Aniversări românești – BNR 145 ani (I)

„Istoricul Băncii Naționale, prin însăşi funcţiunea ei, se confundă cu istoria dezvoltării economice a ţărei noastre”

            Se împlinesc în această primăvară 145 ani de la  publicarea în „Monitorul oficial” – cu data de 17/29 aprilie 1880 – a  Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune, recte, a Băncii Naționale a României – instituție fundamentală a Statului nostru, instrument de bază în modernizarea continuă a Țării, a sustenabilității sale economico-sociale – de eri și de azi. Pentru cetitorii interesați a lua cunoștință, sine ira et studio, de trecutul complex al istoriei noastre – din perspectiva evoluției dimensiunii sale economico(-sociale) –, relevarea rolului preeminent al Băncii Naționale poate contribui la o mai cumpănită și veridică înțelegere a acesteia.

            În acest prim calup documentar, reproducem o sinteză istorică – realizată sub egida serviciului de specialitate al BNR în anul 1933 – ce relevă rolul istoric al „Institutului de Emisiune” în modernizarea Statului Român până în timpul Crizei Economice din 1929-1933.
 
 

Rolul Băncii Naționale în desvoltarea economică a României în ultimii 50 de ani

 
            Viaţa economică a României moderne a trecut, în cursul ultimilor 50 de ani (material elaborat în 1933 – n.n.), dela formele cele mai simple, la înfăţişările moderne ale zilei de astăzi.

            Drumul a fost foarte greu de străbătut din cauza greutăţilor întâmpinate, care însă au fost întotdeauna înlăturate. La aceasta a contribuit în mare măsură organizaţiunea noastră de credit privat, susţinută de Banca Naţională a României, al cărei istoric, prin însăşi funcţiunea ei, se confundă cu istoria dezvoltării economice a ţărei noastre.

            Înainte de a examina rolul Băncii Naţionale în desvoltarea economică a României în ultimii 50 ani, vom începe prin a arăta, pe scurt, cum se prezenta viaţa economică a ţărei, înainte de înfiinţarea primului nostru Institut de Emisiune.
 
            Până în a doua jumătatea secolului al XIX-lea, viaţa economică a României era cu totul înapoiată. Deoarece atât ţăranii cât şi marii proprietari, ce trăiau în majoritate la ţară, produceau tot ce le era necesar, nevoia de monetă era foarte redusă, iar monetele străine, ce se aflau în circulaţie, serveau numai la plata articolelor de lux sau exotice, aduse de negustori din străinătate. În această formă primitivă a organizaţiei economice, instituţiile de credit erau inexistente.

            În urma concentrării populaţiunii la oraşe, fapt ce a provocat extinderea comerţului în mare, şi după împroprietărirea ţăranilor, nevoia de monetă şi de credit s’a făcut simţită.

            În lipsa unui sistem monetar naţional, pentru satisfacerea tuturor acestor nevoi, circulau în România tot felul de monete străine de aur și argint şi în special ducaţi de aur austrieci, înlocuiţi mai târziu (după convenţia dela Paris, când a început comerţul nostru cu Franţa) de napoleoni de aur, ce formau majoritatea mijloacelor noastre de plată şi îndeplineau în același timp funcţiunea de etalon. Paralel cu aceste monete circulau în ţară şi diverse monete de bilon străine, fără nici-o valoare intrinsecă şi asupra cărora se făceau nenumărate speculaţiuni în detrimentul populaţiunii noastre rurale. 

            Nevoia unei monete stabile făcându-se din ce în ce mai mult simţită şi pentru a se pune capăt haosului monetar, se votează la 11 Aprilie 1867 „legea monetară” ce creiază un sistem monetar naţional, după modelul sistemului bi-metalist al Uniunii Latine.

            Acest prim pas făcut, înfiinţarea unei bănci naţionale de emisiune, care să mijlocească şi să ajute prin credite, toate ramurile de activitate economică, nu mai putea fi întârziată.     Înfiinţarea Băncii Naţionale a României, prin legea din 17 aprilie 1880, deschide deci o eră nouă, ea constituind baza organizaţiunii financiare, ce avea să ajute desvoltarea economiei noastre naţionale.

            Desvoltarea pe care a luat-o agricultura, comerţul şi industria cu ajutorul Băncii Naţionale şi sub imboldul unei politici economice statornice, pe de o parte, iar pe de altă parte, procesul tot mai accentuat de înzestrare a ţării cu drumuri, căi ferate, mijloace de navigaţie fluvială şi maritimă, construcţia de magazii şi docuri în porturi, ce contribuiau la mişcarea bogăţiilor ţării în condiţiuni lesnicioase, au dat prilej finanţelor private, să ia un avânt nebănuit odinioară.

            Împlinirea ţesăturei de sucursale şi agenţii ale Băncii Naţionale, începută imediat după înfiinţarea sa, a fost de natură, prin înlesnirile pe care Institutul de Emisiune le creea, să provoace un curent de mare expansiune a mişcării bancare româneşti.

            Astfel, după apariţia, în prima decadă dela înfiinţarea Băncii Naţionale, a câtorva bănci de mai mică importanţă, începând din 1894, iau naştere marile bănci comerciale înfiinţate sub formă de societăţi anonime şi anume: Banca Agricolă (1894), Banca Generală Română (1897), Banca de Scont a României (1899), Banca de Credit Român (1904), Banca Marmorosch Blank & Co. (1905), Banca Comercială Română (1907) şi Banca Românească (1911).

            În afară de aceste bănci mari, care formează, în parte, şi azi, sub auspiciile Băncii Naţionale, cadrul organizaţiei noastre de credit ce a ajutat atât de mult la propăşirea economică a ţării, a mai luat fiinţă o serie întreagă de bănci mai mici, astfel că numărul băncilor înfiinţate de la 1880 până la 1913, în afară de Banca Naţională a României, se ridică la 196, cu un capital total de peste 200 milioane lei.

            Paralel cu expansiunea bancară mai sus amintită, ce a fost în măsură, graţie concursului Institutului nostru de emisiune, să pună la dispoziţia întreprinzătorilor, creditul şi capitalurile eftine de care aveau nevoie, asistăm dela 1880 şi până în 1913 la o continuă desvoltare a întreprinderilor, societăţi anonime, comerciale şi industriale.

            În această epocă se înfiinţează, astfel, în afară de foarte numeroase întreprinderi comerciale individuale, 52 societăţi anonime cu scop comercial, cu un capital total de peste 40 milioane lei şi 167 societăţi industriale, cu un capital de 435.967.951 lei.
 
            Deşi principalul scop al unui institut de emisiune trebuie să fie promovarea activităţii comerciale şi susţinerea organizaţiunii de credit, Banca Naţională a României nu putea trece cu vederea faptul că România este în primul rând o ţară agricolă, progresul agriculturei şi bunăstare a agricultorilor stând la baza dezvoltării întregii noastre activităţi economice.

            Or, atunci când Banca Naţională a fost înfiinţată, în materie de credit agricol nu exista în România decât instituţiunea Creditului Funciar Rural, fondat încă dela 1873, de care beneficia însă numai marea proprietate. Mica proprietate şi în special nouii împroprietăriţi, prin legile din 1864 şi 1878, în lipsa unor instituţiuni de credit specializate, pentru a-şi procura sumele indispensabile instalării şi cultivării loturilor acordate, erau nevoiţi să facă apel la împrumutători de ocazie, ce-i speculau în mod neomenos.

            Pentru a remedia, în parte cel puţin, această situaţiune, legiuitorul din 1891 creează Casele de Credit Agricol ce sunt autorizate a sconta şi negocia efectele agricultorilor şi industriaşilor români şi a acorda avansuri pe gaj de produse sau instrumente agricole.

             Capitalul propriu al Caselor de Credit Agricol fiind însă, în general, destul de redus, pentru procurarea mijloacelor financiare necesare acordării împrumuturilor s’a făcut apel la concursul Băncii Naţionale a României, care a fost autorizată, în acest scop, să le reesconteze efectele.

            Un concurs tot atât de important a fost acordat de Banca Naţională şi Băncilor Populare Săteşti, ce începuseră a se creea încă din anul 1901. După ce funcţionarea lor a fost reglementată prin legea din 1904 şi imediat ce Casa Centrală a Băncilor Populare a avut în portofoliul său efecte ce puteau fi reescontate, Banca Naţională a primit la scont efecte în valoare de 1.172.262 lei în 1904, iar în 1905 mişcarea scontului acestor efecte s’a urcat la 2.743.655 lei. Tot în anul 1905, în afară de efectele admise la reescont, Banca Naţională a acordat Casei Centrale a Băncilor Populare, un împrumut de peste 22 milioane lei, pentru care i-au fost depuse în gaj contracte de împrumut garantate de stat, conform legii din 2 decembrie 1904.

            Cu ajutorul acestei operaţiuni s’a putut finanţa aprovizionarea ţăranilor cu porumb, în urma crizei agricole din 1904.
 
            Observăm deci în general că, dela înfiinţare şi până la 1913, pe lângă rolul important ce a avut în crearea organizaţiunii de credit şi în desvoltarea activităţii comerciale şi industrale, Banca Naţională a României a acordat un permanent concurs agricultorilor mari şi mici, finanţând, în cadrul statutelor sale, instituţiunile speciale destinate a le procura capitalurile necesare exploatării, în condiţiuni cât mai bune.

            Acţiunea Băncii Naţionale în domeniul monetar, în cursul acestei epoci, brăzdată de numeroase crize, este deasemenea demnă de relevat. Convinsă că desvoltarea economică a ţării nu este posibilă fără o monetă stabilă, atât in interior cât şi în raport cu monetele ţărilor străine, Banca Naţională a României a intervenit ori de câte ori a fost necesar, pentru a menţine neatinsă stabilitatea monetară.

            Cumpărând trate (document bancar, poliță, prin care creditorul dispune unui debitor al său să plătească o sumă de bani unei alte persoane la o dată precizată – n.n.) şi remize pe piaţa internă în epocile abundente de export, pe care le punea apoi, în epocile de stagnare a exportului, la dispoziţia Statului şi a pieţei, pentru lichidarea angajamentelor din străinătate, Banca Naţională a reuşit să menţină un permanent echilibru între cererea şi oferta diferitelor monete şi devize străine, echilibru ce a influenţat în mod favorabil situaţia schimbului naţional.

            Examinând în adevăr, cursul mediu anual al schimbului începând dela 1892 şi până în 1913, observăm că, cu excepţia anilor de criză 1899-1900 şi 1908, când variaţiunile schimbului au atins 1,5%, în toţi ceilalţi ani, aceste variaţiuni au atins maximul 0,85%, rezultat demn de a fi relevat şi care constitue cea mai evidentă probă de eficacitate a mijloacelor de acţiune a Institutului nostru de Emisiune.

            Situaţia economică înfloritoare la care România ajunsese în urma eforturilor permanente şi stăruitoare a tuturor factorilor conducători şi de producţie ai ţării, a durat însă numai până la finele anului 1910, cu anul 1911 începând seria crizelor ce continuă sub diferite forme şi aspecte, până în ziua de astăzi [1933].
            Deşi anul 1911 se începea sub cele mai bune auspicii, în urma abundenţei recoltei din 1910, ce lăsa să se prevadă un intens export, aducător de o prosperitate şi mai mare, totuşi situaţiunea politică generală europeană era foarte puţin liniştitoare.

            Teama de complicaţiune în cari ţara noastră ar fi putut fi atrasă de împrejurări, a avut drept consecinţă imediată o bruscă retragere a creditelor din partea marilor bănci din străinătate. Băncile noastre particulare restrângând la rândul lor creditele acordate, a urmat o stagnaţiune subită în toate transacţiunile, însoţită de o accentuată lipsă de numerar, ce a lovit în primul rând pe negustori, care importaseră mărfuri în vederea unei activităţi normale. Dispunând de însemnate cantităţi de cereale pentru export, situaţia grea în care ne aflam s’ar fi putut uşor ameliora, dacă închiderea Dardanelelor nu ar fi avut un efect dezastros asupra comerţului nostru de exportaţiune, obligând pe agricultori să-și ţină produsele nevândute, în magazii.

            În această rea situaţiune, şi faţă de cererile de credite ce i se adresau din partea acelora ce trebuiau să satisfacă angajamentele lor interne şi mai ales externe, Banca Naţională a României a intervenit imediat cu toate mijloacele de care dispunea.

            În adevăr, de unde în 1910 suma efectelor admise la scont de Banca Naţională, era de 339,8 milioane lei, în 1911 se ridică la 415,8 milioane, în 1912 ajunge la 710,7 milioane, în 1913 la 846,3 milioane, pentru a atinge în 1914 cifra de 1.072,8 milioane lei.

            Însă intervenţia eficace a Băncii Naţionale a avut cele mai favorabile urmări asupra întregei noastre activităţi economice, ea punând în acelaş timp la dispoziţiunea marilor bănci din Bucureşti, sume din ce în ce mai importante şi sporind creditele băncilor din toate oraşele din provincie, astfel că organismul nostru economic a putut să străbată anii de criză 1911-1913, în bune condiţiuni.  

            După intervenţia noastră militară din 1913, terminată prin pacea de la Bucureşti ce restabileşte liniştea în Balcani, se remarcă un optimism general şi o tendinţă din cele mai intense către reluarea activităţii economice.
 
            Anul 1914 începe, în adevăr, pentru ţara noastră în condiţiuni destul de bune. Situaţiunea politică internaţională limpezindu-se, băncile din străinătate vin din nou cu mari oferte de credit, depozitele spre fructificare în căutare de plasament cresc din ce în ce mai mult, iar recolta agricolă se prezintă sub auspicii foarte favorabile.
            În mijlocul acestor preocupări, intervine însă izbucnirea celei mai mari conflagraţiuni, în care intră, încă dela început, 9 din cele 20 state ale Europei. Este uşor de înţeles îngrijorarea generală ce a cuprins ţara noastră.

            Publicul cuprins de panică, şi la noi ca şi pretutindeni, a asaltat băncile cerând restituirea depozitelor spre fructificare, fără a mai ţine seamă de termenul şi condiţiile înainte stabilite. Adăugând la cererile de restituire ale marelui public şi pe acelea ale băncilor din străinătate, ne explicăm jena financiară ce s’a resimţit imediat pe întreaga piaţă, după abundenţa de numerar din prima jumătate a anului.

            Şi în aceste împrejurări deosebit de grele, tot Banca Naţională a trebuit să intervină, fiind dealtfel pregătită pentru o astfel de eventualitate, printr’o întreagă politică de prevedere şi de prudenţă.

            Cu un stoc metalic mult mărit, în grelele împrejurări economice dela începutul războiului mondial, Banca Naţională autorizând băncile asaltate de depunători, să restituie sumele prin cecuri asupra sa, a redat publicului încrederea necesară, iar sporind în mod prudent şi în limitele statutare, emisiunea şi creditele, consecinţele crizei din 1914 au fost în mare parte uşurate, făcând inutile orice măsuri de ordin general, ca moratoriu intern etc., luate în alte ţări ce se aflau în situaţiuni identice cu a noastră.
            Odată cu intrarea Turciei în război, alături de Puterile Centrale, închizându-se singura cale de export, ce mai rămăsese pentru cerealele româneşti, agricultorii au suferit consecinţele stocării produselor lor nemaiputându-şi procura fondurile necesare, atât pentru plata avansurilor obţinute de la bănci, căt şi pentru nouile nevoi de însămănţare.

            Era deci natural ca Banca Naţională să vină în ajutorul acestei clase de producători ceea ce dealtfel a şi făcut.
            Astfel, în toamna anului 1914, Banca Naţională a pus în mod special, la dispoziţia agricultorilor, prin intermediul marilor bănci comerciale, o sumă de 20 milioane lei, cu obligaţia pentru bănci dea nu percepe o dobândă maimare de 8% pe an.

            Tot în vederea susţinerii agriculturii în acele împrejurări excepţionale, Guvernul organizează „Casele de împrumut pe Gaj ale agricultorilor şi industriaşilor”. Din primul moment, Banca Naţională a dat concursul cel mai larg acestei noui instituţiuni, nu numai prin personalul tuturor sucursalelor şi agenţiilor ei din ţară, dar şi prin acordarea unui credit special de 50 milioane lei cu o dobândă de numai 4% (convenţiunea din 7 mai 1915). Cu ajutorul acestui credit, Casele de împrumutau acordat efectiv la finele anului 1915, împrumuturi pentru o sumă totală de 28.915.079 lei.

            De asemenea, în cursul anului 1916, Banca Naţională a acordat şi Casei Centrale a Băncilor Populare, pentru ajutorarea micilor agricultori, un credit de 30 milioane lei.

            În afară de acest sprijin direct acordat instituţiunilor de credit agricol, în cursul perioadei de neutralitate Banca Naţională a României, încontinuu preocupată de problema comercializării producţiunei noastre agricole, a luat iniţiativa construirii de magazii pentru adăpostirea recoltelor şi a finanţat întreg exportul de cereale.

            În afară de solicitudinea de care s’a bucurat agricultura, Banca Naţională a continuat acţiunea de strictă supraveghere a pieţei noastre financiare, acordându-i tot sprijinul necesar în împrejurările excepţionale prin cari treceam, până în August1916, când ţara noastră a intrat în conflagraţia europeană, alături de Tripla Antantă.

            În cursul epocei de războiu, activitatea economică a ţărei noastre a fost redusă la limite extreme. Din cauza împrejurărilor excepţionale generale, Statul neputând obţine în străinătate creditele necesare susţinerii războiului, a făcut apel la Banca Naţională care nu s’a putut sustrage obligaţiiunii de a-i acorda un permanent concurs.
*
            După terminarea războiului, condiţiunile economiei noastre naţionale au fost complect schimbate. La Vechiul Regat, cu o economie naţională desorganizată, veneau să se alipească trei provincii deopotrivă de încercate de războiu, ce ne aduceau pe lângă un plus de teritoriu şi de populaţie, şi trei organizaţiuni şi tradiţiuni deosebite.
            Începând din anul 1919, toată activitatea Statului a avut drept unic scop reorganizarea şi unificarea întregii ţări, spre a putea da economiei naţionale, condiţiunile necesare ale unei desvoltări normale.

            Înainte însă de a se începe adevărata operă de consolidare şi adaptare a organizaţiunei noastre economice, trebuia lichidat cu trecutul, în special în domeniul monetar.

            Imediat după terminarea războiului şi ca o consecinţă directă a lui, în afară de biletul Băncii Naţionale, circulau cu putere liberatorie, în cuprinsul graniţelor noastre încă trei monete şi anume: biletele băncii Austro-Ungare, rublele ruseşti (Romanoff, Lwow şi Kerensky) şi biletele emise de Banca Generală în teritoriul ocupat. Regimul acestor patru monete îngreuia într’o măsură destul de mare relaţiunile comerciale între diferitele provincii şi întreţinea în acelaş timp, o speculă nepermisă, căreia trebuia să i se pună capăt cât mai repede posibil.

            Dându-şi seama de gravitatea situaţiunei, încă din 1919 Banca Naţională a preconizat unificarea monetară, deoarece orice zi de întârziere constituia o piedică în plus în calea desvoltării activităţii noastre economice.

            Unificarea monetară n’a început efectiv decât în cursul anului 1920, în virtutea legei din 1 august 1920. Pentru realizarea acestei operaţiuni, Banca Naţională a acordat Statului două împrumuturi fără dobândă, în valoare totală de 7,5 miliarde lei şi a pus la dispoziţie birourile şi funcţionarii săi.

            Sumele întrebuinţate efectiv la aceste operaţiuni, s-au ridicat la 5.614 milioane lei pentru retragerea coroanelor şi rublelor şi 1.460 milioane pentru retragerea biletelor Băncii Generale, sau în total 7.074 milioane lei.

            Odată realizată această operaţiune, viaţa economică a ţării a putut să-şi reia cursul, întrerupt de anii de războiu.

            În această epocă, Banca Naţională a căutat pe de o parte, să ajute din toate puterile întreprinderile sănătoase, ce suferiseră mult de pe urma războiului, iar pe de altă parte, a îndemnat toată lumea la muncă şi economie, singurul mijloc de a ajunge la refacerea noastră economică. Pentru a putea ajuta şi încuraja întreprinderile economice de pe tot întinsul ţării, începând din 1921, Banca Naţională a început să-şi întindă reţeaua de sucursale şi agenţii, în Transilvania, Bucovina şi Basarabia.
 
            Astfel, Banca Naţională a avut posibilitatea să dea concursul ei, instituţiunilor bancare şi întreprinderilor comerciale şi industriale din provinciile alipite, cifra efectelor reescontate crescând necontenit dela 1921 şi până în ultimii ani.

            Ajutorul acordat de Banca Naţională a României, tuturor ramurilor de activitate economică de pe tot întinsul ţării mărite, este astfel de netăgăduit. Institutul nostru de Emisiune a intervenit întotdeauna acolo unde a fost nevoie, şi graţie creditelor acordate de el unei agriculturi încă în plină criză după efectuarea reformei agrare, unei industrii greu încercată de război și lipsită de orice alte mijloace financiare şi unui comerţ ce se exercita în condiţiuni destul de grele, organismul nostru economic a început să se refacă încetul cu încetul.

            Sprijinul Băncii Naţionale, în toată epoca dela războiu şi până azi, a fost cu atât mai preţios cu cât, spre deosebire de situaţia dinainte de războiu, capitalurile străine ne lipseau aproape cu totul, iar Statul, în permanentă luptă cu deficitele bugetare, abia putea să facă faţă obligaţiunilor sale directe.

            În această situaţiune, creditele acordate de Banca Naţională au fost în continuă creştere, după cum vedem cifrele de mai jos, ce reprezintă, în milioane lei, valoarea efectelor admise la scont în cursul fiecărui an: 1919 – 389; 1920 – 2.031; 1921 – 4.065; 1922 – 10.831; 1923 – 20.292; 1924 – 27.122; 192 – 33.164; 1926 – 39.894; 1927 – 37.532; 192 – 43.409; 1929 – 45.433; 1930 – 39.894; 1931 – 45.354.
 
            În ceea ce priveşte agricultura, situaţiunea ei după războiu a fost complect schimbată, faţă de ceea ce era înainte de război. În urma marei reforme agrare, prin care se trece în posesiunea ţăranilor peste 6.000.000 hectare, se nasc mari şi urgente nevoi de credit pentru finanţarea nouilor proprietari, lipsiţi atât de capitalul necesar investiţiunilor celor mai reduse cât şi de capitalul de exploatare. În lipsa unor organizaţiuni de credit adecvate, Banca Naţională înţelegând rolul ei de îndrumătoare a tuturor ramurilor de activitate economică, a intervenit şi de data aceasta, căutând a împăca în acelaş timp dispoziţiunile sale statutare cu necesităţile economice. Astfel în perioada de după războiu şi până la stabilizarea monetară, cea mai importantă sursă de credit a tuturor instituţiunilor de credit agricol, a fost reescontul la Banca Naţională.

            În cursul anului 1928, ultimul an înaintea stabilizărei, Banca Naţională a acordat acestor instituţiuni, următoarele sume: Băncile Populare – 1.998.845; Creditul Funciar – 698.445; Casele de Credit Agricol – 331.376; Casele de Impr. pe Gaj. – 221.584. Total – 3.249.900.

            Acest total este egal cu îndoitul capitalului social al tuturor instituţiunilor de credit agricol şi reprezintă, împreună cu restul portofoliului agricol al Băncii Naţionale, peste 40% din totalul efectelor admise la scontul Institutului nostru de Emisiune.

            Aceste cifre pun în adevărată lumină, importantul sprijin pe care Banca Naţională a înţeles să-l acorde principalei noastre ramuri de activitate economică, în perioada de după războiu.
 

            Industria ca şi agricultura s’a bucurat deasemenea, de tot sprijinul BănciiNaţionale.  

            După terminarea războiului, industria distrusă a Vechiului Regat se reface foarte încet prin mijloacele ei proprii, iar industria din nouile teritorii suferea deasemenea, din cauza lipsei mijloacelor de transport şi mai cu seamă din lipsa de mijloace de finanţare.

            În lipsa unor instituţiuni speciale, industriile atât în Vechiul-Regat, cât şi din provinciile alipite, s’au adresat băncilor comerciale, ce nu au ezitat să le acorde creditele – pe termen lung sau scurt – de care aveau nevoe. Banca Naţională apreciind importanţa desvoltărei unei industrii naţionale puternice, a acordat largi „Credite industriale” băncilor ce erau interesate în această ramură de producţie.

            În această situaţiune, elasticitatea atât a portofoliului Institutului nostru de Emisiune cât şi a portofoliului băncilor comerciale fiind mult redusă şi cum, pe de altă parte, industria din Vechiul Regat şi puternicele întreprinderi industriale din teritoriile alipite, nu puteau fi lăsate în voia soartei, s’a creat o nouă instituţiune financiară, menită a deservi nevoile de credit ale industriei.

            Această nouă instituţiune, denumită „Societatea Naţională de Credit Industrial”, a fost organizată cu concursul Statului, al Băncii Naţionale şi al capitalului privat, începând să funcţioneze în anul 1924. În afară de o participare de 200 milioane la capitalul acestei noui instituţiuni, Banca Naţională a României i-a acordat un permanent ajutor, admiţându-i la scont efectele pe termen scurt, pentru o sumă ce a variat în cursul anilor 1924-1928, astfel (mii de lei): 1924 – 1.110.075; 1925 – 1.634.897; 1926 – 1.788.702; 1927 – 1.690.258; 1928 – 290.609.

            În plus, Banca Naţională a continuat si reesconteze de la băncile particulare, efectele industriale cu o scadenţă mai mică de 100 de zile, între o proporţie ce a variat între 22 şi 32% din portofoliul său total, ajutând astfel într’o mare măsură, activitatea industriei noastre naţionale.            

            Graţie sprijinului acordat de Institutul nostru de Emisiune, am asistat, dela războiu până în anul 1929, la o continuă desvoltare a tuturor ramurilor de activitate economică.

            Pentru a procura însă tuturor transacţiunilor un instrument de schimb stabil, care deci să excludă riscurile, se impunea stabilizarea legală a monetei, stabilizarea de fapt fiind deja realizată de Banca Naţională.

            Această importantă operaţiune, realizată în februarie 1929, în urma contractării împrumutului de stabilizare, ne îndreptăţia să sperăm la o fi mai mare desvoltare a activităţii noastre economice, în urma afluxului de capitaluri străine, ce trebuia, în mod normal, să urmeze aşa după cum s’a întâmplat în urma oricărei stabilizări monetare. Însă din cauza situaţiunei economice şi financiare internaţionale, speranţele acestea nu s’au realizat.

            Din anul stabilizărei noastre monetare, în loc să avem un aflux de capitaluri, am avut, din contra, o retragere de capitaluri.

            Ţările, care de obiceiu, plasau banii la noi, şi care la rândul lor îşi procurau fonduri din Anglia şi America, au încetat de a mai face acest fel de operaţiuni, deoarece găseau convenienţe mai bune de plasare a acestor capitaluri, în America, speculaţiunile fără precedent de la bursa din New-York procurând câştiguri foarte ademenitoare. Băncile noastre trebuind deci să restitue creditele străine, ce le utilizau înainte, la animarea acivităţii noastre economice, a urmat la noi o restrângere generală a creditelor acordate tuturor ramurilor de activitate.

            În cursul anului 1930, criza s’a accentuat din cauza scăderii catastrofale a preţurilor cerealelor, lemnului şi petrolului, fapt ce a provocat o scădere corespunzătoare a puterii de cumpărare a populaţiei noastre.

            Totuşi, şi aceasta este demn de remarcat, graţie eforturilor despuse de toate clasele producătoare, producţiunea nu numai că nu a scăzut, ci a crescut destul de mult, căutându-se a se compensa pe această cale, importanta scădere a preţurilor principalelor noastre produse.

            În 1931, crizei economice ce continuă a se agrava, i s’a adăogat o criză bancară, dezlănţuită în urma căderii unei importante bănci din Viena. Criza bancară generalizându-se în întreaga Europă Centrală, valul de neîncredere în bănci s’a întins şi la noi şi am asistat în cursul verii anului 1931, la o retragere a depunerilor ce depăşea toate posibilităţile de prevedere, însoţită în acelaş timp, de o masivă retragere a restului de capitaluri străine de pe piaţa noastră.

            Pentru a restabili încrederea pe piaţă şi liniştea deponenţilor, Banca Naţională a intervenit imediat şi a reuşit, printr-o susţinere a băncilor, să ajungă la aceste rezultate.

            În cursul anului 1932, situaţiunea economică şi financiară a României, în comparaţie cu celelalte ţări bântuite de criză, ar fi fost dintre cele mai bune, dacă n’ar fi existat influenţele legilor excepţionale asupra creditului. Intervenţia prea stăruitoare a legiuitorului în raporturile dintre particulari a agravat situaţiunea, sdruncinând încrederea, ce joacă rolul principal în materie de credit şi fără de care o ameliorare a situaţunei nu este posibilă.

            În această situaţiune, spre a se evita tezaurizarea capitalurilor particulare neproductive, precum şi evaziunile de capital şi mai cu seamă spre a se putea menţine un echilibru normal faţă de ţările vecine, ce au introdus cu mult înainte de noi restricţiuni pentru plăţile mărfurilor importate, începând din mai 1932 s’a instituit o reglementare în folosinţa devizelor. Această măsură a permis Băncii Naţionale să facă faţă angajamentelor integrale ale Statului, precum şi angajamentelor externe comerciale şi industriale, într-o proporţie de peste 90 la sută.

            Examinând consecinţele controlului la folosirea devizelor, măsură ce desigur nu se recomandă într’un sistem normal de schimb, dar ce ce-a fost impusă ca o soluţie imperativă pentru salvgardarea economiei noastre naţionale, constatăm o înviorare a activităţii industriale româneşti şi mai cu seamă o activare a exportului, prin compensaţiunile la export ce au fost aprobate.

            În general, în cursul acestor ultimi ani de criză intensă, punctele cardinale ale politicei economice a Băncii Naţionale, au fost menţinerea neclintită a stabilizării monetare, efectuarea transferurilor pentru datoriile internaţionale şi stimularea exportului.

            Graţie bogatelor resurse de care ţara noastră dispune şi care s’au evidenţiat chiar în aceste situaţii grele, suntem siguri că, atunci când în interior se va legifera respectul şi intangibilitatea convenţiunlor, iar în exterior împrejurările generale internaţionale vor fi mai favorabile, România va fi printre primele ţări care vor beneficia de o reluare a activităţei lor economice şi financiare („Cuvântul”, 6 noiembrie 1933).