Ce să mai spui... Postare pe Facebook, Laurenţiu Mironescu

"Laur, a murit tata...". Aşa a început convorbirea telefonică între mine şi Silvia, colega mea de liceu, naş ş, mai presus de toate, una dintre persoanele care fac parte din mine. Ştiam, alertat de o colegă de-a Silviei... Cum facem? Păi, uite-aş facem, mă suni sau sms cu ce avion ajungi. Silvia stă la Paris. A ajuns în câteva ore, eu am pus mâna şi am luat-o de la aeroport şi ne-am întors în creierii nopţii acasă, la Constanţa... Am mers încet, încet... obosit eu, Silvia tristă, cum putea fi altfel... din păcate, e un drum pe care, în condiţiile unei existenţe fireşti, fiecare-l parcurge, fiecare se desparte de părinţi. Aşa e viaţa.

Ce am vrut să scriu e altceva... Nu ştiam ce s-a întâmplat. Omul a murit, n-am întrebat. Nici Silvia. S-a suit în avion, singură, familia fiind în drum spre Maroc, spre locul de vacanţă. I-a lăsat să plece acolo, cu vacanţa umbrită de ştire, iar ea a venit în ţară, să-şi îngroape părintele. Nu motivul morţii era important. Ieri ne-am auzit la telefon, am uitat să întreb, mi-a spus ea că i se va elibera corpul părintelui după autopsie. Seara, întreb prin sms, mi se răspunde "pancreatită acută ulceroasă, necrotică, litiază biliară, infarct de miocard, ulcer de nu ştiu care..."

Azi, la slujba de la capelă, îmi spune: Măi, nu i-au făcut nimic... l-au internat în spital, i-au făcut o injecţie de calmare pe care el, cu telefonul personal, a comandat-o mamei. L-au lăsat să moară. şi, doamne, cât s-a chinuit...

Rămâi tâmpit... Sau, nu. Nu rămâi în niciun fel. Slujba de la capelă a durat puţin, popa, tânăr, se mai uita pe geam să vadă cine trece pe stradă, mai cânta acolo... lumea, nu multă, s-a încolonat în spatele sicriului şi... off they go. Mă gândeam, grea a devenit slujba de cetăţean român de la o vreme... Omul a muncit până a ieşt la pensie, a fost unul dintre norocoşi care s-au bucurat câţiva ani de ea. De altceva, nu s-a bucurat, când i-a fost greu, când s-a simţt rău, a fost internat într-un spital, a apucat să-i spună nevestii ce injecţe să-i aducă, cine şie, anii de contribuţi sociale n-or fi acoperit costul unui rahat de calmant care, probabil, l-a liniştit cât să moară. Şi gata povestea. Încă un român, tată, bunic, soţ, care se constituie într-un reper de profit pentru ţara lui: a contribuit 50 de ani şi a primit permisiunea să moară după ce şi-a cumpărat propriul calmant. Tragi linie, profit pentru stat, nu?

De fapt, nici nu ştiu dacă de ţara are vină. Cred că gena asta a autodistrugerii ia controlul şi ne împiedică să avem decenţă, bun simţ, compasiune. Iar sistemul nu reuşeşte să învingă tarele de caracter. Care sunt în fiecare dintre noi. Îmi scria deunăzi, o stimabilă doamnă emigrată în Franţa, din ce mi-am dat seama, evadată tot din sistemul sanitar, cum sunt politicienii români responsabili de dezastrul ţării şi că nu mă poate compătimi, acum, că am ajuns să ne arestăm între noi... Postarea pe Facebook este plină de un "ba pe-a mă-tii" şi de-un românism care n-a fost estompat de şederea într-o ţară normală. Plus una sau două greşeli de ortografie, nu suficiente ca s-o facă mai simpatică... pe postare, nu pe doamnă. N-am răspuns dat fiind justeţea, într-o mare măsură, a raţionamentului stimatei doamne. E just, da, dar departe de a fi complet. Credeţi că tatăl Silviei a fost lăsat să moară de vreun deputat? Sau de vreun senator? Nope. A fost lăsat să moară de oameni, români, protagonişti ai sistemului medical, care au ajuns să se uite la semeni de-ai lor ca la nişte verze. Nici n-are rost să declanşăm anchete, cercetări, să vedem cine şi ce trebuia să facă. Nu contează. Pentru că rezultatele unei eventuale cercetări nu pot puncta lipsa compasiunii, a nevoii de a-ți ajuta semenul bolnav, de-a-i alina durerea. Chiar şi cu injecţia lui, cumparată după 50 de ani de contribuţie la buzunarul statului.

Problema e că nu ştiu dacă mai avem suficientă resursă, noi, ca ţară, să ne vindecăm. Şi când spun treaba asta, nu mă gândesc la politic. Nu ştiu dacă avem masa critică de decenţă Şi de bună-intenţie repartizată la un număr suficient de indivizi, care să-şi suflece mânecile şi să se apuce de treabă. Tăcut, fără să bage-n seamă spectatorii din tribună care vor huidui sau sistemul imunitar al nesimţirii noastre, active, din teren şi care va reacţiona...

Nu cred că ne putem mai apuca de treabă. De fapt, cred că nici nu mai ştim ce e aia treabă...

E mai simplu să nu o facem. Şi, probabil, să ajungem ca şi cucoana emigrată, scandalizată şi eficientă în a arăta cu degetul.