Editorial Marketingul mântuirii

• În ultimele decenii, politica autohtonă a cunoscut un fenomen vizibil: trecerea de la competiția de idei la competiția de simboluri. Partidele nu mai încearcă, în primul rînd, să convingă prin programe, ci să mobilizeze prin sugestii simple, ușor digerabile.

De la cinicul principiu „scoală-te tu ca să mă așez eu”, de care amintea A.D. Xenopol acum mai bine de un veac, până la rotative politice ale prezentului, tiparul de fond pare să fi rămas cam același. În schimb, s-a rafinat modul de prezentare, eticheta. Dacă odinioară retorica ideologică era afirmată cu tărie, astăzi ea se transformă într-o demagogie lamentabilă, anume ambalată pentru publicul său țintă.
În locul conținutului, asistăm la o proliferare de simboluri. Inițialele partidelor nu mai funcționează ca simple acronime, ci ca mesaje condensate, menite să declanșeze reflexe emoționale necondiționate ori condiționate, după caz. Ele nu argumentează, ci sugerează; nu creează, ci promit, nu explică, ci invocă.

De pildă, unele invocă, mai mult sau mai puțin evident, imaginarul religios, sugerînd o formă de bunăstare mesianică, colectivă - Nu trebuie decât să vă spovediți, dar nu uitați să puneți bani de acatiste sau orice. Dacă n-aveți, lăsați un inel sau două, numai tinichele nu! Aurul e cel mai bun; mă rog, dați orice, aur să fie! Căci a voastră va fi Împărăția cerurilor.

Este promisiunea unei salvări facile, materiale, sociale ori spirituale, totul de-a gata, trebuie doar să crezi (AUR). Altele mizează pe ideea de potențial sau de succes, fără a preciza în ce constă aceasta (POT). Unele se prezintă drept salvatori ai nației și trag semnalul de alarmă (SOS), iar altele propun pacea eternă ca pe-o soluție universală (PACE) ori mântuirea veșnică (ISSUS). În toate aceste cazuri și nu numai, discursul este golit de conținut, doar eticheta e cea care rămâne în mintea oricărui muribund obișnuit.

Acum, la ce să ne-așteptăm? Că vom avea noi grupuri precum PÎINE, LAPTE, CIRC? Atunci, cu siguranță RAI va triumfa! E și din trei, iar less is more.


În fond, diferențele dintre aceste formule sunt mai degrabă de nuanță, însă această mutație face trecerea la un anumit tip de marketing politic: acela al promisiunii exclusiv declarative, nu al dezbaterii, al emoției, nu al argumentului. Mesajul scurt devine principalul instrument de seducție într-o realitate disimulată de infomații redundante, predominant false. Alegătorul obosit nu mai e invitat să înțeleagă, ci doar să creadă, apoi să aleagă.

Orice cuvânt suficient de încărcat simbolic poate deveni, la nevoie, platformă politică, ori, de ce nu, armă socială.
Problema nu este totuși inventivitatea acestor formule, ci disponibilitatea cu care ele sunt acceptate. Atunci când politica funcționează preponderent prin sugestie rezultatul nu poate fi decât unul fatalmente previzibil.


În cele din urmă, nu inițialele partidelor reprezintă neapărat o problemă, ci impactul discursului propagandist de masă în alterarea sau chiar în negarea realității oviective a individului. De altfel, o problemă generală a partidelor. Aici încep, inevitabil, iluzia, dezamăgirea și tristețea.  


Citește și: 

România în menghina energetică – între spectrul războiului din Iran și nevoia de autonomie