#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu De veghe la căpătâiul savantului Gheorghe Marinescu

Volumul „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, aflat în Biblioteca Digitală ZIUA de Constanţa, face parte din seria de jurnale pe care Pericle Martinescu ni le-a lăsat, oferindu-ne astfel ocazia de a reînvia, odată cu preţioasele pagini de evocări, istoria culturală a unui întreg secol.
 

 
Având privilegiul de a fi contemporan şi prieten cu multe dintre personalităţile vieţii culturale din România primei jumătăţi a secolului XX, jurnalele sale abundă în rememorări ale unor momente, faste sau tragice, ce au marcat proximitatea autorului cu aceşti uriaşi ai literaturii şi ştiinţei româneşti.

Textul din care cităm mai jos a fost scris la jumătatea lunii mai 1938, cu ocazia morţii savantului Gheorghe Marinescu, fondatorul şcolii româneşti de neurologie, în casa căruia Pericle Martinescu a locuit în Bucureşti, în „zbuciumaţii” ani ai tinereţii sale.
 

„A murit profesorul Marinescu. Vestea - pe care o presimţeam de câtva timp ca inevitabilă - am primit-o azi dimineaţa, când m-a trezit din somn un hohot de plâns al doamnei Marinescu. Aseară au fost împreună, mi s-a spus, vis-a-vis, la profesorul Hortolomei în vizită şi au stat acolo până mai târziu noaptea. Profesorul era bine dispus, vioi, plin de viaţă. Au venit acasă amândoi, traversând strada şi curtea lungă, apoi fiecare s-a dus la culcare, în camera sa, totul decurgând în cea mai perfectă ordine. Azi dimineaţă, când Viorica s-a dus să-l deştepte, ca deobicei, uşa era închisă, fata a bătut de trei ori, dar profesorul nu răspundea. Murise subit peste noapte, poate imediat după ce a adormit, poate în vraja vreunui vis frumos. O moarte uşoară, de înger nevinovat, la 75 ani.
 
L-am văzut cum «dormea» pe canapeaua din cabinetul lui, pe o parte, cu un braţ sub cap, cu celălalt îndoit peste piept, acoperit până la gât cu o plapumă subţire. Mă aşteptam să se întâmple această nenorocire, eram sigur că profesorul va muri subit, lucrând la biroul său, mergând pe stradă sau dormind. La vârsta lui muncea ca un om tânăr, ziua la spital, apoi consultaţii acasă, apoi seara la masa de scris, până târziu noaptea, în camera cu ferestrele deschise spre grădină. O congestie celebrală putea să-l răpună dintr-un moment într-altul. A suferit o sincopă. A avut cea mai frumoasă moarte.
 
„O iluzie e totul...”
 
Acum două seri venise L. la mine. În curte se întâlnise cu profesorul. Mi-a povestit ce glumeţ era, ce galant: «Cine este doamna?» o întrebase apucând-o uşor de braţ, cu o graţie adolescentină. «Mă duc la dl. Pericle Martinescu», i-a răspuns ea. «A, la poetul…» - «Da, vreau să-i cer nişte cărţi, căci plec mâine dimineaţă.»
- «Dar, unde pleci dumneata?» - «La Braşov». - «Îţi plac braşoavele, de aceea te duci acolo», glumise el. L. Mi-a povestit toate astea acum două seri, simplu, plăcut impresionată de întâlnirea cu Profesorul. Când va afla că el nu mai este, va fi stupefiată. Doar cu două seri mai înainte o apucase de braţ, vorbise cu ea ...
Aşadar, după Goga, iată-l pe savantul G. Marinescu - una din cele două figuri mondiale (împreună cu Iorga) ale ştiinţei româneşti - stingându-se pe neaşteptate. Nu aveam nici o contingenţă cu el (dimpotrivă pot spune că nu-i admiteam unele idei de academician prea bătrân), dar în ultimul timp îmi devenise simpatic prin faptul că trăiam în casa lui, respiram oarecum aceeaşi atmosferă, împărţeam acelaşi mod de viaţă domestică.
 
Îl admiram cât munceşte, îl respectam ca pe un veritabil savant, îl întâlneam aproape zilnic în toată modestia lui fizică şi, adesea privindu-l, prindeam curaj, văzând ce puţină importanţă are în existenţa unui om superior înfăţişarea fizică. Profesorul venea de la spital ca cel mai umil muncitor, cu tramvaiul 9 care-l aducea de la Colentina până aici, la câţiva paşi de casă, cu servieta totdeauna încărcată de cărţi, ziare, reviste, ce-i atârna pe lângă picior până aproape de pământ, îmbrăcat modest, dar cu ochii aceia imenşi în care stăruia o mate doză de energie spirituală şi inteligenţă.
 
O somitate a medicinii mondiale s-a stins azi noapte, aici, departe de Academiile marilor metropole ce-l primiseră ca membru, departe de confraţii internaţionali ce-i urmăreau activitatea şi-i cercetau studiile. În România se produce încă un gol prin moarte-a Profesorului. Vestea va fi transmisă imediat şi va străbate tot pământul, Profesorul Marinescu a decedat. Ochii lumii se vor îndrepta încă o dată către România, plini de curiozitate şi, desigur, de admiraţie.
 
În lumea ştiinţifică, Profesorul Marinescu nu-şi va găsi urmaş. El, cel pornit din cea mai modestă pătură socială, cel în a cărui viaţă se rezuma ceva din structura cea mai autentică a românismului organic, produce azi un gol, nu numai în ţară, dar în întreaga lume ştiinţifică. Asemenea dispariţii trebuie însemnate cu litere roşii în filele istoriei noastre. I se vor face, cred, funeralii naţionale.

 

DESCARCĂ GRATUIT CARTEA ÎN FORMAT PDF!

 

Azi noapte am făcut de veghe la căpătâiul Profesorului. E pentru prima dată când îndeplinesc oficiul acesta straniu de a păzi un mort noaptea (a-l păzi de pisici, cum se zice). Profesorul a fost întins pe canapeaua pe care murise, în cabinetul lui de lucru, unde a fost privegheat până seara târziu de d-na Marinescu, de Matei, cele două Marioare (fiica şi nora), apoi după miezul nopţii am rămas eu împreună cu doi elevi ai lui, Dr. Olteanu şi dr. Caratzali, stând acolo până dimineaţa. Era linişte, pe fereastra deschisă năvăleau în casă miresmele grădinii, dar înăuntru era cald.
 
Am stat la taifas cu cei doi tineri doctori şi timpul a trecut repede. Mai ales ei, erau foarte emoţionaţi, le murise „maestrµl" şi se aflau în intimitatea cabinetului său. Biroul era încărcat de cărţi, reviste, jurnale aruncate în dezordine, de prospecte medicale şi diverse caiete şi carnete folosite de Profesor. La un moment dat, răsfoind o agendă medicală ce-mi căzuse din întâmplare în mână, am descoperit pe o pagină, scris cu creionul, mai mult eboşat, mărunt, abia lizibil, un scurt «testament» al defunctului: «Nici o floare, nici un discurs», aşa se începea consemnarea ultimelor dorinţe ale savantului. Am citit cu atenţie mai departe, abia descifrând textul.
 
Profesorul adăuga că banii necesari florilor doreşte să fie daţi oamenilor săraci, căci sunt atât de mulţi cei ce suferă în această lume, iar în privinţa discursurilor, îşi arăta marea părere de rău că lumea românească, politicienii în special, nu fac altceva decât discursuri, fără a înţelege nimic şi fără a remedia cu nimic tristele realităţi. Când oare conducătorii acestei ţări îşi vor da seama de greşelile lor? Scurtul testament, schiţat cu creionul pe o pagină de agendă de buzunar, se încheia cu o ultimă dorinţă: în fiecare an la 23 februarie (ziua sa de naştere, 1863) să se consemneze munca sa printr-o adunare şi o conferinţă despre lucrările sale de neurologie, urmată de o cuvântare a sa imprimată la gramofon.
 
În mijlocul cabinetului său, Profesorul stătea întins pe canapea, cu faţa spre becul din plafon, cu braţele pe piept, o singură lumânare la căpătâi, câteva fire de brad în jurul,său şi un singur buchet de lalele depus la picioare. Avea o înfăţişare foarte frumoasă, încât nici nu s-ar fi zis că e mort, ci doarme. Le-am arătat celorlalţi doi descoperirea mea din agenda Profesorului, şi am transcris pe o bucată de hârtie acest testament, pe care dimineaţa, i l-am dat doamnei Marinescu. În cursul zilei, după ce i s-a făcut îmbălsămarea şi i s-a luat masca, trupul neînsufleţit al Profesorului a fost transportat la Facultatea de Medicină.
 
Azi a fost înmormântat Profesorul. Am fost şi l-am văzut pe catafalc în hall-ul Facultăţii de Medicină. Era o căldură înăbuşitoare la ora două. La ora trei a început slujba religioasă. Lume foarte multă, a cărei răsuflare făcea şi mai mare căldură. La ora patru, sicriul a fost scos afară, pe un soare arzător şi depus într-o maşină funerară. Bulevardul Regele Carol II, străjuit de copacii imenşi, încununaţi de verdeaţă, era plin de automobile ce mergeau pe trei rânduri, încet, spre chei. Apoi convoiul a pornit mai repede, spre Bellu. Fără pompă, fără fanfară, fără coroane de flori, o simplă coloană de automobile ce se îndrepta spre cimitir. Testamentul fusese respectat.
 
La cimitir a fost depus într-o groapă - fără cavou - simplu, ca orice muritor de rând. Savantul nu mai există - şi parcă nici n-ar fi existat vreodată. Ce puţin lucru e viaţa unui om! O iluzie e totul ... Acum, seara, aici, în casă, e pustiu, restrişte, curtea îndoliată, parcă toţi ar fi fugit.”

 
#citeşte mai departe în „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii” 
#„Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”
#Autor Pericle Martinescu

Dacă în urmă cu 122 de ani pionierul culturii româneşti în Dobrogea, Petru Vulcan, inaugura prima bibliotecă publică la Constanţa, pe 23 noiembrie 2017, printr-o onorantă coincidenţă, cotidianul ZIUA de Constanţa, conştient de rolul său pe tărâmul cultural dobrogean, a inaugurat prima BIBLIOTECĂ DIGITALĂ - Fondul Documentar „Dobrogea de ieri şi de azi“. 
 
DREPTURI DE AUTOR
 
a) Toate informaţiile publicate pe site de către ZIUA de Constanţa (incluzând, dar fără a se limita la, articole, informaţii, fotografii, fişiere audio, bannere publicitare) sunt protejate de dispoziţiile legale incidente: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice şi Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor), titulari ai drepturilor protejate de lege fiind ZIUA de Constanţa sau, după caz, furnizorii săi de informaţii.
 
b) Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, decompilarea, distribuirea, publicarea, afişarea, modificarea, crearea de componente sau produse sau servicii complete derivate, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului site-ului, cu excepţia afişării pe ecranul unui computer personal şi imprimarea sau descărcarea, în scop personal şi necomercial în lipsa unui acord scris din partea ZIUA de Constanţa.
 
Sursa foto: captură YouTube/Arhivă TVR
 
Citeşte şi:
 
#DobrogeaDigitală - „Uraganul istoriei. Bombe şi boemă. Pagini de jurnal intim (1941-1945)”, de Pericle Martinescu: „Votat Plebiscitul. 2 martie 1941
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: „Nişte rataţi ambiţioşi” - Horia Stamatu, între lirism şi Legiune

#DobrogeaDigitală - „7 ani cât 70. Pagini de jurnal (1948-1954)”, de Pericle Martinescu: Cultura ca o farsă
 
#DobrogeaDigitală - „Confesiune patetică. Pagini de jurnal intim (1936-1939). Vulcanul iubirii”, de Pericle Martinescu: „Dacă există vraci în domeniul artei, Enescu este unul”
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: În vizită la George Călinescu, „în laboratorul literar unde se făureşte, zi de zi, marea istorie a literaturii române”
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”, de Pericle Martinescu: Eugen Lovinescu, un veritabil aristocrat al Spiritului
 
#DobrogeaDigitală - „Figuri în filigran”: Pericle Martinescu şi Eugen Ionescu - corespondenţă din Paris