Editorial Dreptul de a ști, dar nu prea multe. Averile demnitarilor, tot mai aproape de umbre, tot mai departe de cetățeni

Este firesc ca un funcționar public să dețină proprietăți. Nu contestă nimeni dreptul unui magistrat sau parlamentar de a moșteni, a investi ori a cumpăra bunuri. Însă ceea ce devine cu adevărat neliniștitor este distanța tot mai mare dintre omul plătit din bani publici și transparența pe care o datorăm, în mod firesc.

Decizia Curții Constituționale din 29 mai nu este doar o chestiune de procedură sau de constituționalitate. Este, mai degrabă, o întoarcere de spate către interesul public. De acum, declarațiile de avere vor fi păstrate la sertar, inaccesibile ochiului cetățeanului și, mai ales, ochiului presei, acel ochi care, ani de zile, a semnalat posibile nereguli, incompatibilități, averi nejustificate și rețele de influență.

Ce ni se transmite, subtil dar ferm, prin această decizie? Că nu trebuie să știm prea multe. Și că, dintr-un exces de grijă pentru „viața privată” a demnitarilor, renunțăm la una dintre cele mai eficiente forme de control democratic: transparența.

Să fim sinceri acum! Ce reprezintă viața privată într-o funcție publică, când vorbim de bani, terenuri și apartamente achiziționate în timpul unui mandat plătit din buzunarul nostru? În fond, nu se cere nimănui să-și publice jurnalele intime, ci bunurile obținute în exercițiul unei funcții în care interesul public ar trebui să primeze.

CCR pare că a închis o ușă importantă. Poate nu definitiv, dar cu siguranță suficient cât să întunece ceea ce, până de curând, era o rază de transparență în administrația românească. În loc să întărim încrederea cetățenilor, alegem din nou calea opacității.

Și, astfel, în numele protejării demnitarului, slăbim exact ceea ce trebuie protejat mai mult ca oricând: dreptul cetățeanului de a ști.
 
Decia CCR în integralitate     

„În ședința din data de 29 mai 2025, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a priori, cu unanimitate de voturi, a admis obiecția de neconstituționalitate formulată de Președintele interimar al României și a constatat că este neconstituțională, în ansamblul său, Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr.73/2024 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.57/2019 privind Codul administrativ, precum şi pentru completarea art.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.212/2020 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.


În esență, această soluție se fundamentează pe constatarea Curții potrivit căreia în procedura parlamentară de adoptare a legii criticate, Camera decizională a introdus o prevedere de substanță și străină față de obiectul de reglementare al acestei legi, încălcând astfel principiul bicameralismului, consacrat de art.61 alin.(2) și de art.75 din Constituție. Această prevedere, vizând regimul juridic general al proprietății, a determinat totodată și modificarea caracterului legii din lege ordinară în lege organică, fără a fi adoptată și cu majoritatea necesară impusă de art.76 alin.(1) din Constituție.

În aceeași ședință, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori: - cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.3 alin.(2) din Legea nr.176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr.144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituționale în măsura în care nu se referă și la drepturile și obligațiile soțului/soției declarantului, precum și ale copiilor majori aflați în întreținerea acestuia;

- cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.6 alin.(1) lit.d) și art.12 alin.(6) din Legea nr.176/2010 sunt neconstituționale. În esență, Curtea a reținut, în ceea ce privește prevederile art.3 alin.(2) din Legea nr.176/2010, că acestea contravin dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituție, prin prisma nerespectării exigențelor calitative pe care redactarea textelor de lege trebuie să le întrunească pentru a fi în concordanță cu principiul legalității. Aceasta, deoarece declarația de avere, fiind o declarație pe proprie răspundere angajează răspunderea penală a declarantului, motiv pentru care aceasta nu poate fi făcută decât în nume propriu, o persoană neputând fi ținută răspunzătoare din punct de vedere penal pentru fapta/declarațiile altei persoane. Or, prevederile de lege criticate care instituie obligația de a declara nu doar veniturile proprii, ci și drepturile și obligațiile soțului/soției și ale copiilor aflați în întreținere, nu țin cont de modificările legislative aduse Codului civil în materia regimului juridic al bunurilor soților și determină asumarea răspunderii penale a declarantului pentru informații pe care acesta nu le deține/nu le cunoaște în mod direct, ci trebuie să le obțină de la o terță persoană, respectiv de la soț/soție și copiii majori aflați în întreținere.

În ceea ce privește prevederile art.6 alin.(1) lit.d) și art.12 alin.(6) din Legea nr.176/2010, ținând cont de concepția europeană orientată spre necesitatea protecției vieții private și a datelor cu caracter personal, Curtea a constatat că publicarea declarațiilor de avere și de interese pe site-ul instituției în cadrul căreia își desfășoară activitatea declarantul și pe cel al Agenției Naționale de Integritate contravine art.1 alin.(5) și art.26 din Legea fundamentală. În acest sens, Curtea a efectuat un test de proporționalitate, constatând că este de netăgăduit faptul că prevederile legale criticate au fost edictate în scopul prevenirii corupției și asigurării transparenței vieții politice, urmărind, așadar, un scop legitim. Valorificând jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și standardele dreptului Uniunii Europene în materie, Curtea Constituțională a apreciat că este suficientă depunerea declarațiilor la organul competent să le verifice (ANI) pentru a realiza scopul legii, iar publicarea acestora pe site-ul ANI și al instituției căreia îi aparține declarantul nu este necesară și proporțională atingerii finalității propuse, încălcându-se dreptul la protecția vieții private.


Curtea a subliniat că soluția pronunțată nu trebuie să aibă ca efect eliminarea obligației persoanelor prevăzute de lege de a da declarații de avere, ci doar ca aceste declarații să nu mai fie publicate pe site-urile menționate, urmând ca ele să fie înaintate Agenției Naționale pentru Integritate, care să le gestioneze potrivit competențelor prevăzute de lege. Decizia Curții produce efecte pentru viitor și nu privește declarațiile de avere și de interese depuse anterior publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Revine legiuitorului competența de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei și de a codifica normele privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.

Deciziile sunt definitive și general obligatorii. Argumentele reținute în motivarea soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională vor fi prezentate în cuprinsul deciziilor, care se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

Citește și:
EditorialDacă România ar rămâne fără presă liberă...