Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
11:52 23 07 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Istoricul Gh. Buzatu – ar fi împlinit 85 de ani Forţa documentului şi tăria opiniilor - trăsături ale operei şi vieţii marelui om de știință și patriot român

ro

06 Jun, 2024 17:00 867 Marime text

S’ar fi împlinit astăzi, la 6 ale lui Cireșar, 85 de ani de la nașterea, la Sihlea în (Vrancea) a celui care (trecut la cele veșnice la în urmă cu 11 ani, la 20 Florar) a fost numit, pe bună dreptate, „Mareșalul istoriografiei române” (munteanul Jipa Rotaru) și al„adevărului istoric” (basarabeanul Alexandru Moraru).
          Un monument al Istoriografiei române în ultima jumătate de secol – Doctor Honoris Causa al Universității „Ovidius” –, de anvergură europeană, a cărei memorie se cere neîncetat reîntreținută întru folosul Științei și al vitalității Identității Naționale (chiar azi, însă, la Calendarul zilei, numele său este cu totul sporadic menționat, spre a nu mai face vorbire, acum, de oarece atitudini din partea unei „anumite părți” a slujitorilor scrisului istoric românesc...).
 
**
 
          Îi rememorăm personalitatea, astăzi, prin consemnările profesorului – și coleg dintre cei mai prețuiți ai săi, coautori la o amplă și pertinentă sinteză a istoriei românilor în secolul XX – Ioan Scurtu, într-o carte pe care vrednici discipoli (animați de Mircea-Dorel Suciu) au făcut să apară anul trecut –Petrol, spionaj, război, dictaturi. Gheorghe Buzatu în „Dosarele Istoriei”(Univers Enciclopedic, 224 pp.):
„Opera ştiinţifică a lui Gheorghe Buzatu [6 iunie 1939–20 mai 2013] este impresionantă. A abordat o gamă largă de teme, de la istoria în opera lui Mihai Eminescu, la contribuţia lui N. Iorga la dezvoltarea istoriografiei româneşti şi universale, de la discursuri şi dezbateri parlamentare la românii în arhivele Kremlinului, de la Nicolae Titulescu şi V.V. Tilea, la Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu, de la România în anii neutralităţii (1939-1940) la «dosarele» celui de-al Doilea Război Mondial. Cartea sa, Istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial, publicată, în 1988, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, deţine – după ştiinţa mea – recordul de cel mai mare tiraj înregistrat vreodată la noi de o lucrare ştiinţifică din domeniul istoriei (250.000 de exemplare).
          Gheorghe Buzatu a plecat dintre noi, dar ne-a lăsat o OPERĂ nemuritoare, o adevărată şcoală la care s-au format studenţii, masteranzii şi doctoranzii săi, o pildă de patriotism autentic. Eu am pierdut un coleg, de prietenia căruia am beneficiat timp de cinci decenii, şi un colaborator apropiat pe tărâmul istoriei contemporane. Aceste cuvinte sunt pe deplin adevărate şi astăzi, la 10 ani de la plecarea fizică a lui Gheorghe Buzatu dintre noi”.
 
***
 
          De asemenea, reîmprospătăm cunoștințele cetitorilor prin readucerea în circuit a unui material publicat într-o carte-omagiu, cu circulație mai restrânsă (apărută la Iași în 2014), sub titlul Forţa documentului şi tăria opiniilor – trăsături ale operei şi vieţii profesorului Gh. Buzatu:
          La împlinirea unui an de la trecerea Dincolo a profund documentatului şi laboriosului istoric care a fost profesorul Gh. Buzatu, ni se pare potrivit a-l omagia pe acest mare om de ştiinţă şi patriot şi prin selectarea câtorva idei şi convingeri ce se pot constitui în repere ale concepţiei şi credinţei sale asupra istoriei românilor în context european (al „românilor în istoria universală”). Nu doar pentru simplii iubitori ai istoriei sau pentru tinerii slujitori ai muzei Clio – care ar trebui a-i studia prin conspect lucrările – opera sa ar trebui cunoscută, ci şi de către personaje ce se avântă în arena disputelor politice ori care, asumându-şi postura de „analişti”, ar trebui să fie în cunoştinţă de cauză cu principalele teme şi momente, personalităţi ale istoriei noastre naţionale din secolele XIX-XX; din această perspectivă, studiul lucrărilor profesorului Buzatu – bănui că nu va trece mult timp până când cercetarea lor să facă obiectul unor teze de Doctorat –, parte a tezaurului naţional-cultural românesc contemporan, poate contribui, negreşit, la edificiul intelectual al semenilor noştri, cu atât mai mult cu cât impresionanta armătură documentară a lor este însoţită şi de o răspicată susţinere a unor opinii şi poziţii ştiinţifice şi, totodată, naţional-culturale într-un timp al multor compromisuri intelectuale şi disoluţiuni morale). Câteva dintre ele sunt ilustrative în rândurile de mai jos.
          „Fiind vorba, în primul rând, de un volum de studii, dintre care unele se retipăresc, revăzute şi îmbogăţite, aduse aşadar la zi sub raportul bibliografic şi al celor mai noi informaţii istoriografice ori de arhivă, lucrarea noastră (apărută în 1995 – n.n.) stăruie, după un prim capitol mai vast şi sintetic relativ la evoluţia României în epoca celui de-al doilea război mondial, asupra unor probleme şi fenomene în legătură cu care ne face plăcerea să credem că am avansat deja ori că avansăm pimcte de vedere noi, interesante sau că, prin apelul frecvent la surse inedite de primă mână ori în literatura memorialistică, îl introducem pe cititor într-un univers demn de toată atenţia. Cu precizarea că, în fiecare caz, ne-am preocupat anume să ne distanţăm de cursul universitar, mult prea clar şi categoric pentru a fi şi corect şi adevărat (subl.n.), credem că este de datoria noastră să-l invităm pe cititorul adevărat – iar nu pe cititorii «dezinteresaţi», dispuşi oricând la harţă şi lapretenţii neacoperite în raport cu propriile lor cunoştinţe şi investigaţiile în domeniu (subl.n.) – să-şi exprime opiniile pe margine acestei cărţi, care, oricum, nici nu deschide dar nici nu încheie seria unor preocupări.
          Contrar a ceea ce s-au străduit să demonstreze unii istorici (subl.n.), îndeosebi cei sovietici, România nu a fost implicată în nici un fel în evoluţia evenimentelor din vara anului 1939 spre declanşarea ostilităţilor”. „În ceea ce priveşte politica generală a României, trebuie reţinut că investigaţiile recente ale istoricilor români au evidenţiat faptul că diplomaţia oficială a Bucureştilor de după 6 septembrie 1939 a fost în esenţă favorabilă aliaţilor anglo-francezi şi victimelor agresiunii fasciste şi, departe de a se caracteriza prin pasivitate, s-a dovedit activă, condiţionată şi, în măsura posibilului, prevăzătoare.
          Rămâne de stabilit în ce grad neutralitatea ori nonbeligeranţa s-au dovedit convenabile sau nu României, dar ceea ce este sigur constă în aceea că, pe când neutralitatea a fost în esenţă pro-aliată, nonbeligeranţa s-a accentuat treptat dar sigur prin nuanţele sale pro-axiste, consumându-se, la 22 iunie 1941, prin intrarea României în cel de-al doilea război mondial de partea statelor Axei,
          Cu foarte mare greutate se pot afla, în analele trecutului românesc, perioade mai dureroase, mai grave şi mai primejdioase, pline de consecinţe incalculabile, decât aceea din vara şi toamna anului 1940. Ajunsă în plin proces de izolare politico-diplomatică pe plan internaţional şi, ca atare, lipsită de orice sprijin prompt şi eficient din afară, frământată de puternice contradicţii interne şi, pe deasupra, pândită, din toate părţile, de imense pericole, disputată şi râvnită de unele dintre marile puteri europene (în primul rând, de către U.R.S.S. şi Germania), România, precum în alte rânduri Polonia de-a lungul ultimelor trei veacuri, a ajuns în postura unui pacient. Aidoma acestuia, deci, România a fost pusă pe masa de operaţie şi, în ciuda tuturor evidenţelor contrare, în ciuda tuturor protestelor şi dezacordurilor, amputată fără nici un fel de şovăire în mai puţin de trei luni, România Mare, opera atâtor generaţii, fondată în memorabilul an 1918, s-a prăbuşit, pierzând – prin voinţa învingătorilor de moment şi pradă poftelor nesăbuite ale imperialismelor mari şi mici din vecinătate – o treime din teritoriu şi tot atâta din populaţie”.
 
Este neîndoielnic că, reliefând personalitatea Mareşalului Ion Antonescu, nimeni nu-şi propune să ignore nici trăsăturile de caracter ale eroului, după cum nici erorile sale din vremea războiului mondial. A le discuta, pe acestea, nu înseamnă nicidecum a umbri ori minimaliza în vreun fel meritele personalităţii accentuate care a fost Ion Antonescu, ci a înţelege şi a explica mai bine prezenţa acestuia pe scena istoriei. Este calea ce ne apropie cel mai mult de adevărul istoric (subl.n.). Astfel, în momentul în care generalului Antonescu i s-a încredinţat mandatul de premier în cercurile politice din Bucureşti erau bine ştiute, stârnind chiar temeri şi rezerve, deficienţele sale de caracter – spiritul vindicativ, comportament arogant, exigenţe de militar ce se confundau adesea cu norme cazone frizând absurdul, o încăpăţânare în aplicarea programelor afirmate ce se confundau cu imobilismul politic, comportamentul şi tendinţele autoritare indubitabile etc.
          De acum înainte este de datoria specialiştilor să examineze şi să surprindă în ce grad deficienţele semnalate au minat acţiunile liderului politic şi militar Antonescu din anii 1940-1944, împietând, de pildă, asupra raporturilor sale cu corpul de ofiţeri superiori al armatei române, cu efecte nemijlocite pentru conducerea războiului; tot astfel, rămâne de stabilit în ce grad Mareşalul a fost ori nu refractar opiniilor altora în luarea deciziilor politice şi militare de care au depins destinul României în perioada războiului; în ce grad, pe plan general, el nu a confirmat cunoscutul dicton absolutist «statul sunt Eu» (?), ori, în fine, dacă relaţia sa personală cu Adolf Hitler, excelentă de la prima întrevedere din noiembrie 1940, nu a afectat înseşi raporturile oficiale între România şi Germania, şi, mai grav, dacă în 1944 nu a contribuit la amânarea sine die a hotărârii de desprindere a ţării de Axă? Relativ la capitolul erorilor, acestea au fost, indiscutabil, mai puţin numeroase (ceea ce nu vrem să însemne că şi mai puţin grave!) decât cele ce i se atribuie de obicei. De obicei, pentru că, de la farsa judiciară ce le-a fost înscenată la Bucureşti între 6 şi 17 mai 1946 Mareşalului şi foştilor săi colegi de cabinet, Antonescu a suportat şi suportă un ocean de imputări ce au ca temei incriminările învingătorilor din 1945 (ale sovieticilor, în chip copleşitor) dar mai puţin... faptele şi documentele, încă multe necunoscute! Aşa, de pildă, i s-a reproşat lui Antonescu orintarea pro-germană din start, adică de la un moment când, în faţa poftelor teritoriale vecine dezlănţuite (în primul rând ale Kremlinului) numai Germania şi Italia mai garantau fruntariile României mutilate în ajun ori că înseşi marile puteri, în frunte cu URSS, se străduiau să  nu-şi atragă antipatiile Berlinului! S-a comentat în fel şi chip decizia lui Antonescu de-a trimite armatele române să lupte, alături de forţele Wehrmachtului şi ale unor aliaţi, dincolo de Nistru, adică peste graniţa naturală, etnică şi istorică, ce desparte România de Rusia. Suntem convinşi că se pierd din vedere cauzele pentru care Antonescu şi întreg poporul român au intrat în război la 22 iunie 1941: refacerea României Mari, ciuntită în vara anului 1940, şi salvgardarea ţării de pericolul dominaţiei comuniste. Spre deosebire de Germania hitleristă, cu care Antonescu s-a aliat, războiul României a fost provocat de URSS, prin agresiunea (subl.n.) sa din iunie 1940, fapt căruia i s-a adăugat şi un element doctrinar – lichidarea comunismului.
          Actul istoric de la 23 august 1944 a fost apreciat încă din start în chipul cel mai diferit: o trădare josnică şi neaşteptată – de către tabăra germană; o cotitură menită să salveze România de ravagiile unei ofensive sovietice de amploare şi să-i prezerve independenţa – de către complotiştii implicaţi în pregătirea loviturii antiantonesciene; un fapt nesăbuit – din punctul de vedere al Mareşalului demis şi al colaboratorilor săi; un gest cu consecinţe imediate şi benefice, de către membrii Naţiunilor Unite ori un moment de piatră de hotar în istoria naţională, de către comuniştii români angajaţi, cu sprijinul Kremlinului, ale cărei unelte erau, în lupta pentru cucerirea deplină a puterii şi pentru «asigurarea» trecerii ţării de la capitalism la socialism. Acestea sunt câteva dintre punctele de vedere enunţate în privinţa esenţei şi semnificaţiilor loviturii de stat (subl.n.) din 23 august 1944.
Nu putem să nu remarcăm că problematica evenimentelor din august 1944 a devenit, în stadiul actual (1995 – n.n.) al cercetării istorice, mai mult decât «delirantă», mai degrabă complexă. În condiţiile libertăţii de afirmare a cuvântului şi opiniilor, istoricul – ţinând seama de informaţiile desprinse dintr-o cantitate impresionantă de documente interne şi externe (subl.n.), din mărturiile directe ale «actorilor» scenelor politică şi militară şi beneficiind, de asemenea, de câştigurile de până acum ale breslei – trebuie să aibă în vedere o multitudine de aspecte, dintre care ne îngăduim să înşiruim – nu întotdeauna într-o ordine firească – pe cele privind: Evoluţia generală a ostilităţilor în anii 1939-1945 şi, în mod precis, la momentul august 1944; calea aleasă (dar, mai degrabă, impusă României) la răscrucea de vremuri marcată de pactul germano-sovietic din 23 august 1939 şi de resorturile cotiturii din 23 august 1944; caracterul regimului antonescian, locul şi rolul Mareşalului Antonescu, cu avantajele şi dezavantajele politicii sale, deopotrivă; rolul forţelor politice (de toate nuanţele ori culorile) în pregătirea, declanşarea şi coordonarea evenimentelor din august 1944, ponderea şi semnificaţia implicării Regelui Mihai I şi a sfetnicilor săi în îndeplinirea loviturii de stat; însemnătatea reală a factorilor externi, ca premisă mai întâi şi, apoi, drept cadru pentru asigurarea reuşitei complotiştilor; condiţiile ori, mai precis, cauzele care explică succesul elementului surpriză în arestarea Antoneştilor în după-amiaza zilei de 23 august 1944; efectele neîntârziate sau de perspectivă, locale şi continentale, ale retragerii României din Axa fascistă în urma arestării lui Ion Antonescu şi a echipei sale. O discuţie temeinică nu poate ignora nicidecum calităţile şi defectele (unele imense) ale personajelor angrenate pe scena istorică la momentul august 1944, conflictele existente şi interesele manifestate, în privinţa Mareşalului Ion Antonescu şi a Regelui Mihai I situaţia fiind – după părerea noastră – cât se poate de categorică: în august 1944 conflictul ce-i separa ajunsese ireductibil, neexcluzându-se, din partea fiecăruia, eliminarea celuilalt. Este deasupra oricărei bănuieli faptul că şi unul şialrul au fost animaţi de cele mai bune intenţii spre folosul şi în ibneteresul suprem al României. Nu se poate susţine nici că, dispunând arestarea lui Antonescu, Regele Mihai I ar fi deschis calea comunsimului la noi, după cum este eronat să admitem că, dacă Mareşalul nu a ajuns până în ziua de 23 august 1944 să parafeze un armistiţiu cu puterile Naţiunilor Unite (S.U.A., U.R.S.S. şi Marea Britanie), ar fi urmărit purtarea «până la capăt» a războiului alături de Adolf Hitler! Experienţa a dovedit cum convulsiile istoriei surprind de regulă pe eroi nepregătiţi, dar în cazul Mareşalului Antonescu trebuie să reţinem numaidecât că el, în mod conştient, şi-a asumat un rol şi l-a jucat până la capăt. Este intentestabil însă că, evenimentele din august 1944 s-au aflat, nu la originea, dar au coincis cu începutul epocii stigmatizată de bântuirea ciumei roşii vreme de 45 de ani în România. Pe plan general însă, după cum s-a relevat, cotitura României a avut consecinţe remarcabile pentru influenţarea desfăşurării ultimei faze europene a celui de al doilea război mondial în folosul Aliaţilor. Această lipsă de corelaţie între efectele interne şi cele externe ale actului de la 23 august 1944 justifică pe deplin de ce percepţia faptelor examinate a fost şi rămâne încâ atât de diferită, chiar contradictorie. 
          Astăzi, când dezondământul unor evenimente ce şi-au avut sorgintea prin anii 1944-1945 este cunoscut şi pecetluit, în urma prăbuşirii regimurilor comuniste, nu mai există nici un fel de temeiuri de a ezita să calificăm anii «copilăriei» comunismului în România (1944-1947) altfel decât ca ţinând de domeniul unei istorii siluite, exprimată sintetic în mutilarea teritorială a ţării, ocuparea de către forţele sovietice şi impunerea unui regim social exportat direct de la Moscova. Kremlinologii au ajuns practic la un model ce surprinde laturile/manifestările esenţiale ale «anatomiei» cuceririi şi menţinerii puterii de către comunişti, sub presiunea şi cu asistenţa deplină a Moscovei, în toate ţările Europei de Est.
          Indiferenţa puterilor occidentale. Evoluţiile din România, marcate profund de imixtiunile URSS, au fost posibile doar în condiţiile în care S.U.A. şi Marea britanie, îndepărtându-se de principiile Chartei Atlanticului, au ajuns a împărtăşi punctul de vedere al diplomaţiei sovietice de a nu recunoaşte cobeligeranţa”.
 
          „În ultimii ani (text scris în 1999 – n.n.) s-a afirmat şi s-a scris până la saturaţie cum că începutul «reabilitării» lui Antonescu ar trebui plasat în timpul epocii comuniste, iar desăvârşirea ar fi legată de anume interese politice de deupă 1989. De asemenea, peste hotare, fenomenul a fost pus în seama lui I.C. Drăgan. Nimic mai neadevărat. Şi aceasta pentru că I. Antonescu, arestat şi predat sovieticilor, «judecat» la Bucureşti şi asasinat, devenind astfel una dintre cele dintâi victime marcante ale terorii roşii, a fost după moarte şi până în decembrie 1989 un personaj istoric interzis în ţara sa, iar aceasta tocmai prin voinţa autorităţilor comuniste de la Bucureşti, în deplin acord cu învingătorii din 1945, fie ei moscoviţi ori occidentali; astfel că în prezent Mareşalul nu are cum să fie «reabilitat», ci, înainte de toate, descoperit. În primul deceniu postbelic, în atare situaţie, adevăratul Antoenscu a fost descoperit doar în exil, în vreme ce în România el a fost hulit printr-o campanie politico-ştiinţifică şi cultural-poliţistă bine orchestrată. (...) În consecinţă, după mulţi ani şi foarte greu s-a ajuns la revenirea în atenţie a Mareşalului Antonescu, iar faptul a fost posibil nu pentru că autorităţile comuniste s-au preocupat ori au impus anume aceasta, ci totul a decurs natural, din legităţile intime ale evoluţiei istoriografiei române (subl.n.), concomitent cu aprofundarea studiilor consacrate epocii 1939-1945 şi punerea în circulaţie a unor noi şi importante fonduri arhivistice politice, diplomatice şi militare în ţară ori graţie accesului cercetătorilor români în arhivele străine (cu prioritate în cele germane, franceze, americane şi britanice). 
 
Rezultatele cercetărilor noastre în arhivele Cominternului (...) dovedesc că, precum în cazurile comuniştilor din restul partidelor «afiliate» Comnternului, comuniştii români nu au fost mai prejos, adică în primul rând activiştii dublaţi de agenţi plătiţi şi manevraţi de Kremlin, într-o primă fază, coincizând cu epoca interbelică, ei intervenind pentru destabilizarea ordinii sociale şi pentru distrugerea statului unitar român, iar în etapa ulterioară, mai ales între 1944 şi 1947, ei făcând jocul Moscovei în operaţiunea de comunizare a ţării. Liderii şi fruntaşii P.C.R.-ului nu şi-au depăşit niciodată condiţia, de la crearea organizaţiei lor în 1921 şi până în 1948, statutul lor de marionete politice ori de spioni sadea aflaţi în serviciul ori în solda Kremlinului fiind mai mult sau mai puţin degizat. În atare condiţii a fost absolut natural ca în statul naţional şi democrat român «teroarea burghezo-moşierimii» să vizeze cu prioritate P.C.R., care nu numai că a acţuionat împotriva regimului social-politic existent, dar a militat, la mijlocul deceniului III, în ajunul şi la începutul celui de-al doilea război mondial, pentru desfiinţarea graniţelor României Mari, prin proclamarea dreptului la autodeterminare al locuitorilor unor provincii istorice (Basarabia şi Bucovina) şi înglobarea lor în cadrul U.R.S.S. Poate părea incredibil, dar în vara anului 1940, după ocuparea provinciilor şi a ţinuturilor din nord-estul României de către Armata Roşie, P.C.R., făcându-se ecoul voinţei Moscovei, a difuzat documente şi manifeste care exprimau satisfacţia şi entuziasmul pentru... „eliberarea” acelor teritorii româneşti de către U.R.S.S.!
          În baza experienţei istorice, concluzionăm (în 1999, în sinteza Istoria românilor în  secolul XX (1918-1948), scrisă împreună cu profesorul Scurtu – n.n.) că pericolul comunist în România a reprezentat o realitate în mai multe etape ale revoluţiilor din acest veac: mai întâi, imediat după primul război mondial din 1914-1918; apoi, la sfârşitul şi după terminarea celui de-al doilea război mondial. Ţara noastră, în nici un moment, nu a fost pregătită pentru a recepta «modelul» comunist. Pericolul provenea cu preponderenţă din vecinătatea URSS şi din acţiunea acesteia pentru implantarea sistemului comunist în afara graniţelor sale. Dar, ceea ce nu a fost posibil după 1918, a devenit realitate după 1944-1945, în condiţiile în care puterile occidentale au cedat Europa est-centrală în sfera de influenţă a URSS”.
         
          „Subsemnatul nu mă aflu (text din 2006 – n.n.) printre cei care neagă holocaustul, în genere. Dar faptul că nu sunt negaţionist, nu mă împiedică să recomand că, în continuare, problema trebuie socotită închisă, că tot ce era de demonstrat s-a spus! De altfel, nici n-a fost posibil, data fiind «cariera» relativ scurta a capitolului însuşi al holocaustului în istoria celui de-al Doilea Război Mondial: doar 25 de ani! De la «descoperirea» lui de către echipa propagandistică a lui Elie Wiesel & Co.
          În ce-i priveşte pe Mareşalul Antonescu, pe Profesorii M. Antonescu şi Gh. Alexianu, pe generalul C.Z. Vasiliu, le-am consacrat deja mai multe volume şi studii, culegeri de documente, ca rezultat al cercetărilor mele în arhivele interne, dar şi din Germania, S.U.A., Franţa, Anglia şi Rusia.
          În anul 2002 am demonstrat, în cadrul dezbaterilor din Senatul României, inutilitatea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002. Nu mă refer atât la faptul ca, printr-o O.U.G. se corecta Codul Penal, dar trebuie afirmat că:
          - O.U.G. 31/2002 vine în contradicţie cu acele prevederi ale Constituţiei care privesc libertatea de opinie;
          - O.U.G. 31/2002 încălcă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (dec. 1948), art. 19;
          - O.U.G. 31/2002 încălca însăşi Constituţia, de vreme ce, potrivit pactului fundamental (art. 114), O.U.G. sunt adoptate numai în cazuri excepţionale…
          În fine, de ce mai era nevoie de O.U.G. 31/2002 cât timp Constituţia (art. 30) condamnă defăimarea Ţării şi îndemnul la război de agresiune, la ură naţională sau religioasă, discriminare şi separatism teritorial, iar Legea 51/1991 privind siguranţa naţională – într-un cadru mult mai vast – încriminează: (art. 3) «iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară, sau de orice natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol, sub orice formă, unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept».
          Domnule Preşedinte!
          În ultima vreme, se pare, că noi, românii, am câştigat o noua specialitate: la Istorie, ca şi la Fotbal, ne pricepem cu toţii. Aşa, acum, ne place să ne jucăm cu «fascismul»! În acest joc, Mareşalul Antonescu, care, el însuşi a zdrobit rebeliunea legionară în ianuarie 1941, a devenit… «fascist»! La fel şi profesorii M. Antonescu şi Gh. Alexianu, generalul C.Z. Vasiliu! Este prea puţin, în raport cu faptul că, nu demult, la Paris, au devenit «fascişti» Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, după ce fuseseră catalogaţi ca atare şi Eminescu, şi Iorga, şi Blaga. Norocul nostru, al civilizaţiei române, a fost că au scăpat «curaţi» D.Th. Neculuţă şi Al. Sahia!
          Am mai spus că Ion Antonescu şi colaboratorii lui aparţin Istoriei şi istoricilor. Politicienilor, care n-au ştiut face altceva cu ei decât să-i asasineze, în nici un caz! Antonescu a fost autorul unei clipe astrale ale istoriei naţionale: 22 iunie 1941! Cine are interesul să neglijăm o pagină de istorie scrisă?
          «Azi-noapte, la Prut,/ Războiul a-nceput…/ Românii trec dincolo iară/ Să ia prin arme şi scut/ Moşia răpită astă-vară!»
          Domnule Preşedinte!
          Sunt atâtea documente oficiale şi acte al politicienilor de azi care nu doar îngăduie, ci chiar încurajează confuzia. Distincţia care se face între «holocaustul brun» şi «holocaustul roşu» este regretabilă, contraproductivă, plină de consecinţe. La atâţia ani după evenimente, problemele puteau fi abordate global. Da, mai cu seamă, nu se putea ignora «holocaustul roşu», dezastruos şi efectiv la noi, pe când «holocaustul brun» a fost pus în seama Mareşalului şi a Prof. Gh. Alexianu!? Deşi «holocaustul brun» n-a bântuit în România. Aici s-a scris atât de mult şi de contradictoriu încât am ajuns să ne confruntam cu tot atâtea situaţii paradoxale. Aşa, de exemplu, Oxford Dictionary of History (1993) înseriază 750.000 de victime, adică tot atâţia cât număra comunitatea evreiască din România, la Recensământul din 29 decembrie 1930! De ce să nu-l ascultăm pe dr. Wilhelm Filderman, fostul şef al comunităţii evreieşti din România, care, îndată după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a scris: «În nici o ţara dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa mare proporţie a populaţiei evreieşti (ca în România)!»
          De ce să ignorăm că au fost demolate toate busturile Mareşalului Antonescu, toate ridicate, după decembrie 1989, cu aprobările forurilor competente? De asemenea, unele străzi şi bulevarde purtând numele Mareşalului au fost rebotezate. (…)  
          Şi încă nu-i totul. Devălmăşeala faptelor survine la doar zece ani după ce Marele Hural din Ulan Bator a decis să-l reabiliteze (repet: să-l reabiliteze!) pe însuşi… Ginghis Han. Toate-s bune, nu-i aşa? Sigur că da, dacă teribilul invadator care a speriat Asia şi o parte din Europa a fost proclamat erou naţional al Mongoliei, în vreme ce noi, care ne pretindem europeni, nu găsim loc pentru bustul unui fost Mareşal al României într-un biet cimitir sătesc! Orice alte comentarii fiind inutile, mă opresc aici… Poate mă face cineva să înţeleg: în fond, ce se petrece?
          … Şi ceea ce s-a petrecut la Iaşi nu-i nimic în comparaţie ce se poate întâmpla la biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Bucureşti, lăcaş ctitorit de Antonescu şi soţia sa. Oare şi de acolo bustul va fi ridicat şi depus – contrar dogmei creştine – în biserică, în vreun colţ. Ne vom închina la chip cioplit? Ori vom fi în situaţia să comparăm energiile noastre demolatoare cu ceea ce n-au făcut turcii ori invadatorii comunişti cu mormintele voievozilor noştri? Şi aceasta când: la doar câtiva ani dupa execuţia lui Nicolae Ceausescu!
          Într-un asemenea context, Dv. trebuie să-l judecaţi acum, în mod concret, să-l reabilităţi pe marele Profesor care a fost Gh. Alexianu. Este prea mult dacă vă recomand să dovediţi Curaj? La atâţia ani după terminarea Războiului Mondial din 1939-1945, se promovează – şi Dv. trebuie să anulaţi – o altă eroare: sentinţele dictate prin 1945-1947 de către «tribunalele» comuniste, de excepţie şi de ocupaţie, pe care nimeni nu le mai acceptă ca atare, cel puţin moral! În cazul faimosului şi nenorocitului Tribunal al Poporului de la Bucureşti din 1945-1947, care a funcţionat potrivit legislaţiei specifice stării de război (atenţie!), a convins el pe cineva ca acei condamnaţi în serie (unii executaţi!) au fost realmente vinovaţi de… «crime» de război, împotriva omenirii etc. etc.? Nu cumva chiar cei care au dictat sentinţele erau ei înşişi criminali?”
 
„Contrar celor mai sinistre opinii sau celor mai pesimiste preziceri, Mareşalul şi-a câştigat un rol de primă mărime în istoria naţională, ceea ce opinia publică de ieri ori de azi (interviu din 2012 – n.n.) a surprins cu exactitate, numeroase sondaje trecându-l pe Antonescu, nu fără temei sau câtuşi de puţin exagerat, în rândul marilor români, de oricând şi de oriunde... Antonescu şi-a propus, a urmărit şi a reuşit să fie întotdeauna egal cu el însuşi... A ştiut – în fapt, i s-a prezis! – că avea să ajungă... Vodă în Ţara Românească, dar că va sfârşi... pe eşafod. La 1 iunie 1946, cu puţine minute înaintea execuţiei, chiar în preziua împlinirii vârstei de 64 de ani, Mareşalul şi-a reafirmat convingerea că sfârşitul îi fusese pecetluit de bătălia pentru Basarabia şi Bucovina, pe care era dispus s-o reia, cu acelaşi deznodământ... În clipa supremă şi-a comandat plutonul de execuţie, fiind în măsură, în clipa supremă, de a mai rosti «Trăiască România!» Iar Poetul, fac trimitere la Adrian Păunescu, l-a surprins exact [în Bocet pentru Ion cel fără de mormânt] pe acest Antonescu, aşa cum a fost şi cum ne rămâne: «În faţa morţii neclintit,/ N-aveai ce o ruga,/ Ai lăcrimat şi i-ai zâmbit/ Ca şi la nunta ta»”.
 
          „N. Ceauşescu nu a fost un admirator al Mareşalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceauşescu, comunist declarat şi recunoscut, s-a aflat în detenţie la Jilava, Caransebeş sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanţii de frunte ai regimului. După 1944-45, N. Ceauşescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC şi, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea poziţiilor supreme pe linie de partid şi de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Preşedinte al României, N. Ceauşescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârşitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmboviţean al construcţiei faraonice să se ridice un impozant monument – acela al Mareşalului Ion Antonescu!
          Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.
          După cum se ştie, un «caz» devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceauşescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne şi internaţionale. Celebritatea şi-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareşalul Ion Antonescu. În momentul apariţiei Delirului (1975), Mareşalul era încă, după exact trei decenii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediţii (ianuarie şi august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat nelinişte, în anume cercuri intelectualiste de la Bucureşti, obişnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ş.a., în URSS ori în Germania «Literaturnaia Gazeta» ori «Der Spiegel» au reclamat «reabilitarea pe cale epică» (sic!) a ex-mareşalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceauşescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deşi era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu că Marin Preda, un scriitor de geniu şi o conştiinţă literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat «o comandă politică»”.
„Au trecut, aşadar, aproape şapte decenii (text scris în 2011 – n.n.) de atunci [23 august 1944]. De la ceea ce, altcândva, denumeam, de regulă, cu mândrie patriotică şi fără pic de ezitare, «marea sărbătoare», care, se pare, ne-ar fi adus, chiar dacă nu totul, oricum de toate. Vă mai amintiţi? Descoperim, nu fără surprindere şi plini de nemulţumire, că toate astea ne lipsesc, că după tipic un alt mare «eveniment» similar survenit la 22 decembrie 1989, într-un fel un al II-lea 23 august, şi acesta, ca şi acela, tot produs al unei clasice şi neroade Lovituri de Stat, n-a îndreptat nimic, România, din contră, a decăzut, iar situaţia românilor s-a agravat necontenit, comparativ – vai! – cu situaţia ante. Nu o dată sau de două ori, ci de «n» ori, şi aceasta pentru că, se confirmă în chip strălucit că la noi e ca la nimeni, că fericirea pe aici nu ţine mai mult decât o noapte, că ELIBERAREA a fost, de fapt, o trădare, succedată, imediat, de o criminală ocupaţie străină, care – după 1989 – s-a transformat în «ocupaţie internă», predominant bezmetică şi ciocoiască ce a instaurat crima, nenorocirea şi dezastrul. Inegalabilul jurnalist care a fost Pamfil Şeicaru afirma, prin 1952, mi se pare, că «după 1944 ţara şi neamul ni s-au prăbuşit în haos, că de blestemul trădării nu aveam cum scăpa cu una-cu două, urmând a-i rămâne victime pentru multe decenii înainte!» Cu aşa ceva, sunt convins, nu mulţi putem să fim de acord. Dar, deocamdată, vorba ciobanului de lângă Tecuci, Asta-i situaţia! Întrucât – cum s-ar putea să fie altfel? – de vreme ce în şcolile noastre studiul istoriei a decedat, lăsând locul tuturor năzbâtiilor anticomuniste şi «ismelor» antiromâneşti, iar responsabilii pentru puciurile ticăloase de la 23 august sau 22 decembrie sunt deja «consacraţi» ca… eroi, pe când victimele – trecute în rândul criminalilor de război sau de pace, semn că România n-ar avea dreptul să se numere între statele suverane şi independente. Trebuie să se considere fericită cu statutul actual de ţară înrobită şi permanentă plătitoare de reparaţii şi haraciuri Înaltelor Porţi de pretutindeni. Iată cum în ultimele decenii, din succes în succes, dintr-un 23 august într-altul, am ajuns azi sub tutela Marilor Puteri, iar asta, mai mult decât sigur, prin voinţa şi cu ştiinţa liderilor politici autohtoni, care, pretextând c-ar fi taciturni – din convingerea netoată că termenul derivă de la unul dintre părinţii istoriei, Tacitus, ne-au adus, pur şi simplu, catastrofa în casă, după ce, timp de mai bine de două decenii după 1989, prevestind că ar fi posibil să ne fie şi mai rău, ne-au pregătit cu asiduitate că, în fond, ar trebui să ne consolăm ori, din contră, să ne familiarizăm cu toate «avantajele» unui dezastru recomandat drept binefăcător şi, deci, binevenit! Nu este cumva prea mult pentru români, sau rămâne chiar în tonul nevolnicului 23 august de odinioară, de oriunde şi dintotdeauna ACELAŞI?!”
„Cum era de aşteptat, precum şi alteori în trecut, în centrul dezbaterilor se află (interviu din 2009, la 70 de ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial – n.n.) problema rolului şi locului Pactului Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939 în determinarea cursului evenimentelor în direcţia războiului pentru început european, iar apoi mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, iar la 17 septembrie 1939 şi de către URSS. În această dispută, surprinsă în detalii de mass-media, adeseori istoricii sunt puşi «la colţ», cel mai adesea mai abitir decât înşişi agresorii din 1939, ori se aruncă în joc «arme noi», adică...  documente secrete, care, desigur, ar putea satisface momentan guvernele şi pretenţiile lor de putere, dar nu şi pe specialiştii în domeniul trecutului recent. Pentru aceştia, încă din decembrie 2005, faimosul Apel al unor reputaţi istorici francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza, René Rémond ş.a.), intitulat Libertate pentru istorie, a limpezit – fapt rămas necunoscut politicienilor! – deja lucrurile, în sensul că a stabilit elementele definitorii, permanenţtele scrisului istoric modern, în sensul că: «Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, într-un demers stiintific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii judiciare. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei» («L’Histoire», Paris, no. 306/Janvier 2006). Istoria celui de-al doilea război mondial în ansamblu a fost marcată, firesc, de o sumă de date marcante. Şi, totuşi, numai una prezintă o semnificaţie aparte, în sensul că, fără a trimite la vreun eveniment notoriu din perioada 1 septembrie 1939-2 septembrie 1945, dimpotrivă l-a precedat, dar intră în discuţie dat fiind că, pur şi simplu, l-a determinat de o manieră categorică. Este în discuţie, după cum am precizat, faimosul Pact Hitler-Stalin sau Ribbentrop-Molotov, după numele miniştrilor de externe desemnaţi de către cei doi dictatori pentru a-l negocia şi semna în noaptea de 23/24 august 1939 la Kremlin şi care, de atunci încoace, deţine o întâietate indiscutabilă în privinţa tuturor superlativelor negative ale defunctului veac al XX-lea: cel mai catastrofal, cel mai controversat, cel mai nenorocit, cel mai odios, cel mai sumbru şi cel mai plin de consecinţe document (subl.n.).
(...) Nu demult, investigând tema România sub Imperiul Haosului (1939-1945) (Bucureşti, Editura RAO, 2007), am apreciat vigoarea şi logica argumentelor lui Pamfil Şeicaru, cel mai mare dintre ziariştii români ai veacului trecut (subl.n.). Având în seamă că, oriunde şi oricum, evenimentele trebuie examinate şi expuse cu obiectivitate în înlănţuirea lor cauzala, trebuie sa admitem că, dacă, la început, au fost Pactul Hitler-Stalin şi Protocolul sau secret (articolul 3), din acestea au rezultat în chip logic şi necesar, la 26-27 iunie 1940, notele ultimative ale URSS succedate, din partea Romaniei, de evacuările Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţta, apoi de subscrierea dictatelor de la Viena (30 august 1940) şi Craiova (7 septembrie 1940). România Mare a eşuat, iar Războiul Refacerii Unităţii Naţionale, care i-a urmat, a fost stăvilit, urmare a capitulării şi trădării de la 23 august 1944, când – considera Pamfil Şeicaru (1950) – «Statul român s-a prăbuşit». Şi, tot pe atunci, el observa că România se dovedise în general după primul război mondial un factor neglijabil al oricărei «politici de insurecţie împotriva geografiei şi a istoriei, politică iniţiată de cei care jucau cartea ruseasca. Astăzi poporul român expiaza concluzia politicii făcute de la 1919 până la 23 august 1944». Iar, pentru a ne opri aici, acelaşi a reţinut (1952), în termeni adecvaţi, această realitate de forţă şi blestem a evoluţiei noastre contemporane: «Tot ce s-a abătut, după 23 august 1944, asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat» (1952). Tot ce-i posibil ca un atare punct de vedere, expus tranşant, dar cu sinceritate, să-l intrige pe cititor, dar, cu obligativitate, el nu este nici apocaliptic, nici aistoric, cum ar fi putut să se exprime însuşi Pamfil Şeicaru. Şi aceasta pentru simplul motiv că, acolo, în străfunduri, unde se face istoria, cei «mici» – după expresia lui N. Iorga – aveau deja presentimentul dezastrului. Iata de ce, considerăm finalmente, avem toate temeiurile să punem şi să repunem oricând în discuţie semnificaţia datelor de 23 august – 1939 şi 1944, ambele catastrofale prin consecinţele pentru România, şi nu numai. În context, reclamata orientare de Realpolitik nu se explică decât în cazul factorilor de putere ce, fie în 1939, fie în 1944, au obţinut avantaje indiscutabile şi pe care – indiscutabil – urmăresc să le permanentizeze. Ceea ce în politica a fost şi rămâne imposibil”.
 
          „Mihai Eminescu, Nicolae Iorga şi Pamfil Şeicaru, cei trei titani ai presei noastre politice (subl.n.), nu au neglijat – din unghiuri şi în perioade diferite – rolul şi locul factorului rusesc asupra orientării de ansamblu a României în relaţiile internaţionale. Fără nici o exagerare, dar aserţiunile lor în această privinţă au constituit şi au rămas contribuţii de referinţă ale unui nepreţuit tezaur, concretizat în învăţături şi maxime de valoare nepieritoare, la care revenim adeseori, mai puţin pentru a ne delecta, însă, mai cu seamă, pentru a afla sugestii, lumini şi raţiuni în cazuri cât se poate de concrete. Astfel că, o dată cu trecerea timpului, nici nu mai ştii cui – celor nominalizaţi deja sau generaţiei de aur (subl.n.) a anilor ’20-’40 (Octavian Goga, Gh.I. Brătianu, I. Petrovici, S. Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Radu R. Rosetti, P.P. Panaitescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Sabin Manuilă, C.C. Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţurlea ş.a.) – să-i atribui paternitatea unei butade celebre, pe cât de «brutală», pe atât de reală, şi anume că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziţiei noastre geopolitice (subl.n.) a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluţiei lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Şi, într-adevăr, mai cu seamă de la 1812 înainte, oricând vecinătatea Rusiei a reprezentat pentru politica generală a Iaşilor şi Bucureştilor, mai apoi a României, o premisă, o condiţie şi o rezultantă, de prea puţine ori un beneficiu şi – vai! – cel mai adesea un dezavantaj, ca să nu spun o obsesie şi un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit în decursul existenţei României Mari (1918-1940), căreia i-a pus capăt prin faimoasele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum şi între 1944 şi 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotrivă «prieten» şi tutore ideologic (practic stăpân absolut – până prin ’60) al Bucureştilor”
 
          „Este mai mult decât sigur că, în 1989-1991, prăbuşirea sistemului comunist în Europa est-centrală şi de sud-est a determinat importante modificări în privinţa calendarului abordării unor probleme teritoriale sau etnice în regiune, deci inclusiv în Balcani, fără însă a fi afectat grav şi esenţa problemelor. În mod surprinzător, Puterile Occidentale s-au arătat cu acest prilej sau ulterior mai puţin interesate în disoluţia Imperiului Kremlinului, dar au programat şi cooperat îndeaproape la dezmembrarea Iugoslaviei, până atunci unanim recunoscut drept singurul stat comunist «cu faţă umană»! Pentru Washington şi Londra, pentru Paris şi Bonn, tentativele cecenilor, de pildă, au fost asimilate cu acelea ale unor rebeli ameninţând integritatea fostului imperiu sovietic, dar aceleaşi capitale au reacţionat şi au susţinut prompt iniţiativele pornite din Slovenia, Croaţia, Bosnia şi, în cele din urmă, din Kosovo. Ne putem întreba aşadar: Ce va urma?
          Este foarte dificl de formulat un răspuns. (...) Nu mai rămâne loc decât pentru o singură întrebare: ce au urmărit Marile Puteri în Kosovo în 1999? Acolo, acum (text scris în 1999 – n.n.), ele culeg din plin roadele propriilor lor erori, care nu au fost mici şi cu siguranţă nu au fost nici ultimele.
          Care ar trebui să fie conduita României în context? Nici una, în afară de aceea de a fi ea însăşi!”
 
          „Voi insista, cu alt prilej, asupra celei dintâi vizite a lui Nicolae Ceauşescu, ca lider de partid şi de stat, la Moscova, în 3-11 septembrie 1965, când a fost primit de L. Brejnev şi tovarăşii. Atunci, Nicolae Ceauşescu şi membrii delegaţiei române (Ion Gheorghe Maurer, Al. Bârlădeanu, Paul Niculescu-Mizil) au ridicat deschis problema restituirii integrale a Tezaurului României din 1917, ceea ce – cum rezultă din stenograma valorificată exemplar de istorici noştri (Cristian Păunescu, Marian Ştefan, Miora Turcu, I. Chiper ş.a.) – i-a uluit şi nemulţumit pe liderii momentului de la Kremlin. Dar ce încheiere se poate desprinde, astăzi, când – este cunoscut – citim zilnic în ziare că unul sau altul a vizitat pe cutare? Dacă acum este sigur că, în cazurile de referinţă, reprezentanţii Bucureştilor au oscilat întruna între Berlin, Moscova, Londra, Roma, Paris şi Washington, problema care-l interesează îndeaproape pe cititor este dacă, după atâţia ani, lucrurile s-au schimbat cumva? Nu întrebăm, de ce? Dat fiind că ne interesează în cel mai înalt grad numai dacă reprezentanţii noştri care astăzi (text scris în anul 2004 – n.n.) se deplasează acolo unde ne spun sunt în măsură să apere interesele României? Ori se mulţumesc cu un turneu al capitalelor şi care, separat ori laolaltă, poartă, de fapt, un singur şi simbolic nume: CANOSSA (subl.n.)?”
„N. Iorga nu s-a remarcat numai pe tărâmul ştiinţei şi culturii, unde s-a impus – alături de D. Cantemir, B.P. Hasdeu, G. Călinescu sau Mircea Eliade – drept unul dintre iluştrii exponenţi ai enciclopedismului românesc (subl.n.). El, în primele patru decenii ale veacului trecut, a fost necontenit prezent pe scena vieţii politice a României, întruchipând, în cea mai înaltă accepţiune a cuvântului, tipul istoricului militant, care s-a aflat alături de poporul său în unele dintrre cele mai grele momente ale existenţei sale. Potrivit celor preconizate de către N. Iorga însuşi, în viaţa de zi cu zi a unui popor, cercetătorul trecutului nu se poate şi nu trebuie să se sustragă înaltelor îndatoriri sociale şi umanitare ale unei societăţi. «Istoricul – a subliniat Iorga în discursul de recepţie la Academia Română, în 1911 – e un bătrân prin experienţă al naţiei sale. Dacă nu-l întreabă alţii, el e dator să vorbească...» Prin atitudinea adoptată în decursul întregii sale activităţi publice, savantul nu şi-a dezminţit nici un moment crezul expus. Participant nemijlocit la evenimentele cruciale ale timpului său, Iorga a combătut pe tărâmul cauzelor nobile şi a insistat permanent pentru soluţionarea tranşantă a problemelor majore de care depindea progresul însuşi al societăţii româneşti (text scris în anul 2006 – n.n.)”.
 
          „Distanţarea de evenimente, în spaţiu şi în timp, mai cu seamă în cazul celor decisive ori aşa-zis controversate, este, fără îndoială, în avantajul istoricului. Întrucît beneficiul perspectivei îi îngăduie depăşirea «presiunii» factorilor subiectivi, iar absenţa foştilor «actori» şi obişnuitele condiţionări provocate de anume interese imediate politice, militare, morale, religioase etc. ori, mai rău, dispariţia, provocată sau nu, a unor materiale, toate acestea sunt compensate de deschiderea arhivelor şi de lipsa cenzorilor, reali ori virtuali. Intervin şi alte nenumărate avantaje, dar  nu  mai stăruim asupra lor. Precizăm că, de această dată, avem în vedere lovitura de stat de la 23 august 1944 despre care, din momentul producerii ei şi până în prezent, s-a scris o bogată şi inegală literatură, participanţii lăsîndu-ne importante mărturii (unele în multiple variante!), iar documentele păstrate în fondurile publice ori personale depăşesc cifrele obişnuite – aproximativ 10.000 edite şi inedite «numai» pentru ziua impactului: pregătirea şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu şi a unora dintre colaboratorii săi apropiaţi, cele dintîi evenimente interne şi externe sau urmările lor”.
 
„S-a scris şi s-a vorbit suficient despre blestemul poziţiei geopolitice a României. Fără să ignorăm o realitate ori, dinpotrivă, fără a o exagera, trebuie să precizăm că, în opinia noastră, în perioada celui de-al doilea război mondial acest blestem s-a dovedit efectiv. România, înconjurată şi râvnită din toate direcţiile, cu excepţia Mării Negre, de către imperialismele mari şi mici, mai apropiate sau mai depărtate, după o perioadă de neutralitate, şi aceea pândită, a participat la conflagraţia secolului de partea ambelor tabere, oricum nu în funcţie de propria-i voinţă, liber exprimată, ci sub presiunea condiţiilor generale şi speciale, rezultate dintr-o situaţie geopolitică complexă. Deşi nu ne place să admitem că respectivele condiţii au intervenit, vom preciza că, relativ la faptele şi procesele survenite în urmă cu peste o jumătate de veac (text scris în anul 1998 – n.n.), catastrofa României a rezultat inevitabil şi din situaţia geopolitică la care ne-am referit. Nu mai puţin însă şi din erorile liderilor politici ai timpului. Prefaţând cel dintâi număr al publicaţiei «Geopolitică şi geoistorie» (1941), Gh.I. Brătianu formula: «România are norocul – şi primejdia, natural – de a sta la o astfel de răspântie geopolitică. Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică şi veghind asupra gurilor Dunării, străjuind aici în numele şi interesul întregii Europe din spatele ei – ba încă, şi peste – se cheamă că România noastră trăieşte şi vorbeşte aicea nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este, deci, în atenţia Estului şi Vestului, Nordului şi Sudului în tot timpul». Beneficiind de importante bogăţii de petrol, România nu s-a putut sustrage, în timpurile moderne, jocurilor care-i cuprind în strategia continentală, şi chiar mondială, pe toţi posesorii resurselor de aur negru. În etapa finală a celui de-al doilea război mondial, în urma şi în ciuda cotiturii de la 23 august 1944, România, în chip contradictoriu, s-a văzut confruntată cu situaţia degradării statutului său internaţional: de la un stat aflat în orbita Axei fasciste (1940-1944), ca «satelit», ea a decăzut, imediat şi necondiţionat, la statutul de stat ocupat de către URSS, care a acţionat, vreme de trei ani, şi în numele Puterilor Aliate şi Asociate ale Naţiunilor Unite (SUA, Marea Brotanie ş.a.). În decurs de numai câteva luni, resursele româneşti de petrol au trecut nu numai de sub dominaţia germană sub cea sovietică, ci sub controlul URSS. Aceasta în cadrul acordurilor secrete încheiate între Marii Aliaţi în vara anului 1944 şi, apoi, în octombrie 1944, la Moscova, cu privire la cedarea tututor ţărilor din Europa est-centrală în «sfera de interese» a lui I.V. Stalin”.
 
          „Ajungând la anul 1947, Istoria noastră se încheie într-un moment grav pentru România, cu fapte şi constatări deosebit de triste. La 1947, nu numai petrolul nostru, ci România însăşi şi tot ceea ce avea ea mai bun – oameni, bogăţii, natură – se aflau în pragul transformării lor într-o colonie a URSS.
          ... Şi astfel, după sute de ani de «minerit» în condiţii primitive şi după alţi 90 de ani de exploatare modernă, petrolul înceta să mai aparţină României. Pentru cât timp şi, mai ales, cu ce consecinţe? Astăzi încă, după o jumătate de veac (text scris în anul 1998 – n.n.), lucrurile nu par să-şi fi revenit. Să se adeverească oare povestea stranie potrovot căreia, cel mai adesea, avantajele imense ce rezultă pentru orice ţară din posesiunea râvnitelor rezerve de aur negru sunt însoţite în chip obligatoriu de urgiile vreunui blestem? Cine ar cuteza un răspuns? Este însă neîndoielnic că tot oamenilor pâmântului acestuia, loc, celor mulţi, desemnaţi de Dumnezeu să scrie ultimele şi, probabil, cele mai frumoase pagini din epopeea petrolului românesc, le rămâne să dovedească că nu este nicidecum în discuţie vreo legendă!”
 
          „Vom preciza (text apărut în anul 2011 – n.n.), că, cei dintâi, suntem conştienţi de limitele consideraţiilor expuse [în lucrarea Armata Română în revoluţia din decembrie 1989]. Cele consemnate, trebuie să recunoaştem, au lăsat deoparte o serie de probleme, nu din alte considerente ci pentru că ele nu au putut fi cuprinse toate în limitele acestui tratat. Subliniem însă că, din această perspectivă, discuţiile ar putea şi trebuie să continue pentru a se aduce clarificări în numeroase zone rămase (voit ori nu?) obscure ale lui Decembrie 1989, aşa precum: în ce condiţii unităţi ale armatei tras în demonstranţi? Cum s-au delimitat practic rolurile Armatei şi ale Securităţii? Au existat, cine şi cum i-a manevrat pe «terorişti»? Unde au dispărut «teroriştii»? Identificarea rosturilor şi legăturilor Moscovei şi Washingtonului cu evenimentele de la Bucureşti? Ce forţe reprezentau şi cum anume s-au impus «actorii» scenei istorice din decembrie 1989?
          Întrebările pe care ni le putem adresa sunt, în mod sigur, cu mult mai numeroase. Dacă ne oprim aici, o facem cu convingerea că, obligatoriu, toate întrebările îşi vor afla – mai devreme ori mai târziu – răspunsul. Nu voi încheia, fără a preciza că, de exemplu, anume mistere persistă despre actul de la 23 august 1944. Şi, dscă nu mă înşel, de evenimentele din decembrie 1989 ne despart numai 20 de ani. De ce să nu admitem că ele reprezintă un nou capitolun alt 23 august! – în ecuaţia problemelor trecutului recent al României şi care probleme rămân în seama istoricilor de mâine.
          A lor, fără nici o discuţie, şi numai a alor!
          În prezent, după peste două decenii de la prăbuşirea comunismului în ţările Europei est-centrale, nu este nicicum riscant să afirmăm că evenimentele din decembrie 1989 din România au fost prefigurate ori s-au derulat în modul cunoscut într-un context internaţional bine precizat. Stabilind această realitate nu-mi propun să afirm şi, cu atât mai puţin, să demonstrez predominanţa factorului extern asupra celui intern, deşi într-o anumită privinţă semnificaţia lui majoră a fost incontestabilă. Cu alte cuvinte, în decembrie 1989, revolta populară a constituit factorul major care a îngăduit românilor să pună capăt regimului lui N. Ceauşescu, dar faptul a fost posibil numai în anumite condiţii externe, unele extrem de favorabile”.
 
          „În aprecierea faptelor survenite (text scris în februarie 2013 – n.n.), netăgăduit că istoricul trebuie să aibă în seamă esenţa, iar nu aparenţele lor, care pot fi – se ştie prea bine – înşelătoare... Sub acest aspect, un istoric precum britanicul R.J. Crampton a consemnat într-o sinteză de largă şi meritată circulaţie ştiinţifică: «Chiar dacă România nu a mers la fel de departe în a respinge influenţa sovietică, între anii 1956 şi 1968 legăturile dintre români şi restul blocului socialist au suferit însemnate modificări. Gheorghiu-Dej părea a fi stalinist, dar nu era decât în ce priveşte afacerile interne; dacă în interiorul ţării era stalinist, în afara ei era de fapt titoist». Finalmente, după adoptarea Declaraţiei din aprilie 1964, consideră tot Crampton, «România a pornit pe propriul său drum. Gheorghiu-Dej a murit în martie 1965. Succesorul său, Nicolae Ceauşescu, a dus mai departe procesul de separare a României de politica Kremlinului…». De remarcat că tendinţele semnalate au fost examinate cu atenţie şi expuse într-o lucrare recentă de cunoscutul istoric american Larry L. Watts. După dispariţia lui Stalin, războiul civil european – în accepţia celebrului profesor german Ernst Nolte – care incendiase bătrânul nostru continent, plonjându-l «într-o noapte atât de lungă», potrivit lui Stéphane Courtois, ambele provocate şi întreţinute de disputa implacabilă dintre Puterile Totalitare ale epocii (1917-1953), Rusia Sovietică şi, respectiv, Germania, au ajuns în etapa terminală. Nu deodată, cum ar fi fost firesc, şi nici prin soluţionarea radicală a tuturor controverselor impactului, un atare deznodământ dovedindu-se imposibil câtă vreme, simultan ori în etapa finală a confruntării dintre totalitarismul hitlerist şi stalinist sau, îndeosebi, ulterior, Europa şi, treptat, Lumea au fost cuprinse de vâlvătăile Războiului Rece. Cu toate acestea, în plină desfăşurare a Războiului Rece, U.R.S.S. şi «lagărul» statelor socialiste euro-asiatice au traversat – la intensităţi deosebite – un salvator dezgheţ poststalinist, care a coincis, pe planul raporturilor Est-Vest, cu restabilirea ori aprofundarea principiilor coexistenţei paşnice între cele două sisteme extreme socialist şi capitalist. Procesul a fost plin de repercusiuni pozitive, România, alături ori deopotrivă cu restul ţărilor aflate în sfera de dominaţie a Moscovei, având de profitat. În primul rând, dat fiind că a avut posibilitatea să opteze pentru a-şi impune propria-i cale, care n-a fost nici simplă şi nici rectilinie, nici lipsită de mari probleme şi de eşecuri alternând însă cu succese, după cum nici văduvită de pericole sau garante ale reuşitei finale. Mai degrabă, dimpotrivă, cum au dovedit-o evenimentele din 1989. În opinia majorităţii specialiştilor, debutul acţiunilor României pentru a-şi alege propria cale a survenit în 1958, o consecinţă a retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul naţional. Tentativele României din stadiul incipient s-au concretizat cu timpul în eforturi conjugate, Bucureştii câştigând un rol şi un loc distinct în cadrul politicii pe plan internaţional. Aşa după cum rezultă din studiile de specialitate, politica şi realizările succesive ale Bucureştilor pe plan extern s-au subsumat în fond unui amplu program – pregătit şi aplicat de Gh. Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu, Corneliu Mănescu şi colaboratorii acestuia din Ministerul de Externe de la Bucureşti – care viza esenţialmente ieşirea României (cel puţin parţială şi sensibilă, dacă nu totală) de sub tutela Moscovei.                  
          Istoricii au apreciat în mod deosebit politica Bucureştilor – de la «reviriment» şi «distanţare, ci nu ruptură» faţă de Kremlin, la «ieşirea din cerc». În ce ne priveşte, orientarea respectivă a echivalat cu ieşirea din Labirint, iar originile şi manifestările concrete ţin de sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60, marcate fiind de retragerea trupelor sovietice în 1958, de fundamentarea politicii externe româneşti în contextul disputelor politico-ideologice sovieto-chineze ale epocii, de restabilirea şi promovarea relaţiilor economice şi culturale, într-un prim stadiu, ale Bucureştilor cu Puterile Occidentale, pentru a culmina cu Declaraţia din aprilie 1964. Nu putem neglija că, într-un prim stadiu, cel mai îndelungat (1958-1985), rezultatele României prestigioase şi au înregistrat, sub Gheorghiu-Dej sau Ceauşescu, un curs cel mai adesea ascendent, pentru ca, după accederea lui M.S. Gorbaciov la frâiele Kremlinului, rolul lui Ceauşescu ca «preferat indiscutabil» al Occidentului în dialogul Est-Vest să se diminueze rapid (1985-1989), drastic şi dramatic, iar aceasta în mod decisiv şi continuu, în urma erorilor profunde şi eşecurilor externe şi interne ale liderului comunist român. În acelaşi context, trebuie să avem în vedere că politica României şi succesele repurtate au depins esenţialmente, dar simultan cu declinul tot mai accentuat al Puterii de la Moscova sau cu ascensiunea Beijingului, de «şansele» oferite Bucureştilor de bunăvoinţa şi cooperarea Chinei, precum şi de atitudinile ori de susţinerile efective al Franţei, S.U.A., Marii Britanii, R.F.G., Italiei, Spaniei şi Japoniei. În atare condiţii a fost posibil ca România să-şi exprime, cu vigoare, propriile atitudini ori să pretindă respectul integrităţii teritoriale, al suveranităţii şi independenţei naţionale, în aprilie 1964, în august 1968 ori în noiembrie 1989, urmare a provocărilor sistematice ale Kremlinului.  Nu mai puţin, se impune să avem în vedere excelentele raporturi statornicite între Bucureşti şi Paris (întrevederile generalului Charles de Gaulle cu I.Gh. Maurer în iulie 1964 şi N. Ceauşescu în mai 1968, apoi cu Giscard d’Estaing în martie 1979 sau în iulie 1980), între Bucureşti şi Vatican (mai 1973) şi, mai ales, între Bucureşti şi Washington (începând cu vizita preşedintelui Richard Nixon în România în august 1969). De reţinut că, în septembrie 1965, efectuând cea dintâi vizită la Moscova în calitatea-i de lider politic la Bucureşti, N. Ceauşescu şi-a asumat cu un deosebit curaj rolul de a-i sfida pe liderii sovietici chiar în bârlogul lor, adică la Kremlin. Însă factorul decisiv care le-a îngăduit lui N. Ceauşescu şi colaboratorilor săi să acţioneze hotărât pe scena internaţională l-au reprezentat exemplul, impulsurile şi susţinerile Chinei lui Mao Zedong, Ciu Enlai (Zhou Enlai) sau Deng Xiaoping. Sfidarea lui N. Ceauşescu avea să înregistreze şi un punct terminus. Care nu putea surveni decât în urma acţiunilor Kremlinului, astfel că finalul, fără să fi fost planificat din start, s-a petrecut chiar la Moscova, la 4 decembrie 1989, cu prilejul ultimei întrevederi N. Ceauşescu – M. Gorbaciov. A fost un eveniment marcant, succedat de «revoluţia» din decembrie 1989 din România, în fapt o veritabilă lovitură de stat,  căreia N. Ceauşescu şi regimul său nu i-au putut, în nici un caz, supravieţui”.
„Se mai impune precizarea că (text scris în martie 2013 – n.n.), în general, materialele publicate, pagini memorialistice, ori studii ştiinţifice, nu au rezistat timpului, trebuind să suporte corecturi, majore sau minime, deşi au existat şi excepţii (Grigore Gafencu, Constantin Pantazi, Pamfil Şeicaru, Gheorghe Barbul, Ion Gheorghe, Ion Pantazi, George Duca). Cum Istoria se dovedeşte, de regulă, părtinitoare cu... învingătorii, prăbuşirea regimului antonescian a fost înălţată la rangul de Zi Naţională, fiind admise numai consecinţele exclusiv... pozitive (salvarea României, scurtarea duratei ostilităţilor, aportul la lichidarea fascismului şi salvarea civilizaţiei etc.), iar rolurile/misiunile participanţilor au fost împărţite şi chiar măsurate diferenţiat – regele Mihai şi camarila, partidele politice «burgheze» ori cele de «stânga» (P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi P.C.R.), pentru a se impune decisiv atenţiei cititorului, îndeosebi după 1954, «meritele» comuniştilor... români (cu toate că,  în rândul celor aproximativ 1.000 de indivizi, predominau evreii, ungurii şi ruşii basarabeni), şi asta după ce, prin 1945-1953, contribuţia U.R.S.S., a lui I.V. Stalin şi a Armatei Roşii, fusese impusă oficial şi recunoscută drept fundamentală pentru «eliberarea de sub fascism» şi «construcţia noii Românii», deşi totalmente subjugată Kremlinului. Actul de la 23 august 1944 s-a aflat de-a lungul anilor în atenţia noastră, consacrându-i – pe baza  cercetărilor efectuate  în arhive şi biblioteci, române sau străine – studii şi culegeri, monografii şi volume de documente, publicate fie numai de mine, fie în colaborare cu Aurică Simion, V.F. Dobrinescu, Ioan Scurtu ş.a. Nu am de ce să neglijez propriile erori, unele de înţeles, sub presiunea timpului sau regimul cenzurii, iar altele – nu! Ulterior anului 1989, studiile consacrate Mareşalului Antonescu, devenind posibile, tratarea în context a actului de la 23 august s-a impus de la sine în spiritul adevărului. Nefiind în discuţie un bilanţ, admitem rolul major  jucat de Mareşal pe scena politică, care, la un moment dat (în mod precis la «procesul marii trădări naţionale» din mai 1946), a declarat, defel exagerat, că el a fost acela care realmente a «fixat» în Istorie data de 23 august 1944. Conducătorul Statului a fost informat asupra pregătirilor complotiştilor (regele, grupările politice şi militarii trădători, conexiunile externe), dar având  convingerea fermă că, în cele din urmă, tot el va alege şi va stabili momentul cotiturii României în războiul nondial din 1939-1944, n-a reacţionat decisiv. Au profitat în schimb regele şi oamenii lui care s-au pripit – teama de oriunde şi de oricând a puciştilor de duzină! – şi au trecut la... fapte, în ziua Z şi la ora H, adică la arestarea Mareşalului, care a fost predat fără întârziere comuniştilor din Bucureşti”.
 
Citește și:

Pamfil ȘeicaruPentru N. Iorga există „Un singur erou colectiv - poporul român înfruntând furtunile, rezistând potopului barbar, răsărind dintre ruine cu aceeași neînvinsă putere de viață”

 
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii