Constanţa de odinioară Testamentul boxerului - refacerea complexului sportiv al studenţilor la mare (galerie foto+documente)

În enciclopediile sportive, numele Vasile Mariuțan apare des. A fost campion olimpic şi naţional la box. I s-a spus campion al greilor din România în anii 1958, 1959, 1960, 1961, 1962, 1963, 1964, 1965 şi 1966. Şirul anilor victorioşi a fost întrerupt în 1964, la Jocurile Olimpice de la Tokyo, când a pierdut în faţa altui român, Gheorghe Negrea.
 
În 1957, la doar 20 de ani, Vasile Mariuțan a făcut parte din lotul României care a participat la Campionatele Europene de la Praga. Aici l-a făcut KO pe elveţianul Cottier în chiar prima rundă. Apoi, în semifinale, a obţinut o victorie clară în faţa iugoslavului Branislav Davidovic, cu decizie unanimă din partea arbitrilor.
 
Vasile Mariuțan deţine un record important, fiind primul boxer român participant la şase ediţii ale Campionatelor Europene. După retragerea din activitatea competiţională, Vasile Mariuţan s-a dedicat antrenoratului, la Dinamo Bucureşti.
 
A încetat din viaţă la 13 iulie 1999, în urma unui grav accident rutier, petrecut în localitatea constănţeană Ovidiu.

„Prin sport mi-am câştigat libertatea“

L-am cunoscut cu puţine săptămâni înainte de a muri. La casa lui din Eforie Nord, str. Tudor Vladimirescu nr. 7, în timp ce scormoneam după istoria acestor locuri pentru proiectata monografie a Techirghiolului.
 
Un bărbat impresionant, la cei 64 de ani ai săi, pe cât de masiv, pe atât de sentimental, mângâind cu gingăşie trandafirii din grădină, evocând cu lacrimi în ochi chipul iubitei, al părinţilor, tinereţea lui zbuciumată.
 
Din interviul luat atunci redăm câteva secvenţe:   
 

„M-am născut la 8 martie 1935, într-o familie cu încă 11 băieţi. În timpul războiului, ne-am refugiat din Hotin, la Timişoara, şi ne-am oprit acolo. Aşa credeam. Într-o zi am fost ridicaţi şi trimişi cu domiciliul forţat în Bărăgan. Aici am stat cinci ani, pentru că am fost socotiţi chiaburi şi, deci, duşmani de clasă. Rudele, cunoştinţele noastre, toate au fost arestate şi duse la muncă silnică, la Canal.
 
Am fost boxer numai la categoria grea. Vicecampion european. Optsprezece ani am făcut parte din echipa naţională a României. Am boxat 354 de meciuri. Nu am pierdut niciun meci prin KO. Mi se spunea «şeful Europei».

 
Am absolvit Academia de Educaţie Fizică şi Sport, de aceea m-am îndrăgostit de ea şi am avut datoria morală să o ajut să-şi recapete toate drepturile. Mă leagă de Dobrogea această mare care mi-a strâns amintirile de unchii mei, cei doi generali. Eu prin sport mi-am câştigat libertatea. Am jucat întâi la Poli Timişoara, apoi la Dinamo. Fără sport nu aş fi reuşit să fac nimic. El este viaţa mea... Sunt moştenitorul fraţilor generali Amadeu şi Radu Bută­rescu. Casa din strada Tudor Vladimirescu nr. 7, din Eforie Nord, este lăsată de ei pentru mine“.

 
De altfel, boxerul se afla într-un lung şi încâlcit proces pentru revendicarea unor drepturi aparţinând legal Academiei de Educaţie Fizică şi Sport. Moartea lui într-un stupid accident de maşină se petrecea în momentul în care revenea de la proces.
 
Cei doi fraţi Butărescu aveau multe proprietăţi în perimetrul Techirghiol-Eforie-Lazu. Printre mulţii proprietari de terenuri care au cumpărat în anii 1884-1886 pământ în zona lacului Techirghiol şi la malul Mării Negre au fost fraţii Amedeu şi Radu Butărescu, militari de carieră, până la gradul de general. Erau originari din cătunul Agigea, fost Hasi-Duluck, şi au avut o mare pasiune - sportul. Deţineau în lotul 62 din planul de parcelare al comunei Techirghiol, plan întocmit de stat în 1884-1886, suprafaţa de 181 de hectare. Dar nu era singura proprietate.

Istoria învăţământului universitar sportiv din România începe la Eforie

Oficiul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport în România a fost înfiinţat la 3 noiembrie 1922, iar conducerea lui a fost încredinţată generalului Virgil Bădulescu. Acesta studiase în Stockholm, la Școala Centrală de Gimnastică, şi primul Institut Naţional de Educaţie Fizică, al cărui rector a fost, de asemenea, a avut ca model această instituţie europeană de învăţământ superior. De altfel, Legea pentru Casa culturii poporului fusese elaborată în 1921, tocmai pentru îndrumarea, coordonarea şi propaganda mişcării sportive româneşti, iar institutul nou creat avea secţii distincte: universitară - civilă şi militară. De la început, institutul a fost printre primele zece din Europa. La acest calificativ contribuise, desigur, baza sportivă studenţească aflată la malul mării, în staţiunea Techirghiol -Eforia.
 
Ideea rectorului a fost, de la început, să cumpere teren şi să construiască la mare un complex sportiv cu toate dotările necesare, dar şi bazin olimpic, poligon de tir, stadion, terenuri de volei, baschet, tenis. Aşa s-a născut baza sportivă a ANEF-ului de la Eforie, vestită în toată Europa. Pe terenurile cumpărate de la fraţii Butărescu şi cu logistica împrumutată de la statul suedez, implicat în această realizare românească de anvergură.
 
Povesteşte boxerul Vasile Mariuţan: „Bazinul de înot construit avea două trambuline, una de 5 m, alta de 15 m. Dar şi sala de gimnastică era excepţională. Erau cantină pentru studenţi, dormitoare, tot ce trebuia unei adevărate vieţi sportive studenţeşti. Probele practice se dădeau de către fiecare student de două ori. Şi examenele erau susţinute tot aici. În plus, se organizau competiţii internaţionale. Acest complex fusese construit şi cu sprijinul statului suedez. Mi-aduc aminte că parchetul din sala de gimnastică a fost adus din Suedia şi, dovadă a bunei lui calităţi, se păstrează şi astăzi. Dar acum aici e casa de cultură a oraşului.
 
După 1980 am venit la Eforie Nord şi m-am apucat serios de sport. Vila asta în care stau a fost ocupată din 1950-1953 de Gheorghiu Dej, după ce o tropăise armata roşie eliberatoare. Mai târziu, şeful statului şi-a comandat alta, în vecinătate. De la barul «Acapulco» până la vila «Garo­fiţa», pe faleză, pe stânga şi pe dreapta, totul aparţinea Academiei de Educaţie Fizică şi Sport. Dar şi campingul «Meduza» în suprafaţă de vreo 30.000 mp. Practic, Eforie Nord era staţiunea studenţilor“.
 
Cei doi fraţi Butănescu erau prieteni cu rectorul INEFS, generalul Bădulescu. În virtutea acestei relaţii, cei doi au şi vândut din terenul lor. Astfel, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport - ridicată la acest rang după numai patru ani de funcţionare - achiziţiona cu actul de vânzare-cumpărare nr. 1788 de la Comuna Techirghiol un teren în suprafaţă de 9.918 mp. Actul a fost transcris în Registrul de transcripţiuni la numărul 99 din 1926. Urmează un al doilea teren, de 22.936 mp, altul de 5.405 mp. ANEFS mai cumpără de la maiorul Amadeu Mârzea, de la Petre Alexandrescu, astfel încât, în perimetrul de astăzi al staţiunii Eforie, proprietarul începe să construiască o sală de gimnastică de mare capacitate, ultramodernă, prima de această înzestrare din Europa. Ea va deveni în anii următori nucleul complexului didactico-sportiv.
 
Pavilionul central cuprindea această sală de gimnastică şi jocuri sportive, săli de infirmerie, dormitoare pentru studente şi camere pentru cadrele didactice, cantină şi sală de mese, cămin pentru studenţi, terenuri de volei, baschet, tenis de câmp, stadion de 22.000 mp, amenajat pentru atletism, fotbal, rugby, oină, poligon de tir.  Pe malul mării a fost construit un bazin de înot la dimensiuni olimpice - 5.404 mp, mândria studenţilor sportivi, dar şi a edililor locali.
 
Întregul complex a fost inaugurat la începutul lunii august 1928, ca un omagiu adus la semicentenarul realipirii Dobrogei la ţară. Amenajarea terenurilor s-a făcut prin munca voluntară a studenţilor, a cadrelor didactice şi a suporterilor, sub controlul şi cu aportul Marii Legiuni a „Cercetaşilor României“ şi cu ajutorul material al Casei regale.
 
Despre acest grandios complex sportiv s-a scris mult, căci el a adunat aici nenumărate competiţii sportive. Spre exemplu, în vara anului 1925, la Eforia - Techirghiol, în cadrul taberei de înot şi canotaj destinată studenţilor ANEFS şi amatorilor, se desfăşoară primul cross country feminin.


 
Dar Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport a cumpărat terenuri şi în Mamaia şi în Mangalia, sporind astfel zestrea studenţilor. Stadionul, inaugurat în mai 1926, a găzduit meciuri de fotbal internaţionale, precum România - Turcia.
În primul an al celui de-al Doilea Război Mondial, stadionul a fost atacat de nemţi cu bombe incendiare, după care, mai târziu, tribunele au fost refăcute din beton.
 
Într-o zi de vară a anului 1962, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost deranjat de zumzetul suporterilor studenţi. Vila lui era - nefastă vecinătate - prost izolată. A dispus, fără rezerve, să dispară totul, peste noapte. Şi a dispărut.
 
Testamentul lăsat de cei care au construit această unică bază sportivă studenţească din România - ca ea să fie folosită pentru activitate didactică de către toate generaţiile de tineri români - ar trebui respectat.