-al treilea în faţa unei farmacii, ridicat de comunitatea israelită, iar cel de-al patrulea, ridicat de populaţia românească a oraşului, aproape de biserică. Toate erau împodobite cu ghirlande de flori, steaguri, portretele familiei regale şi devize precum „Onoare Patriei”, „Trăiască independenţa română”, „Trăiască populaţia Dobrogei”, „Bine aţi venit fraţi români”.
 
Sub titlul “…Dobrogea, devenită din nou parte din corpul României”, oficiosul Pressa preciza: ”în urma voturilor Camerelor, armata va ocupa Dobrogia, devenită din nou parte din corpul României”. În acelaşi articol se vorbeşte de multele şi grelele probleme ce le vor întâmpina cei numiţi în a administra aceste greutăţi, dar mai ales, de noul element cuprins în ţinutul Dobrogei: marea şi comerţul internaţional maritim.
 
Adresându-se dobrogenilor, Domnitorul Carol I spunea despre Dobrogea: “Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea - vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân - de astăzi face parte din România”. Iar dobrogenii trebuiau să ştie că „acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea, dezbătută şi încuviinţată de naţiune, hotărăşte şi ocârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă…”.
 
Cât despre armata care intra în Dobrogea, locuitorii acestui ţinut erau asiguraţi că “nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire. Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii”.
 
Despre problemele administrative, domnitorul îi asigură pe dobrogeni că „în curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţie definitivă, care va ţine seama de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornicite poziţia voastră cetăţenească. Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră”.
 
Ordinul de zi adresat ostaşilor a fost salutat în unanimitate de către cei prezenţi în oraşul Brăila alături de domnitorul Carol I:
„Ostaşi! Marile Puteri Europene, prin tratatul din Berlin, au unit cu România Dobrogia, posesiunea vechilor noştri Domni.
Astăzi, voi puneţi piciorul pe acest pământ care redevine ţară română! Voi nu intraţi în Dobrogia în calitate de cuceritori, ci amici, ca fraţi ai locuitorilor care de acum sunt concetăţenii voştri (….).
Cale bună, dar, ostaşilor şi Dumnezeu să vă protejeze!
Cugetările Mele cele mai afectuoase sunt nedespărţite de voi”.
 
Cel de-al doilea moment important pentru dobrogeni, momentul integrării, avea să se întâmple pe 18 noiembrie 1878, în Bucureşti, când s-a publicat „Regulamentul pentru împărţirea şi organizarea administrativă a Dobrogei”. În Regulament se sublinia faptul că fostul sangeac otoman era împărţit în trei judeţe: Tulcea, Constanţa şi Silistra-Nouă. Conform noii reglementări administrative, judeţul Tulcea era constituit din următoarele ocoale (plăşi): Babadag, Sulina (care avea inclusă şi Insula Şerpilor), Măcin şi Tulcea. Pe cuprinsul noului judeţ se aflau 7 aşezări de tip urban (Tulcea, Babadag, Măcin, Sulina, Isaccea, Chilia-Veche şi Mahmudia) şi 56 de comune rurale. Regulamentul stipula atribuţii pentru prefectul noului judeţ, în această funcţie fiind numit prin decret domnesc Gheorghe M. Dica, fostul prefect al Capitalei.
 
 
 
Prevederile acestui document au avut doar un caracter experimental, ce a impus în perioada imediat următoare perfecţionarea organizării administrative.
 
A urmat un nou act legislativ, emis pe 9 martie 1880, „Legea pentru organizarea administrativă a Dobrogei”, o adevărată „Constituţie a Dobrogei”, replică a Constituţiei României din anul 1866, operă, în fapt, a lui Mihail Kogălniceanu şi a primului prefect al Constanţei, Remus Opreanu. Prin aceasta s-a legiferat împărţirea administrativă a Dobrogei în două judeţe: Tulcea şi Constanţa. Conform noului act legislativ, toţi locuitorii Dobrogei care în ziua de 11 aprilie 1877 erau cetăţeni otomani, deveneau cetăţeni români, egali în faţa legii, se bucurau de toate drepturile cetăţeneşti, libertatea conştiinţei cât şi gratuitatea instrucţiunii în şcoli.
 
Cu privire la proprietatea imobiliară, legea prevedea ca aceasta să fie conservată şi transmisă conform legilor otomane, până la rezolvarea definitivă a acestei probleme în Dobrogea; timp de zece ani se opreau recrutările pentru armată, locuitorii Dobrogei urmând să formeze, în această perioadă, un corp de oştire teritorial (călăraşi şi dorobanţi) destinat serviciului intern, neputând fi întrebuinţat în afara Dobrogei în caz de război.
 
Legea nu acorda locuitorilor dintre Dunăre şi Mare, în acel moment, dreptul constituţional de a alege şi de a fi reprezentaţi în Corpurile Legiuitoare. Cele două legi reglementau totodată exercitarea puterii judecătoreşti.
 
Administraţia oraşului Tulcea în perioada 1878-1918. Între anii 1878-1918 primăria oraşului a fost condusă de către: Mihail Petrescu (1878-1879), Dumitrache Bei Teodorof (1879-1880), Anton Varnali (1880-1881), Vasile Sotirescu (1882, 1891-1892), Alexandru Stoianovici (1890-1891), Constantin I. Davidoglu (1894), Ştefan Borş (1894, 1906, 1911-1912), Mircea Petrescu (1896), Ion Dinescu (1897-1899), Leonida Sterea (1900), Gheorghe Cernescu (1901), Elefterie Nicolescu (1901-1902), Nicolae Comşa (1903-1904), Dumitru Mateescu-Buzău (1905), Sebastian Teodorescu (1908), Elefterie Nicolescu (1909-1910), Alexandru Calafeteanu (1913-1914), Grigore Panaitescu (1915-1918).
 
La 19 noiembrie 1879 se desfăşura în Tulcea şedinţa ordinară a consiliului comunal, primarul oraşului, Dumitrache Bei Teodorof, adresând mesajul Alteţei Sale Regale în legătură cu sentimentele de iubire faţă de această provincie, rugând membrii consiliului local să vizeze măsuri practice pentru ca bugetul oraşului pentru anul 1880 să fie votat şi folosit cu chibzuinţă, pentru a contribui la dezvoltarea oraşului şi comerţului. Totodată primarul menţiona faptul că guvernul depusese la biroul camerei proiectul prin care se dorea ca oraşul Tulcea să fie declarat „porto-franco”.
 
În timpul mandatului de primar al domnului Dumitrache Bei Teodorof, ministrul de justiţie A. Stolojanu a vizitat şi inspectat tribunalul oraşului Tulcea, ”găsind toate lucrările în regulă”.
Pe 14 decembrie 1892 o delegaţie condusă de Constantin I. Davidoglu s-a deplasat la Bucureşti pentru a prezenta în faţa Majestăţii Sale Regelui nevoile judeţului Tulcea. Printre aceste nevoi se numărau cele legate de drepturile politice şi plângerile împotriva Administraţiei Ministerului Domeniilor (plângeri privind problema viilor, domeniilor şi pădurilor, a deposedărilor şi parcelărilor).
 

Dintre primarii care au condus destinele localităţii, Ştefan Borş s-a remarcat în mod deosebit atât prin activitatea antreprenorială, administrativă, cât şi prin activitatea sa politică. În 1884 Ştefan Borş se stabilea în oraşul Tulcea, unde avea să-şi întemeieze şi familia.
 
Între anii 1884-1888 el a ocupat funcţia de „conductor” în Serviciul Tehnic al judeţului, perioadă în care a contribuit la înzestrarea judeţului cu şosele şi au fost executate o serie de edificii publice în oraş şi în judeţ. De numele lui Ştefan Borş se leagă ridicarea clădirii arestului preventiv local - în valoare de peste 142.000 lei -, cazarma de călăraşi - 95.000 lei -, mai multe poduri şi podeţe pe şosele „vicino-comunale”- peste 35.000 lei -, lucrările de reconstrucţie la clădirea Palatului Administrativ din Tulcea, construcţia Şcolii de băieţi (nr. 4) de pe strada Sfinţii Împăraţi din Tulcea, localului de şcoală primară cu 4 clase. În colaborare cu antreprenorul Robert Flamm reuşeşte să ridice în Piaţa Mircea cel Bătrân, clădirea Administraţiei Pescăriilor Statului (1910-1914), unul dintre cele mai importante edificii ale oraşului Tulcea la începutul secolului al XX-lea.
 

 
 
Pe lângă activitatea antreprenorială desfăşurată pe teritoriul nord-dobrogean, de numele lui Ştefan Borş se leagă şi munca desfăşurată în plan administrativ şi politic.
 
 
 
Drept recunoaştere a realizărilor sale, Ştefan Borş a fost ales de trei ori primar al Tulcei (1894, 1906, 1911) şi numit membru în Consiliul comunei urbane Tulcea (1894, 1911). De asemenea, a sprijinit iniţiativa imortalizării în bronz a figurii fostului prefect de Tulcea, Ioan Neniţescu, dezvelirea bustului având loc la data de 30 octombrie 1911.
 
A sprijinit înfiinţarea Camerei de Comerţ şi Industrie Tulcea, fiind numit preşedinte al acesteia la 30 martie 1911. Prin eforturile sale în această funcţie, s-au deschis în Tulcea şapte oboare, firul telefonic Galaţi-Tulcea, un serviciu telegrafic permanent şi un club comercial.

 

Ştefan Borş a fost membru (1899, 1901) şi apoi preşedinte al Consiliului General Judeţean (1899, 1905, 1906), preşedinte al Consiliului de administraţie al Societăţii Meseriaşilor din oraşul Tulcea (1898), membru în Comitetul de Scont al Băncii Naţionale a României (1905), membru în Comisia de pensii a Consiliului General Judeţean (1905), membru în Consiliul de igienă şi salubritate publică a judeţului (1900), membru în comisia pentru anchetarea abuzurilor săvârşite de inamic în anii Primului Război Mondial (1916-1918).
 
În ceea ce priveşte prefecţii Tulcei, George M. Ghica a fost primul prefect al judeţului (13 noiembrie 1878 - 15 decembrie 1879).
 
 
 
 
În perioada lui, Domnitorul Carol I a vizitat oraşul Tulcea stabilind locul unde se va înălţa Monumentului dedicat Războiului pentru Reîntregirea Neamului. Prin lucrarea Questiunea Proprietăţii în Dobrogea, George M. Ghica a făcut cunoscute conţinutul legilor ce reglementează proprietatea funciară în Imperiul Otoman şi care erau încă în vigoare în Dobrogea anilor 1880-1881.
 
Ion Palade a fost prefect al judeţului Tulcea în perioada 15 decembrie 1879 - 10 mai 1881. Pe timpul mandatului său a încercat să îmbunătăţească infrastructura oraşului Tulcea prin pavarea străzilor şi schimbarea unor denumiri de străzi.
 
Remus Opreanu s-a născut la 22 septembrie 1844, tatăl Nicolae Tudor Opreanu şi mama Elisabeta R. Ciocănescu. A studiat în Bucureşti Facultatea de Drept iar în 1865 a plecat cu fratele său geamăn, Romulus, în Paris unde, în luna iulie 1866, a obţinut licenţa în drept şi s-a întors în ţară. Între anii 1866-1869 a locuit în oraşele Pisa, Florenţa, Roma şi Neapole din Italia, unde a continuat studii şi a obţinut titlul de ”doctor în litere”. Întors în Bucureşti a intrat în magistratură. A ocupat diverse funcţii importante: procuror şi supleant în cadrul Tribunalului de Prahova, judecător în Brăila, procuror la curtea din Focşani, judecător la curtea din Craiova (1873). În anul 1876 Remus Opreanu a fost numit prefect de Putna, apoi procuror general al Curţii din Bucureşti. La 22 noiembrie 1878 a sosit în Constanţa în calitate de prefect, iar pe 23 noiembrie a preluat de la ruşi administraţia oraşului Constanţa. În această calitate a funcţionat aproape 3 ani, în anul 1883 demisionând din funcţia de prefect al Constanţei. Astfel se face că îl regăsim pe Remus Opreanu, pentru o scurtă perioadă, deţinând funcţia de prefect al judeţului Tulcea.
 
Paul Stătescu s-a născut în Bucureşti în anul 1844. După terminarea a 4 clase liceale, a intrat în şcoala militară.
 

 
În anul 1865 a fost promovat la gradul de sublocotenent şi trecut în Batalionul 1 de vânători, în care a servit până în anul 1873, când a fost numit raportor în cadrul Consiliului de Război în capitală. Ca locotenent a fost detaşat ca instructor la şcoala militară din Iaşi, unde a funcţionat până în 1872, când s-a căsătorit şi a fost mutat la batalion.
 
În anul 1873 a obţinut gradul de căpitan şi s-a înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti. După două examene a fost trimis în Paris, în anul 1875, pentru a-şi completa studiile, fiind ataşat pe lângă consiliul de război din Paris. În timpul războiului a fost chemat în ţară unde, după încheierea campaniilor militare, a fost decorat cu Ordinul Steaua României şi Medalia Apărătorilor Independenţei. În anul 1881 a obţinut diploma de licenţă în drept a facultăţii din Paris, tot acolo a fost ataşat militar pe lângă legaţiunea română, fiind decorat de guvernul francez cu Legiunea de Onoare, de cel belgian cu Ordinul Leopold şi de cel olandez cu Ordinul Coroana de stejar. Reîntors în ţară a fost numit prefect al judeţului Argeş, apoi prefect al judeţului Tulcea, unde a rămas în funcţie până în anul 1888. În tot acest timp a înzestrat judeţul cu o reţea importantă de şosele, toate comunele judeţului au fost înzestrate cu biserici frumoase şi localuri de şcoli curate. În anul 1895 Paul Stătescu a fost numit încă o dată prefect al judeţului Tulcea, dar, după câteva luni, a fost mutat în funcţia de prefect al poliţiei capitalei.
 
George Persiceanu a fost prefect al judeţului Tulcea între 12 aprilie 1888 - 25 februarie 1889. Au urmat: Constantin Merişescu (25 febr.1889-31 dec. 1889), Nicolae C. Bratu (4 ianuarie 1890 - 18 aprilie 1891), Alexandru Blaramberg (18 aprilie 1891 - 9 iulie 1891), Gheorghe Aslan (9 iulie 1891 - 22 decembrie 1891), Vasile A. Forescu (22 decembrie 1891 - 30 decembrie 1893), Grigore Sturza (30 decembrie 1893 - 7 octombrie 1895) - acesta a înzestrat judeţul Tulcea cu şosele, şcoli şi biserici; C-tin N. Toneanu (28 decembrie 1895 - 30 iulie 1896), George Cernescu (30 iulie 1896 - 12 octombrie 1896), Alexandru M. Pencovici (12 octombrie 1896 - 17 iunie 1897).
 
Ioan Neniţescu a rămas în mod deosebit în memoria oraşului, nu doar ca un mare patriot, ci şi, ca model de administrator, fiind unul dintre cei mai harnici prefecţi pe care i-a avut judeţul Tulcea.
 

 
De două ori prefect (17 iunie 1897 - 23 august 1900 şi 16 - 23 februarie 1901), a contribuit la repopularea Dobrogei, înfiinţând noi sate, ajutându-i pe localnicii Deltei să construiască case, biserici şi sprijinind împroprietărirea acestora şi a noilor veniţi. Satele au primit denumiri româneşti precum „Principele Carol” (Gorgova de astăzi), „Principesa Elena” (Pătlăgeanca de astăzi). Neniţescu a încurajat întreprinzătorii particulari şi a reuşit să îmbunătăţească înfăţişarea edilitară a oraşului Tulcea şi a altor localităţi din judeţ. A sprijinit răspândirea ştiinţei de carte atât în satele cele mai îndepărtate ale Deltei, cât şi în restul judeţului prin deschiderea de şcoli, contribuind astfel la ridicarea zonei în special din punct de vedere cultural. De asemenea, a adus îmbunătăţiri reţelei de drumuri comunale, a contribuit la construirea podurilor dintre lacurile Razelm şi Babadag şi a scos din izolare multe dintre localităţile judeţului prin extinderea legăturilor telefonice. A fondat, împreună cu istoricul Grigore Tocilescu, „Liga pentru propăşirea Dobrogei” în cadrul căreia a deschis colecta pentru ridicarea „Monumentului Reîntregirii” de pe Colnicul Hora, a statuii lui „Mircea cel Bătrân” şi a deschis „Banca Populară”. A transformat, la 1 septembrie 1897, primul gimnaziu din Tulcea în primul liceu din Dobrogea, cu deschidere în acel an a clasei a V-a liceală (Liceul de băieţi din Tulcea, astăzi Colegiul Dobrogean „Spiru C. Haret”). Tot el a cerut şi a obţinut înfiinţarea Şcolii secundare de fete gradul I din Tulcea (2 noiembrie 1897), devenită apoi Liceul „Principesa Ileana”. De asemenea, a pus bazele Tipografiei „Naţionale” (cu librărie) şi a strâns fondurile necesare renovării Bisericii „Sfântul Nicolae”. Din anul 2005, Şcoala cu clasele I-VIII din Tulcea îi poartă numele. Bustul său, operă a sculptorului Alexandru Galai, străjuieşte „Aleea personalităţilor tulcene ale ştiinţei şi culturii româneşti” de lângă Biblioteca Judeţeană „Panait Cerna”.
 
I-au urmat în funcţia de prefect: Sebastian Moruzzi (24 august - 15 decembrie 1900), Nicolae Rosetti Bălănescu (15 decembrie 1900 -16 februarie 1901), Ioan D. Andronescu (3 - 24 martie 1901), Anastasescu Ştefan Magheru (24 martie - 5 decembrie 1901), Ioan Bastache (5 decembrie 1901 - 16 noiembrie 1902) - a avut iniţiativa înfiinţării şcolilor practice de agricultură - , George Clinceni (16 noiembrie - 19 decembrie 1902).
 
Între 19 decembrie 1902 şi 23 decembrie 1904 Luca Ionescu a fost prefect al judeţului Tulcea. Acestuia i se datorează progresele economice, administrative şi culturale ale judeţului Tulcea.
 


Cu ajutorul său s-au înfiinţat bănci populare în comunele din judeţ, s-au deschid pepiniere comunale şi pepiniera de vie în Niculiţel, s-au construit 13 poduri pe şoseaua Chilia-Veche - Sulina, s-a construit şoseaua Garvăn - Azaclău. Nu au fost lăsate deoparte nici şcolile şi instituţiile culturale; a înfiinţat şcoli pentru adulţi la sate, Şcoala de Meserii din Babadag, a încurajat construirea infirmeriilor rurale şi a băilor populare.
 
Cel care a urmat la conducerea prefecturii judeţului Tulcea a fost Dimitrie Hagi-Anton, în perioada 23 decembrie 1904 - 15 martie 1907.
 

 
Acesta s-a implicat în problema acordării drepturilor politice dobrogenilor. Ca urmare, în 1905 este creată Comisia însărcinată cu problema acordării drepturilor politice dobrogenilor. Tot el a întreprins demersurile necesare pentru legarea cu cale ferată a judeţului cu restul ţării prin Medgidia.
 
Alexandru Bălteanu, fiind directorul Prefecturii, ocupă funcţia de prefect al judeţului Tulcea în perioada 15 martie 1907 - 29 iulie 1908.
 
Ion C. Atanasiu a fost prefect al judeţului Tulcea în perioada 29 iulie 1908 - 29 decembrie 1910. A sprijinit înfiinţarea Camerei de Comerţ în Tulcea (1909), a luat o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea sistemului sanitar din judeţ prin înfiinţarea de infirmerii, dispensare, locuinţe pentru medicii din circumscripţii. Pe 18 octombrie 1909, în Tulcea a fost pusă piatra de temelie a Spitalului Mare. În ceea ce priveşte învăţământul din judeţul Tulcea, Atanasiu a susţinut înfiinţarea de posturi noi pentru cadrele didactice, a construit 16 şcoli - cu un total de 28 clase - şi a restaurat alte 32 şcoli. De asemenea, a luat măsuri de îmbunătăţire a situaţiei veteranilor războiului de la 1877.
 
Petre Th. Sfetescu este una dintre cele mai importante personalităţi ale ţării, un patriot şi un om deosebit, a ocupat mai multe demnităţi: secretar al ministerului de interne, prefect al judeţului Ilfov.
 

 
De numele acestuia se leagă serviciul ambulant Bucureşti - Olteniţa şi linia ferată Bucureşti - Olteniţa. În perioada 29 decembrie 1910 - 19 octombrie 1913, Petre Th. Sfetescu a fost prefectul judeţului Tulcea. A fost preşedintele comitetului constituit pentru ridicarea bustului fostului prefect Ioan Neniţescu. Ca prefect al judeţului, a sprijinit construirea Palatului Justiţiei din Tulcea.
 
Au urmat în funcţie Constantin A. Stolojan (8 ianuarie 1914 - 16 iulie 1914), apoi Petre N. Slăvescu (16 iulie 1914 - 29 ianuarie 1915). Slăvescu a solicitat ajutorul Guvernului pentru acordarea a 3 milioane kg fân şi 40 vagoane de porumb pentru animalele locuitorilor Deltei afectaţi de inundaţiile din acea perioadă.
 
George Şerban a fost prefect al judeţului Tulcea între 29 ianuarie 1915 - 10 martie 1918 şi 12 noiembrie 1918 - 8 septembrie 1919. În această calitate a sprijinit învăţământul tulcean deschizând şcoli în judeţ. La iniţiativa sa s-a înfiinţat în Tulcea Asociaţia Cercetaşilor „Carol”, al cărei preşedinte a fost proclamat Alteţa Sa Regală, Principele Carol (1915).
 
Dinamica populaţiei. În ceea ce priveşte dinamica populaţiei dobrogene în general, şi a populaţiei oraşului Tulcea în special, aceasta a depins de mai mulţi factori. Cel mai important rămâne cel geografic, oraşul aşezat în zona Dunării constituind un punct de atracţie pentru comercianţii care au contribuit la dezvoltarea economică a oraşului, atrăgând după sine alte categorii de populaţie. Evenimentele istorice petrecute în zonă au contribuit în egală măsură la creşterea sau descreşterea numărului locuitorilor de pe teritoriul judeţului Tulcea.
 
În 1879 populaţia oraşului Tulcea număra 17.948 locuitori, dintre care 6.744 bulgari, 5.304 români, 1.876 ruşi, 1.736 lipoveni, 324 greci, 304 evrei, 224 tătari, 300 turci, 160 armeni şi 976 alte naţionalităţi.
 
Din statistica realizată pentru perioada anilor 1880-1900 situaţia pe naţionalităţi a populaţiei judeţului Tulcea se prezenta astfel:
 

 
Putem lesne constata amestecul de naţionalităţi, vizibil clar şi în împărţirea pe cartiere a oraşului, pe care am prezentat-o anterior.
 
În primii 15 ani de la revenirea Dobrogei la ţară, populaţia oraşului Tulcea stagnează, atingând doar 17.355 locuitori la 1890. În urma analizelor rezultatelor Recensământului General al Populaţiei României din 1899 reiese că populaţia judeţului Tulcea număra (în 1859) 91.699 locuitori, iar în 1899, 126.752 locuitori. Se observă o creştere de 38% a numărului de locuitori.
 
Sporul populaţiei nu s-a produs cu o intensitate egală în toate părţile ţării. Dintre cele patru diviziuni geografice, Dobrogea pare a înfăţişa sporul cel mai mare, căci numai în 15 ani (perioada 1884-1899) populaţia a crescut cu 49%, adică 3% pe fiecare an. Între anii 1897-1901 situaţia nou-născuţilor în judeţul Tulcea se prezenta astfel: 1897 - 2.655, 1898 - 2033, 1899 - 3020, 1900 - 2029, 1901 - 2959. Media: 2.539 nou-născuţi. Cifrele medii raportate la populaţia din 1899 dau ca proporţie de creştere naturală pentru judeţul Constanţa 1,6% locuitori, pentru Tulcea 2%, pentru întreaga Dobroge 1,8%.
În judeţul Tulcea, care avea o suprafaţă de 8.629 km2, locuiau 126.752 oameni, densitatea fiind de 14,7 locuitori pe km2. Populaţia anului 1899 în oraşul Tulcea număra 18.834 locuitori, în celelalte oraşe ale judeţului Tulcea existau 21.452 locuitori, rezultând un total de 40.286, diferenţa de până la 126.752 însemnând locuitorii rurali ai Tulcei.
 
În anul 1907, conform statisticilor elaborate de către autorităţile oraşului, s-au născut 707 copii (354 băieţi şi 353 fete), au decedat 537 persoane (308 bărbaţi şi 229 femei), s-au căsătorit 444 persoane.
 
Între anii 1907-1908, în timpul prefectului I.C. Atanasiu, populaţia era de 19.575 de locuitori, repartizată astfel: 4.792 de români, 4.097 de bulgari, 3.088 de ruşi, 1.899 de evrei, 22.134 de lipoveni (cu şi fără popă), 1.233 de greci, 340 de turci, 274 de germani, 267 de armeni, 212 ţigani turciţi, 190 de tătari, 101 ţigani creştini, 23 de italieni, 29 de găgăuzi, 317 de alte naţionalităţi.
 
Dacă în 1908 populaţia oraşului era estimată la 19.575 de locuitori - conform celor prezentate în „Expunerea judeţului Tulcea” a prefectului I.C. Atanasiu, cinci ani mai târziu, în „Statistica” din 1913, se constată o creştere a populaţiei până la 21.727 de locuitori.
 
Despre Ligia Dima 
 
Licenţiată a Universităţii „Ovidius“, specializarea Istorie (2002-2007).
Doctor - Școala doctorală din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa - cu teza „Istorie Contemporană, Progresele oraşului şi portului Tulcea 1878 - 1948“.
Din august 2017 este şef Birou Laboratorul de Restaurare - Conservare a Patrimoniului Mobil şi Imobil. Se ocupă de coordonarea activităţii de restaurare - conservare, restaurator metale în formare, la Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion“ Tulcea. Anterior, timp de opt ani, a fost conservator, 2001-2009, apoi, între 2009 şi 2017, conservator expert.
Este autoarea lucrării „Progresele oraşului port Tulcea între anii“ 1878-1948, Editura StuDis Iaşi, Tulcea, 2015, bazată pe teza de doctorat, dar şi a monografiei „Compania de apă Tulcea 1897-2016. Trecut, prezent şi viitor“, Editura StuDis Iaşi, Tulcea, 2016. A participat la campania arheologică finalizată cu raport ştiinţific de specialitate ce a fost publicat. 
Autoarea a 17 articole în reviste şi publicaţii de specialitate, la care se adaugă alte cinci articole publicate în urma participării la sesiuni naţionale şi două articole în urma unor sesiuni din străinătate. 
 
Citeşte şi: 
 
O călătorie prin oraşul Tulcea (1878 -1918) (I)
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii