Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
21:47 15 07 2019 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Amintiri despre turcii şi tătarii noştri dobrogeni (I)

ro

27 Jun, 2019 00:00 2134 Marime text

Itinerarul fratelui Wilhelm de Rubruquis din Ordinul Fraţilor Minoriţi în anul mântuirii 1253, în părţile răsăritene, despre carele tătarilor: „Carele le fac aşa de mari, încât unele au 30 de paşi în lăţime. Eu însumi am măsurat odată lăţimea dintre urmele roţilor unui car şi am aflat 20 de picioare; şi când casa stă aşezată pe car, ea trece de roţi, de ambele laturi, cu cel puţin 5 paşi. Am numărat la un singur car 22 boi trăgând o singură casă; unsprezece la şir în sensul lăţimii carului şi alţi unsprezece înaintea lor. Oiştea carului era mare cât un catarg de corabie şi un om stă în gura casei, deasupra carului, mânând boii…Casele de locuit ei niciodată nu le coboară de pe care.”



Cu cât erau mai bogaţi, cu atât aveau mai multe care: „Un bogătaş moal sau tătar are de la o sută la două sute de asemenea care cu case pe ele. Barbatu are 26 de soţii şi fiecare dintre ele are câte o casă mare, în afară de altele mai mici, pe care le aşează înapoia celei mari şi servesc de odăi pentru copile. Şi de fiecare din aceste case ţin 200 de care. Iar când îşi aşează casele pe pământ, prima soţie şi-o aşează în marginea dinspre asfinţit şi după ea vin celelalte la rând, astfel că ultima soţie se află la marginea dinspre răsărit. Iar distanţa dintre curia unei doamne şi cealaltă este la o aruncătură de piatră. Gospodăria unui moal bogat, se înfăţişează ca un mare sat, totuşi foarte puţini bărbaţi vei găsi acolo.  O singură muieruşcă conduce 20 sau 30 de case, căci ţinutul e câmpos.”

Romulus Seişanu, Dobrogea, Editura ziarului „Universul”, București, 1928

„După bătălia de la Varna din 1444, Turcii au venit în massă şi au colonizat Bulgaria Orientală şi Dobrogea. Tătarii, veniţi din Bugeacul Basarabiei, s-au stabilit în Dobrogea în sec. XVI-lea. În anul 1599 - după cronicarul Walter - erau în Dobrogea 6000 de familii tătăreşti. Tătarii erau organizaţi milităreşte şi aveau un şef (han), recunoscut de Sultanul Turciei. În anul 1856 şi după acest an, s-au stabilit în Dobrogea, Tătarii din Crimeea, care au schimbat numele târgului Carasu în Medgidia (nume dat în onoarea sultanului Abdul Medjid).

Tătarii au înfiinţat sau s-au stabilit în următoarele localităţi: Medgidia, Constanţa, Anadalchioi, Cogialia, Caramurat, Cicrâcci, Taşaul, Caracolium, Hasancea, Omurcea, Hasidulux, Osmanfacâ, Abdulah, Ebechioi, Mehometcea, Topraisar, Muratanul Mare, Muratanul Mic, Techirghiol, Mangeapunar, Duingi, Serement, Chirişlic, Ceamurli de Jos, Gargalâcul Mare, Gargalâcul Mic, Toxof, Pazarlia, Ghelengic, Chiorcişmea, Taşpunar,  Cochirleni, Cartalu, Terzechioi, Şiriu, Balgiu, Satişchioi, Erchesec, Topalu,  Calachioi, Caraomer, Canlicicur, Dauluchioi, Hagilav, Chiragi, Valalâ, Delicrucci, Doguzaci, Cerchezchioi, Enghezu, Amzacea, Casicci, Ghivenlia, Azaplar, Carachoi, Eribiler, Sarighiol, Acbasâ, Hoşcadiu, Tatlageacul Mic, Tatlageacul Mare, Perveli, Docuzol, Agemler, Bairamdede, Cavaclar, Beşaul, Merdenvenli-bunar, Mulciova ş.a. În 1850 singurul sat tătăresc pe malul Dunării, citat de Ion Ionescu de la Brad, este Boascic. Tătarii erau obişnuiţi cu stepa.

Tătarii care purtau numele propriu de Gogii, au fondat în Dobrogea satul Cogealac (fost Gogialac). Au mai locuit în Dobrogea şi un neam de rasă mongolă, care se numeau Mongoli. La 6 km. E. de Seimenii Mari sunt urmele unui sat care s-a numit Mongol. După tradiţie Mongolii, aceştia erau «mici la statură, cârni, cu faţa ca un bot de câine»”.

Nicolae Iorga, România cum era până la 1918, vol. 2, Moldova şi Dobrogea, Ed. Minerva, Buc., 1971

Un tablou al Tulcei dinainte de 1878: „Erau pe atunci locuitori mulţi în Tulcea păgână şi nu stăteau goale casele mărunte de piatră sau de lemn: către geamia care veghează încă pe mormântul trecutului mort cu minaretul ei, stâlp funerar, se suiau pe stradele ascunse bătrânii cu părul tuns scurt, tinerii cu feţele palide şi ochii oblici, supt fesuri şi cealmale de şaluri pestriţe, băieţi cuminţi şi melancolici, păşind bătrâneşte, şi credincioşii de toate vârstele călătoreau la ceasurile de rugăciune, într-un evlavios târşuit de papuci, spre casa lui Allah care dă biruinţa, bogăţia şi puterea. Astăzi lucrurile s-au schimbat… Oastea poartă fesuri dar nu mai duce lupta sfântă în numele şi în norocul celui mai mare şi mai nou dintre profeţi… Mulţi dintre credincioşii legii învinse şi supuse au căutat în pribegie locuri unde stăpâneşte încă minaretul…”.

Tot despre Tulcea: „Aici se văd cei mai mulţi turci, din cele vreo sută de familii ce au mai rămas încă. Unii calcă leneşi cu papucii tari în care picioarele par zgârcite pe zăpada moale. Au pe cap turbane de şal, clădite sus de tot ca nişte căciuli, aşa încât nici nu se mai zăreşte micul fes pe care-l înconjură atât de mult încât îl ascund. Alţi tineri cu faţa bronzată, cu mustaţa rasă, cu ochii mari, îndrăzneţi, de luptători ce şi-au pierdut rostul şi scopul, mână iute cai focoşi la căruţe de lemn cu înalte margini”.

Iorga, intrând într-o şcoală din Tulcea: „În curtea şcolii de băieţi se joacă prin zăpadă cu o zburdălnicie de vrăbii cărora nu li pasă de ger şi de vânt vreo sută de băieţaşi, cu căciuli şi fesuri, şi şalvari, cu pieptare vătuite, sumane, cojoace şi jiletce turceşti… Prind din fugă pe un turculeţ ochios, buzat şi oacheş, foarte supus şi foarte serios, şi-i cer o poezie: îmi spune una vitejească despre Negru Vodă şi, amestecând puţin sunetele prin roşiile-i buze groase, el apasă asupra răpunerii tătărimii păgâne de odinioară. - Bravo , băieţele, şi, zi, ce eşti tu? Musulman, fireşte, dar, încolo, român. Băiatul stă de se gândeşte o clipă, apoi răspunde blând, supus, dar hotărât:- Nu, turc.”.

La marginea Constanţei, la Canara: „Necontenit găseşti de acum înainte copaci răzleţi, locuinţe mari şi mici, uliţe de sat; drumul e tot mai plin de căruţe tătăreşti, ducând nogai îmbrobodiţi în turbane şi nogaice cu faţa urâtă, fără vălul pe care Islamul îl impune femeilor; bărbaţii salută, ducând uşor mâna la turban. Grupe de turci pe jos, sprinteni în scurteicile lor, în pantalonii lor de lână subţire, albăstrie, strânşi pe glezne, în papucii lor uşori”.

Mangalia: „Un grup de case în fund. Aceleaşi acoperişuri roşietice pe umila căsuţă de piatră şi lut. O stradă de prăvălii în care mai fiece firmă strigă altă naţionalitate. Turci tihniţi mănâncă tacticos ceasurile zilei la o cafenea: unul cu cealma albă, cu larga barbă neagră răsfirată, pare luat dintr-un vechi album: e de o frumuseţe ieratică. Ţigance musulmane cu turbanul în vânt şi picioarele în baloanele duble ale unor stofe fără culoare şi fără nume privesc din fugă cu ochii mari îndrăzneţi în faţa stropită de albul ultimei văruieli”.

Al. Săndulescu,  Duiliu Zamfirescu. Scrisori inedite, Ed. Acad. RSR., Buc., 1967

Topolog - „Satul, compus din 3 comune, reflectă, prin întreaga sa construcţiune, acea fatalitate ce se citeşte pe figura fiecărui mahomedan şi care formează farmecul trist al frumosului oriental. Garduri vii sau garduri din trestie, înălţate împrejurul fiecărei case, păstrează acestor muritori cu turban, comorile lor, nişte comori îmbrăcate cu şalvari şi adeseori de o frumuseţe sălbatică. Deşi d-lor nu le prea este dat de Coran să se lase văzute, însă nouă muritorilor făr-de fes adesea ni se permite să le vedem culoarea ochilor, cari, de altminteri, sunt plini de foc, şi să le admirăm părul, scurt ca la copii, ce le cade până în dreptul umerilor, în bucle negre ca ale nopţii.

La Topolog am găsit un turc cu multă omenie, pe care-l avusesem la instrucţie, şi care se cheamă Sadîc. M-a cinstit, m-a sărbătorit, mi-a povestit de la socrul lui Mahomet. E singurul turc pe care l-am auzit vorbind de femeia sa, sau mai bine zicând de femeile sale, căci are două. Se plângea sărmanu că nu are copii; deci înţelegi pe ce gamă se aranja destăinuirea lui, mai ales că era şi doctoru de faţă.

În adevăr, când te gândeşti la degradarea intelectuală în care e ţinută femeia turcă, te revolţi contra tuturor legilor lor, şi-ţi vine să zvârli cu fesu după Mahomedt. Atâta egoism nu s-a mai văzut la nici un profet pământean! Femeile sunt nişte adevărate maşine de copii, nişte râşniţe, care îndată ce se hodorogesc puţin trec în cămara vechiturilor”.

Tudor Mateescu, Contribuţii la istoria instituţiilor administrative ale românilor din Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în „Anuarul Institutului de Istorie al Academiei „A.D.Xenopol” Iaşi, nr. 17, 1980

„Cu timpul, dregătorii Porţii au început să se folosească, mai ales pentru rezolvarea unor probleme fiscale sau legate de sistemul deţinerii pământului, de reprezentanţii comunităţilor creştine, de obicei oameni înstăriţi, care se bucurau de autoritate în faţa semenilor lor. Aceşti notabili au fost desemnaţi cu termenul turcesc de «ciorbagiu», care ajunge curând să fie adăugat numelui, precedând, de regulă, numele de botez, ex: Ciobagi Iordache, Ciorbagi Alexe, Ciorbagi Constantin etc. Din rândurile ciorbagiilor s-a permis apoi alegerea primarului localităţii, numit, la început, «cogeabaş», axakal sau mudir, ultimul fiind însă specific aşezărilor urbane.

Orice localitate care număra cel puţin 200 de case avea dreptul să aleagă, în fiecare an, un primar. În aşezările cu populaţie mixtă, primarul putea fi musulman, ortodox sau catolic, după religia majorităţii locuitorilor comunei. Drept compensaţie, minoritatea alegea pe muavim, un fel de ajutor al primarului… Treptat, primarul comunei creştine începea să fie desemnat numai cu termenul de ciorbagiu, care continua totuşi să-şi păstreze şi înţelesul mai larg de notabil”. Ionescu de la Brad avea dreptate, în 1850, să afirme că, în Dobrogea, „ciorbagiul echivalează cu le maire de la commune”. În continuare, se dau multe explicaţii despre drepturile şi obligaţiile ciorbagiului, pe care autoritatea otomană se baza cu toată încrederea.

Despre Lavinia Dumitraşcu
 
Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa.


Sursa foto: Imaginea reprezintă o ilustrație din cartea „Tomi - Constanța“, de col. Marin Ionescu Dobrogianu, disponibilă în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanța.

Ti-a placut articolul?

Comentarii