Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
03:25 27 05 2019 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

De vorbă cu părintele Marius Moşteanu, despre tragedia de la Notre-Dame de Paris „Cred că Dumnezeu aşază lucrurile altfel decât logica omenească“

ro

20 Apr, 2019 00:00 4715 Marime text
Încheiem o săptămână marcată, în plan mondial, de o dramă ce a provocat o emoţie atât de puternică, încât, indiferent de naţionalitate, creştinătatea a simţit nevoia să empatizeze.
 
De mai multe luni, Catedrala Notre-Dame de Paris  tocmai beneficia de importante lucrări, îndeosebi de curăţarea exteriorului, înnegrit de poluare. Statul finanţase cu suma de 2,5 de milioane de euro restaurarea turnului-fleşă, sumă pe care Monseniorul Patrick Chauvet, rector al catedralei, o apreciase ca insuficientă pentru acoperirea mulţimii lucrărilor de renovare.
 
Incendiul care a distrus parţial în noaptea de luni, 15 aprilie, spre marţi, 16 aprilie, Catedrala Notre-Dame din Paris  s-a „rostogolit” în plan mediatic, stârnind cele mai diverse reacţii.
 
Convorbirea cu părintele Marius Moşteanu, de la Biserica „Sfântul Nicolae Vechi“ din Constanţa, a debutat cu o pildă.
 
A fost odată un naufragiat care, rămânând singur pe o insulă, a păstrat din jarul ultimului catarg de la corabia lui care a ars şi, printr-o tehnică pe care o ştia din vechime, a putut să păstreze un anumit timp focul, acoperindu-l cu cenuşă. Numai că, într-una din nopţi, s-a iscat un vânt foarte puternic care nu numai că i-a împrăştiat jarul, dar i-a ars şi coliba în care stătuse în timpul cât fusese singur pe insulă. Şi omul nostru s-a întrebat „Doamne, ce mi-ai făcut? Mi-ai luat şi acoperişul sub care dormeam!”. Numai că, în câteva ceasuri, a văzut că se apropie un vapor, care l-a invitat să urce şi să-l ducă acasă la el. Asta s-a întâmplat în Île de la Cite acum câteva zile. Luni, pe la ora 19.50, ora Franţei, un popor - care naufragia cam de 230 de ani de la Revoluţia franceză de la 1789 - a fost trezit de Dumnezeu şi a fost chemat să fie dus acasă. Unde acasă? În propria inimă.
 
Am văzut luni seară oameni care se rugau, am văzut mulţime mare de oameni care vorbeau despre Catedrala Notre-Dame ca despre propria casă. Cine dintre noi poate să mişte atâta omenire încât un loc din lume să devină deodată cunoscut de toţi cei care l-au văzut sau nu l-au văzut? Şi am spus: iată, un loc care în sfârşit e aşezat în pagină la justa valoare.
 
Cred că Dumnezeu aşază lucrurile altfel decât logica omenească. Nu trebuie căutată mâna care a dat foc. Nu trebuie căutat motivul pentru care s-a făcut, ci trebuie căutată suflarea lui Dumnezeu care a aprins jarul care era acolo mocnit. Nu o să mai auziţi de vestele galbene, nu o să mai auziţi de lucruri urâte, de discuţii interminabile despre priorităţile Franţei în următoarele luni, pentru că totul se va organiza în jurul viitorului şantier, din inima cetăţii din Île de France şi de lângă Catedrala Notre-Dame de Paris.
 
Aşadar, trebuie să înţelegem că mesajul este dincolo de flacăra ce a mistuit un monument emblematic al omenirii.
 
Aceste lucruri mi-au dat mie de înţeles că Dumnezeu are un alt plan pentru oameni şi nu îi lasă să naufragieze mult. Chiar dacă îi lasă la îndemâna lor, din vreme în vreme îi aduce la el, şi nu numai la el, ci în propria conştiinţă. Dumnezeu ne împacă, aşadar, cu noi înşine. Dumnezeu ne face să ne apropiem de noi, iar noi credem că ne apropiem de Dumnezeu. Cu cât ne apropiem de noi înşine, cu atât credem că ne apropiem de Dumnezeu, pentru că aceasta este realitatea.
 
Ne apropiem şi noi de praznicul Învierii Domnului. Ce înseamnă acest praznic? Dacă în fiecare zi am face acelaşi lucru, ar fi plictisitor. Dar, din an în an, avem o mare provocare: aceea de a căuta în noi ce poate să învieze. Poate să învieze ceea ce a murit. Poate a murit credinţa, poate a murit entuziasmul, poate a murit dorinţa, poate a murit ceva pe care noi îl credem pierdut şi iată că Învierea nu înseamnă altceva în afara faptului că putem să înviem orice constatăm că a murit în noi.
 
Eu, personal, când mergeam la Paris constatam că erau lucruri frumoase, obiective turistice interesante, dar în ultimii ani simţeam un soi de mare nesiguranţă. Dar acum m-aş duce cu drag pentru că inclusiv nesiguranţa a fost luată de pe umerii unei cetăţi cum este Parisul, pentru că oamenii se vor duce acum să vadă locul unei răni şi al unei dureri care nu doare, ci care schimbă. Această durere nu mai doare; această durere schimbă faţa lumii. Am văzut musulmani care se rugau alături de ortodocşi, de catolici, cu creştinătatea, în general. Am văzut oameni care imediat au spus că dau dintr-ale lor. Imaginaţi-vă că orice firmă care donează 100 sau 200 de milioane de euro nu are gândul la a primi banii aceştia înapoi, pentru că nu are cum să-i primească. Dintr-o publicitate? Nicidecum. Pentru că Dumnezeu le-a dat o şansă şi lor, şi nouă: de a vedea că aprinderea unui foc poate să fie folosită pentru încălzirea sufletului şi aducerea acasă, în suflet, a unor valori care într-sdevăr există: credinţa, nădejdea şi dragostea.
 
Totuşi, anterior acestei drame, cu o lună în urmă, a mai ars o altă biserică din Paris - Saint Sulpice.
 
Cred că este foarte important să punem accentul pe mesajul focului. Dacă vom căuta vinovaţii unui foc, s-ar putea să greşim. Bietul om căruia i-a ars coliba a căutat să găsească şi el de ce s-a împrăştiat cenuşa aceea, de ce focul i-a mistuit inclusiv coliba... Şi a aflat: CA SĂ FIE SALVAT! Lumea deja nu mai avea nevoie de lucruri vechi. Lumea are nevoie de lucruri noi din interior, şi nu din exterior. Acesta este mesajul pascal, nu numai al focului, ci şi al schimbării şi mai ales al durerilor care schimbă, şi nu care dor.
 
Putem să asociem în vreun fel momentul cu faptul că s-a întâmplat în Săptămâna Luminată a creştinilor catolici?
 
Dumnezeu găseşte un timp pentru toate. Impactul mai mare sau impactul cu randament maxim ar fi fost exact această săptămână, pentru că oamenii erau pregătiţi ca în fiecare seară să facă un pelerinaj, să facă nişte trasee duhovniceşti. Şi iată că Dumnezeu le-a dat, pe fondul pregătirii duhovniceşti, şi acest capitol, care acum se numeşte un mare pelerinaj, aş putea să spun chiar mondial, pentru că postările care există de la faţa locului circulă aşa cum circulă un pelerinaj: în tăcere şi în admiraţie. Admiraţie pentru faptul că vezi oameni care înainte erau postaţi pe baricade diferite ale unei lupte ideologice, politice, administrative, acum îi vezi împreună. Erau oameni care s-ar fi mâncat unii cu alţii, dar acum şi-au dat mâna, şi-au spus „Acum este bine”.
 
Poporul francez avea o mare ură pe cei bogaţi, pentru că fuseseră beneficiarii, în ultima vreme, ai unor scutiri de taxe. Ei bine, nu de la puţinătatea banilor văduvei s-a pornit acum reconstrucţia, ci de la banii celor care lumea îi hulea.
 
Pilda banilor văduvei. Se spune că odată a venit la un pastor un om foarte bogat şi a spus: Am într-o mână doi bani - banii văduvei, şi în cealaltă am 100 de milioane de euro. În cinci minute vreau să mă convingi ce bani las aici: banii văduvei sau 100 de milioane? Şi-atunci pastorul i-a spus că banii văduvei nu erau importanţi că erau puţini, ci pentru că erau totul. Accentul nu se pune pe bani puţini, ci pe a da totul. Pentru aceste cuvinte meritaţi să vă dau ceilalţi bani. Aşa s-a întâmplat cred că luni seara. S-au mobilizat cei care au adevăraţii bani ai văduvei. Adică încep să dea multul, nu puţinul.
 
În final, ce ar trebui să înţeleagă creştinii din mesajul Papei („Viaţa pe care Dumnezeu ne-o oferă nu este un tutorial prin care aflăm ultimele noutăţi”)?
 
Să înţeleagă exact ceea ce avea să se întâmple peste câteva ceasuri. Să înţeleagă că viaţa ne oferă totul, dacă ştim să luăm totul de la ea. O cetate care era într-un mare conflict şi-ntr-un mare scandal acum are pace. Culmea, tocmai pentru un element care nu ar fi dat pace dacă era expus la nivelul verbal. Dar acum, expus la nivelul real, ne-a adus această stare de pace, în sensul în care noi am înţeles că acea pădure sculptată de pe acoperişul catedralei care a ars va aduce o altă pădure, întinerită, va aduce oameni de diverse culturi şi limbi pe care le vorbesc să-şi dea mâna nu ca la turnul Babel, să îl coboare pe Dumnezeu de acolo, din cer, ci ca la un şantier care să ridice cortul lui Dumnezeu, din perioada în care se mişca din Egipt către Ţara Făgăduinţei poporul lui Dumnezeu.
 
Cred că, de fapt, viaţa ne-a oferit mai mult decât un tutorial. Ne-a oferit o realitate, numai că noi acum suntem datori să înţelegem mesajul unităţii. Trebuie să folosim acum momentele în care am văzut oameni care se îmbrăţişau şi care nu se cunoşteau până atunci. Ce i-a îmbrăţişat pe ei? Faptul că au simţit că înţelesul faţă de o realitate face de fapt bucuria noastră. Realitatea focului bineînţeles că nu este de admirat, dar ceea ce a scos focul acela din noi, de ne-a unit, acesta trebuie să fie sensul adevărat.
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii