Editorial Dacă România ar rămâne fără presă liberă...

E luni dimineață. Te trezești, îți bei cafeaua, te uiți pe telefon. Deschizi un site de știri. Titlurile sunt liniștitoare: “Cresc salariile românilor”, “Guvernul a luat cele mai bune decizii”, “Poporul este fericit”. Zâmbești. Dar nu știi dacă e un zâmbet sincer sau doar obișnuință.

Ce-ar fi dacă ți-aș spune că, în realitate, în orașul tău, fabrica la care lucrau sute de oameni s-a închis de trei zile? Sau că un spital a fost închis peste noapte și nimeni n-a spus nimic? Sau că într-un sat, undeva în România, oamenii au protestat pentru că nu au apă potabilă de luni bune, dar tu n-ai aflat pentru că… n-a scris nimeni despre asta?

Presa liberă nu e doar despre “breaking news” și interviuri cu vedete. Presa liberă e felul prin care aflăm adevărul. Că e dureros ori că e greu de dus, că uneori ne înfurie, e totuși adevărul, acel adevăr de care, noi toți avem nevoie.  Dacă am ignora adevărul, nu ar însemna că el nu există, ci doar că noi nu îl cunoaștem.

Fără presă liberă, ne-am uita la o scenă goală, în care spectacolul se joacă după un scenariu scris de cei care vor să pară buni, nu de cei care chiar sunt. Am trăi într-o lume în care nu mai știm ce e alb și ce e negru, pentru că toate culorile ar fi pictate cu aceeași pensulă, de aceeași mână. Am fi orbi, deși am vedea.

România fără presă liberă e ca o casă fără oglinzi. Nu te mai poți vedea, nu știi dacă părul îți este aranjat sau dacă hainele pe care le porți te avantajează, nu știi dacă ai noroi pe față sau dacă zâmbești fals. Și poate că nici nu te mai interesează, pentru că ți s-a spus de prea multe ori că totul este în regulă.

Să ne imaginăm cu toții că intr-o zi, statul decide că poate închide o redacție care a scris ceva incomod. A doua zi, alta. A treia zi, nimeni nu mai scrie nimic. A patra zi, ție ți se întâmplă o nedreptate. Vrei să suni pe cineva. Vrei ca cineva să spună povestea ta. Dar nu mai are cine.

Presa liberă e vocea celor care nu au microfon. E lanterna dintr-o cameră în care unii vor să fie întuneric. E acel prieten sincer care îți spune că ai greșit, nu ca să te doboare, ci ca să nu mai repeți greșeala.

România are nevoie de o presă liberă, la fel cum un om are nevoie de un medic onest sau de un prieten adevărat. Poate nu ne place mereu ce auzim, dar avem nevoie să știm.


Pentru că tăcerea e periculoasă. Iar liniștea care vine din cenzură nu e liniște. E frică.

Citește și:
EditorialRomânia, în dezechilibru politic. Va reuși oare clasa politică să găsească o cale de ieșire din criză?