Biserica Ortodoxă Română sub toleranţa ocupantului musulman (galerie foto)
Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
11:26 20 08 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Biserica Ortodoxă Română sub toleranţa ocupantului musulman (galerie foto)

ro

08 Aug, 2018 23:59 1798 Marime text

Situaţia religioasă a Dobrogei aflată în cadrul Imperiului Otoman a fost una deosebită. Aceasta pentru că, în decursul celor 460 de ani de ocupaţie otomană, regimul a fost unul tolerant, statul otoman lăsând libertate cultelor religioase creştine. Din acest punct de vedere, se constată o continuitate în cadrul statului român cu Dobrogea reunită cu România. Deci, cuvântul care caracterizează ambele perioade este toleranţa: otomanii musulmani au tolerat cultele religioase creştine, iar statul român l-a tolerat - chiar sprijinit şi încurajat - pe cel musulman.

Nu trebuie omis faptul că desele colonizări ale spaţiului dintre Dunăre şi Mare au reunit aici diferite naţii de ortodocşi (greci, bulgari, ruşi) şi musulmani (turci şi tătari). Şi din punct de vedere religios, putem vorbi despre un model interetnic în Dobrogea.
Studiem instituţia bisericească ortodoxă din Dobrogea şi pentru că era cea mai răspândită în spaţiul dobrogean şi cea mai adâncă în timp. Ne interesează şi pentru că, prin mănăstiri, instituţiile de cult aveau putere economică. Pentru că, aşa cum era Dobrogea, „o Dacie în miniatură”, şi instituţiile de cult româneşti ale teritoriului dintre Dunăre şi Mare reprezentau tot o Românie religioasă ortodoxă la scară (mulţi preoţi vin din alte teritorii româneşti, mulţi din Banat). În acelaşi timp, Biserica realizează o triplă unitate: biserica-şcoala-eforiile. Acestea reprezentau partea cea mai conştientă şi conştientizatoare a etniei române în Dobrogea. Practic, aici se realiza un stat major al societăţii româneşti, care, deloc accidental, aduna români - clerici şi laici - din toate ţinuturile româneşti. Dar nu numai atât: o parte dintre preoţi se vor implica în evenimentele din 1848 din Transilvania.

Aşadar, vorbind despre rolul Bisericii, vorbim, de fapt, despre afirmarea naţiunii noastre în Dobrogea, despre unitatea românească realizată aici, despre implicarea în conştientizarea naţională politică a românimii şi în pregătirea unirii din 1878. Fruntaşii românilor din Dobrogea sunt, în mare măsură, clerici.

Imperiile n-au recunoscut comunităţile etnice decât atunci când s-au aflat în mare dificultate (de exemplu, Imperiul Habsburgic la 1865-1967). Şi totuşi, în aceste imperii, -„saci cu multe petice”, parafrazându-l pe Marx -, trăiau popoare, mari grupuri etnice, pe care, în situaţii cu totul deosebite, puterea centrală le recunoştea ca fiind comunităţi religioase.

În momentul căderii Ţărilor Române sub dominaţia otomană - secolul XV -, Dobrogea avea o entitate statală românească, pe care şi-a pierdut-o, în decursul secolelor, fără însă a-şi câştiga una administrativă în cadrul Imperiului. Acesta nu recunoştea identitatea popor-naţiune, ci creştinismul, ortodoxia. Administraţia otomană recunoştea şi respecta Biserica creştină, ca instituţie şi locaş de cult. Implicit, recunoştea, într-o oarecare măsură, şi comunităţile etnice care se adunau în jurul acesteia.

În Dobrogea, din punctul de vedere al religiei românilor, situaţia prezintă similitudini cu cea a românilor din Transilvania. Diferit este însă faptul că, în Dobrogea, otomanii nu urmăreau deznaţionalizarea românilor, iar aceştia n-au fost împărţiţi în tabere adverse decât după recunoaşterea Bisericii Ortodoxe Bulgare, când a început disputa bulgaro-greacă asupra românilor - şi atunci oarecum formal.


Aşadar, românii n-au fost recunoscuţi în niciun fel, nici măcar religios, dar instituţiile au fost recunoscute ca atare. În condiţiile în care românii nu aveau drepturi politice, militare, puţine administrative, în care ei nu existau decât palid în politica otomană, singura lor salvare o constituiau instituţiile de cult. Este adevărat că, pe de o parte, otomanii nu căutau islamizări în rândul românilor, pe de alta, nici nu aveau vreo problemă cu şcolile româneşti, oricum erau ele (aici ne gândim la deosebirea de Transilvania). Fără îndoială că a existat, din partea autorităţilor otomane, o anumită toleranţă în acest sens.


Românii din Dobrogea erau organizaţi, din punct de vedere bisericesc, în comunităţi conduse de un exarh, care era, în acelaşi timp, epitropul bisericii. În atribuţiile sale intrau întreţinerea locaşului, strângerea hacului pentru preoţi şi dascăli, găzduirea mitropolitului sau episcopului, veniţi pentru a încasa jiţia. Exarhii erau aleşi dintre cei mai înstăriţi şi mai respectaţi membrii ai comunităţii. Epitropii erau autorizaţi să ridice suma anuală dăruită de domnii Ţării Româneşti. Astfel de „comunităţi” existau în toate localităţile româneşti care aveau biserică şi case de rugăciuni.


Din punct de vedere religios, la începutul stăpânirii otomane, Dobrogea a aparţinut de Mitropolia Dîrstei sau Silistrei, a cărei existenţă a continuat şi după 1417. De la începutul secolului XVIII, credincioşii ortodocşi din ţinutul dintre Dunăre şi Mare au aparţinut de Mitropolia Proilaviei, care mai cuprindea români din Basarabia, sudul Moldovei şi care se extindea sau se micşora în funcţie de cuceririle otomane. Această mitropolie a jucat un dublu rol: unul religios, prin păstrarea unităţii credinţei, prin slujbele publice şi particulare ţinute în limba română, prin păstrarea obiceiurilor datinilor româneşti; un alt rol a fost acela de păstrare a ideii de acelaşi neam şi cultivarea unitară a limbii române în toate ţinuturile ce ţineau de jurisdicţia sa. Astfel, păstra legătura cu chiriachii Principatelor Române, cu români din alte zone, personalul administrativ şi clerical era român, iar slujbele erau făcute în româneşte. Mitropolia Proilaviei a fiinţat până în 1829, când teritoriul sau jurisdicţional a fost împărţit între eparhiile fostelor raiale-cetăţi, care, prin tratatul din acest an, ieşeau de sub administraţie turcă, revenind la Ţara Românească. Acum se înfiinţează, pentru Dobrogea, o nouă eparhie ortodoxă, a Tulcei, care va fiinţa până la sfârşitul administraţiei otomane.


Legăturile dintre Dobrogea şi restul teritoriilor româneşti au fost întreţinute şi amplificate continuu. În secolul XVII, biserica dobrogeană a primit numeroase danii de la domnii munteni, danii ce au fost reînnoite până în secolul XIX. Amintim doar atenţia de care s-a bucurat biserica ortodoxă dobrogeană din partea domnilor Radu Şerban, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Grigore Ghica I, Grigore Ghica II, Alexandru Ipsilanti, prin grija cărora au fost zidite, rezidite, restaurate şi întreţinute, prin hrisoave domneştii şi danii, biserici dobrogene. De aceste privilegii s-au bucurat mai ales bisericile din Babadag şi Cernavoda. Documentele demonstrează faptul că, şi în secolul XIX, domnii Ţărilor Române înzestrează lăcaşurile de cult dobrogene cu cele necesare, inclusiv literatură bisericească şi preoţi români. De altfel, ca şi în secolele precedente, din dreapta Dunării, erau trimişi meşteri zugravi şi podoabe bisericeşti.


Şi totuşi, pentru românii din Dobrogea, era destul de dificil să poată construi o biserică ortodoxă. În primul rând, era nevoie de o aprobare specială, dată printr-o iradea sultanului, care se obţinea după îndelungate demersuri pe lângă autorităţile locale, în schimbul unei mari sume de bani. Ion Ionescu de la Brad scrie că, pentru a construi o biserică, se plăteau la aian şi la cadiu între 599 şi 2 000 lei.


În al doilea rând, existau unele condiţii care trebuiau respectate: lăcaşurile de cult şi ceremonialul să nu sfideze, prin ţinută şi fast, cultul oficial. De altfel, nu erau aprobată de autorităţile otomane construirea de biserici mari, care ar fi putut să întreacă, prin măreţie şi frumuseţe, geamiile şi moscheile. De aceea, majoritatea lor, erau construite din chirpici şi de dimensiuni mici, unele dintre ele chiar adâncite în pământ, astfel încât se cobora pentru a se intra în biserică. Au fost însă şi unele construite din zid, dar la locuri ferite, departe de ochii stăpânirii, în păduri şi mai ales în şesul Dunării, unde populaţia românească era mai numeroasă.


S-a interzis şi construirea de turle la bisericile creştine. În timpul domniei lui Abdul Medgid, aprobarea era dată doar de către sultan. Suma plătită pentru ridicarea unei biserici era ceva mai mare, dar se dă aprobarea şi pentru ridicarea bisericilor cu turle. În aceeaşi idee, autorităţile turceşti nu permiteau nici folosirea clopotelor. Exista doar o toacă de lemn, atârnată de funie, cu care erau chemaţi enoriaşii la slujbă. La stăruinţa francezilor, englezilor şi italienilor, otomanii au îngăduit clopotele abia după Războiul Crimeii.


Greutăţile Bisericii ortodoxe din Dobrogea ţineau şi de unele acte ostile otomane, de abuzurile administraţiei, de dezastrele provocate de războaiele ruso-turce, de lipsa preoţilor etc. Nu de puţine ori, noile lăcaşuri de cult erau jefuite şi incendiate de armatele neregulate turceşti, ele constituind, adeseori, chiar ţinta atacurilor. Călători străini prin Dobrogea comentează „marile greutăţi ale românilor”. Astfel, solul polonez Rafael Leszczynski, trecând prin Dobrogea anului 1700, în drum spre Constantinopol scria despre „moldovenii de rit grecesc” din Ghiverli (azi, Chirnogeni) care, datorită greutăţilor, trec la islamism.


În scurtele perioade de pace, românii se strângeau în jurul simbolurilor lor de viaţă culturală proprie: şcoala, biserica, tradiţiile. La 1850, Ion Ionescu de la Brad constata că sentimentul religios era „adânc înrădăcinat” în rândul românilor dobrogeni, pe care-i caracteriza ca fiind de-a dreptul fanatici, în condiţiile în care religia era o puternică armă de apărare a fiinţei naţionale. Astfel se explică de ce, în secolul XIX, veac destul de agitat, în ciuda distrugerilor suferite, românii au ridicat un aşa număr mare de biserici în Dobrogea. În timpul războiului ruso-turc din 1828-1829, vechile biserici româneşti de la Măcin şi Cernavoda - ca şi altele, de altfel - au fost distruse. „Biserica domnească” de la Babadag a fost arsă şi refăcută în mai multe rânduri, prin eforturile mocanilor din satul Mahmudia. Biserica de la Măcin a fost reclădită, în 1834, cu voia paşei de la Rusciuk. Pe lângă bisericile refăcute, se construiesc multe altele noi, din piatră. Amintim doar bisericile din Nalbant, Azaclău, Oltina, Topalu etc. Au rămas însă neatinse bisericile şi schiturile construite în păduri, în locuri mai retrase, precum cele de la Niculiţel şi Teliţa. Este perioada în care activitatea monahală s-a afirmat în mod deosebit. Acum se construiesc mănăstirile Cocoşu, Saon, Celic şi Taiţa.


O politică de toleranţă religioasă a fost ferm practicată în Dobrogea de Said Mîrza Paşa, care, după 1830, devine vizir de Silistra. Acesta a contribuit cu mijloace financiare proprii la ridicarea de biserici româneşti în Dobrogea, unele chiar din piatră.


Viaţa bisericească din Dobrogea a fost afectată, la un moment dat, şi de rivalitatea dintre Mitropolitul bulgar de la Rusciuc şi Episcopul grec de la Tulcea, în condiţiile în care, majoritatea românilor nu doreau subordonarea lor faţă de ierarhii bulgari.


Datorită îmbunătăţirii, în timp, a situaţiei materiale a românilor, biserica ortodoxă va cunoaşte o dezvoltare apreciabilă. Aceasta şi datorită unor clerici luminaţi, care, în ciuda situaţiei grele, au contribuit la propăşirea spirituală a românilor din Dobrogea, prin activitate bisericească şi pedagogică. Amintim doar câţiva dintre ei: părintele Visarion - român din Făgăraş, fondatorul Mănăstirii Cocoş -, popa Iancu din Niculiţel, preotul Dimitrie Chirescu etc. Deşi conducătorii eparhiilor din Dobrogea erau numiţi de Patriarhia de la Constantiopol din rândul grecilor, totuşi, au existat preoţi români care au ajuns să deţină funcţii superioare: popa Radu din Silistra avea funcţia de protopop (1869), aceeaşi funcţie a fost deţinută şi de preotul român Cristu Zaharia, în 1871, 6 membri ai „Comunităţii” române de la Silistra sunt aleşi în Consiliul mitropolitan, iar, în 1860, românul transilvănean Grigorie, ajunge mitropolit al Dristei.


Rolul bisericii nu era doar acela de a păstra nealterată credinţa ortodoxă. Mai ales din secolul XVIII, mulţi dintre preoţi erau şi dascăli, în şcoli româneşti din localităţi mai mari. Îi amintim, în acest sens, pe dascălul Ioan (înainte de 1766, la Cernavoda), pe Mihai (1775, la Turtucaia) şi Gheorghe (1810, la Turtucaia) etc. În secolul XIX, găsim la catedră preoţi precum Petrică Mihail şi fiul său, Costache Petrescu (Silistra) ş.a. Dascălul Cosma pregătea, la Dăeni, viitori cântăreţi şi preoţi. Poate cei mai cunoscuţi preoţi-învăţători-cărturari ce au activat în acest ţinut sunt călugărul Nifon Bălăşescu - ardelean de origine, fost profesor şi director al seminariilor din Bucureşti şi Huşi, autor de lucrări teologice, manualele didactice şi dicţionare, profesor de religie la şcolile din Tulcea şi Măcin - şi Dimitrie Chirescu din Rasova şi Cernavoda.


În momentul revenirii Dobrogei la Ţară, existau 2 episcopate, întemeiate prin protecţia Imperiului Otoman: unul grecesc cu sediul la Tulcea (1855) şi un altul, bulgăresc, la Silistra, înfiinţat în 1870. Rolul lor nu era atât unul spiritual, cât, mai ales, unul administrativ, urmărindu-se, de fapt, perceperea birului anual. Preoţii erau plătiţi pe baza învoielilor cu enoriaşii.


Dar starea multor locaşurilor bisericeşti lăsa de dorit. Majoritatea erau clădite din lemn şi vălătuci, acoperite cu stuf, neîncăpătoare, întunecoase, cele mai multe ruinate sau dărăpănate. Cele mai multe sate aveau doar case de rugăciuni şi nu erau puţine cazurile în care slujbele se ţineau în case particulare. În satele în care nu existau biserici şi nici case de rugăciuni veneau preoţi din satele învecinate pentru a face serviciile religioase mai importante. Interiorul bisericilor era sărăcăcios, icoanele şi odoarele erau foarte puţine, deoarece, în timpul războaielor, turcii distrugeau icoanele, prădau şi jefuiau bisericile care aveau odoare de argint. Enoriaşii nici măcar nu erau primiţi de paşă pentru a se plânge, iar Constantinopolul era departe. Puţine au fost bisericile româneşti care au reuşit, în decursul stăpânirii otomane, să-şi păstreze icoanele (Nalbant, Popina).


Această situaţie este comentată şi de revizorul ecleziastic, într-un raport, foarte critic, din octombrie 1879, adresat episcopului Iosif, care adăugă următoarele: „Multe sunt numai nişte case ordinare în care se află câteva icoane, ba încă una este într-un mic hambar. Nu există în ele epitropii şi nici buget, ci se întreţin din ofrandele poporenilor. Cimitirele sunt desgrădite. Clericii aflători în aceste biserici sunt în număr de 273, anume: 152 preoţi, 4 diaconi şi 117 cântăreţi - numărul bisericilor fiind de 117.n.n. -. Starea lor, atât materială, cât şi morală este foarte rea; s-ar putea face însă o mică excepţiune de câţiva clerici. În privinţa cunoştinţelor cerute de la servitorii bisericeşti, atât preoţii cât şi cântăreţii nu posed nici un titlu de săvârşirea vreunui curs de învăţătură seminarială (afară de vreo doi preoţi bulgari şi cari nu recunosc autoritatea bisericii române); există numai câţiva preoţi, cari au făcut vreo clasă, două şi trei prin seminariile din România şi cari au trecut în Dobrogea, unde au fost hirotonisiţi. Aceştia sunt preoţi mai bunişori, iar ceilalţi necapabili de chemarea lor, necunoscând nici orânduielile bisericeşti, ba mulţi citesc de tot rău”.


Chiar şi în această situaţie, în momentul revenirii Dobrogei la Ţară, zeci de biserici ortodoxe îşi îndeplineau menirea de călăuze spirituale româneşti. Nicolae Iorga specifica faptul că numeroase cărţi în limba română din secolul XVIII, provenite din toată România, se aflau în bisericile şi mănăstirile dobrogene. Amintim, în acest sens, cărţile din secolul XVII aflate la biserica din satul Jijia, cu însemnări ale unor localnici din secolul următor; Biblia lui Şerban Cantacuzino, exemplar aflat la mănăstirea Celic-Dere; un Minei slavo-român din anul 1698, care se găseşte la biserica din Nalbant etc. Acestea reprezintă şi o dovadă a legăturilor dintre români. Mai mult, cărţile româneşti s-au folosit şi în biserici bulgăreşti. De exemplu, la Calipetrovo, lângă Silistra, aceste au fost documentate până în 1850. Şi o altă certitudine: slujbele în bisericile româneşti din Dobrogea se făceau, încă de la începutul secolului XVIII, în limba română. Ion Ionescu de la Brad constata, la 1850, că slujeau în româneşte chiar şi preoţii bulgari şi greci. Mai mult decât atât, la Silistra, vlădica folosea limba română în biserică; în satul bulgăresc Potur, preotul şi dascălul erau români; la Calipetrovo, cel mai fervent partizan al limbii române era un bulgar, iar, la Almălău, preotul de origine bulgară a făcut serioase eforturi pentru a-i determina pe enoriaşi să spună rugăciunile în limba bulgară şi nu în română. De altfel, chiar şi turcii foloseau limba română în relaţiile cu raialele. Existau comenzi speciale de icoane din celelalte ţări române, iar multe executate în stânga Dunării se regăsesc în bisericile dobrogene.


Prin decretul domnesc nr. 633 din 16 martie 1879, Dobrogea a fost cuprinsă, din punct de vedere bisericesc, în Eparhia Dunării de Jos, continuatoare a Mitropoliei Proilaviei, cu reşedinţa la Galaţi. În aceste condiţii, biserica ortodoxă din Dobrogea şi-a continuat, fără întrerupere, existenţa, fiind sub jurisdicţia Patriarhiei de la Constantinopol, beneficiind de anumite privilegii din partea sultanilor. Timp de aproape 5 veacuri şi-a păstrat organizarea, având eparhii proprii şi un număr însemnat de credincioşi.


În acelaşi timp, a fost o instituţie-matcă: a păstrat fiinţa neamului în Dobrogea, limba, obiceiurile, legăturile cu instituţiile politice şi religioase şi cu românii din alte „Românii”, a constituit, în mare, Statul Major al societăţii româneşti în dialog cu autorităţile otomane - în faţa cărora s-a impus prin statură morală -, a dat cadre şcolilor româneşti şi mijloace materiale mişcării naţionale.


Sursă foto: MINAC - Albumul Dobrogei 1928


Despre Lavinia Dumitraşcu


Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 

Citeşte şi:

Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)

Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei

Dobrogea în nefericiții ani în care România a redevenit „mică“. Prin dictatele din 1939-1940

Ti-a placut articolul?

Comentarii