De-ale iernii
Evenimentele iernii in Constanta
03:42 31 03 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

„12 creatoare care au schimbat istoria”, Bertrand Meyer Stabley

ro

07 Oct, 2016 00:00 602 Marime text
O rochie înseamnă o amintire, o vrajă. Înseamnă frumuseţe, lejeritate, rigoare şi poezie.
Înseamnă nostalgie.
Poţi recunoaşte stilul unei femei după felul în care-i foşneşte rochia, după cadenţa tocurilor pe caldarâm, după parfum sau după clinchetul brăţărilor. Pur şi simplu ştii când îşi va face simţită prezenţa o femeie cu 30 de secunde înainte de apariţia ei şi când va năvăli peste tine o devoratoare cumplit de gălăgioasă care-ţi va distrage atenţia de la tot ce faci şi nu va lăsa în urma ei nimic altceva decât liniştea, pe care, de altfel, ajungi să ţi-o doreşti.
 
Rafinament şi eleganţă, acestea sunt elementele comune celor 12 creatoare de modă prezentate de Bertrand Meyer Stabley, după un studiu îndelungat asupra vieţii lor. Mi-au atras atenţia nouă. Despre Coco Chanel credeam că ştiu deja destule şi că nu mai e nevoie de prea multe prezentări. Dar, ca şi stilul ei inconfundabil şi mereu surprinzător, acea simplitate dusă către eleganţa de lux, despre Chanel afli mereu lucruri noi, detalii sofisticate despre viaţa şi personalitatea ei, în funcţie de cine le povesteşte. O femeie al cărei spirit va dăinui peste toate celelalte creatoare de modă, chiar dacă încrâncenarea ei este unul dintre lucrurile care nu mi-au plăcut niciodată la Chanel.
 
În primul rând, trebuie să vă spun că nu-s fashion addict, dar am crescut în casa unor croitori (mama şi tata), mă trezeam şi mă culcam în zgomotul maşinilor lor de cusut şi al acelor foarfeci uriaşe care tăiau materialele în lung şi-n lat, în croiuri imposibile, din care ieşeau costume, haine şi, mă rog, tot felul de veşminte la comandă. Şi, desigur, fiind fiică de croitoreasă, toată copilăria mea am fost îmbrăcată cu rochiţe şi fustiţe de toate modelele, până când am prins o adevărată oroare să stau „la probă”. Vrând-nevrând, am crescut cu discuţii despre rochii, m-am învârtit printre clienţi şi jupoane, fiind la curent cu ultimele modele şi având arhive întregi de reviste despre tendinţe, creatori, croiuri, materiale, toată nebunia. Şi poate că asta m-a împiedicat să devin o fanatică, am stat pe margine, am observat, mi s-a părut ceva normal, dar n-am simţit că mor dacă nu am în dulap ultimul răcnet de rochie sau 100 de perechi de pantofi. Am fost mai mult atrasă de accesorii, gen coliere, brăţări şi cercei, dar asta înseamnă tot modă. Nu ştiam pe atunci.

Şi nu ştiam încă şi mai multe.
 
Îmi plac însă cărţile bine documentate despre marile personalităţi ale lumii. Acestea sunt nişte femei care din nimic creează imperii şi, după ce studiezi cartea lui Stabley, căci, efectiv, trebuie studiată - de aceea am şi citit-o foarte greu -, îţi dai seama că moda nu e deloc o joacă pentru copii şi că femeile acestea, înarmate cu bolduri şi foarfece, care au schimbat în mai puţin de o sută de ani faţa lumii, au fost nişte zeiţe trimise pe pământ pentru ca noi, muritorii de rând, să nu ne plictisim şi să ne imaginăm că am putea cuceri Olimpul.
 
Jeanne Paquin, de la care se îmbrăca actriţa Danielle Darrieux (care aprecia creaţiile de vatelină matlasată, crêpe de Chine sau velur, imprimate cu frunze de palmier şi păsări phoenix), este una dintre veterane şi pioniere, oareşicum rivală cu Chanel. Dar cine nu era rivala lui Chanel? Ba chiar, la un moment dat, contesa Ana de Pombo, care se ocupase cu serviciul de relaţii publice pentru Coco Chanel, înainte să se certe cu ea, trece în tabăra lui Paquin. În haute couture mai ales, războaiele, trădările şi orgoliile sunt crunte şi la ordinea zilei. Dincolo de asta însă, rămân arta şi multă sensibilitate. Era epoca lui Sarah Bernhardt, actriţa cu voce de aur şi siluetă fină, şi epoca lui Caruso, iar dacă nuanţa unui nor umflat de furtună, susurul unei fântâni, dansul frunzelor în vânt urmau să inspire o rochie, atunci cu atât mai bine.
 
Printre clientele celebre ale lui madame Madeleine Vionnet se numărau regina României la acea vreme, contesa de Chavignac şi madame Lazard, proprietara unei averi imense. Dar iată ce m-a impresionat la această madame Vionnet, o vizionară care şi-a dat seama din timp că dacă nu are angajate dedicate nu va mai avea artă în afacerea ei. Un lucru care le lipseşte cu desăvârşire angajatorilor români. La Vionnet se stătea pe scaun, nu pe taburete, ca la alte modiste. Atelierele erau spaţioase, aveau cantină, iar angajatele beneficiau de avantaje excepţionale pentru acea epocă (era vorba despre anii '30-'40): asistenţă medicală şi stomatologică, bibliotecă şi chiar creşă. Domnea o atmosferă plăcută, mai spune Meyer-Stabley, a cărui bibliografie numără peste 40 de titluri. „Iar muncitoarele îşi făceau norocul cu mâinile lor. Cu mâinile lor bine îngrijite, pentru a nu strica muselinele şi satinurile fine. Erau, pe bună dreptate, mândre de ele.” Şi cine n-ar fi?
 
Coco Chanel şi-a stabilit foarte repede filosofia haute couture: să nu semene cu nimeni. Şi chiar că n-a semănat. A vrut pentru femei libertatea de care se bucurau bărbaţii, le-a despuiat de corsete şi jupoane şi toate acele înflorituri, le-a jefuit pălăriile de pene şi ştrasuri şi a dat lejeritate croielilor. A înţeles că într-o epocă în care începuse să se călătorească des cu trenul, taxiul şi tramvaiul, femeile aveau nevoie şi de lejeritatea hainelor. „Moda nu înseamnă doar rochii, spunea ea. Moda pluteşte în aer, în vântul care o poartă, o simţim, o respirăm, moda este în cer şi pe caldarâm, ţine de idei, de moravuri, de întâmplări.”
 
Chipul său cu sprâncene negre şi ochi strălucitori, susţinut de linia gâtului fină şi prelungă, avea ceva din agerimea unei păsări de pradă. Un caracter de fier, aproape invincibil, o carieră îndelungată ce a fost o perfectă demonstraţie de forţă interioară.
 
„Muncesc ca să nu mă plictisesc, nu ca să mă îmbogăţesc, declara ea într-un interviu. Sunt suficient de bogată. Nu o fac nici pentru femei, le cunosc prea bine, îndeosebi pe cele care nu fac nimic. Ele nu există, sunt moarte.” Dar Chanel trăieşte în continuare în creaţiile ei, fie că sunt rochii sau parfumuri.
 
În momentul în care Marilyn Monroe, întrebată cum doarme îmbrăcată, răspundea nonşalant că goală, doar cu cinci picături de Chanel pe ea… o menţiona pe Coco din pură solidaritate feminină, din complicitate, pentru că-i plăcea spiritul dur al creatoarei, mâna ei de fier cu degete îndemânatice. O femeie care nu avusese nevoie decât de un degetar şi un ac să cucerească lumea. Altfel, Monroe n-ar fi făcut niciunei mărci publicitate gratuită.
 
La o recepţie la Ritz, în onoarea romancierei Anita LoosElsa Schiaparelli a apărut într-un pulover negru, alb şi fucsia. „Ce splendoare!”, a remarcat autoarea romanului „Gentlemen Prefer Blondes” (unde iar dăm de Marilyn Monroe). Tricotat de mână? a întrebat scriitoarea. Adică e unicat? Aşa a început drumul sinuos al Elsei, la o vârstă la care altele renunţau la haute couture. Puloverul era tricotat, desigur, şi unicat. Numai că nu-l tricotase Schiap, însă a omis să spună asta. Nici nu minţea, căci modelul era desenat de ea şi culorile erau alese tot de ea. Schiap a fost pioniera reclamelor personalizate, purta ceea ce crea mai ceva ca Chanel. Schiap este cea care a făcut pălăria purtată de Greta Garbo în „Ninotchka”, iar marea Katharine Hepburn a fost îmbrăcată de această creatoare de modă. Hepburn era înaltă şi osoasă şi era considerată lipsită de graţie până a întâlnit-o pe Schiap, care, prin extravaganţa ţinutelor ei, i-a spulberat complexele. De asemenea, Tristan Tzara şi Anais Nin o ridicau des în slăvi.
 
„Multe frumuseţi ale epocii se regăseau în imaginea ei, spune Stabler, dar niciuna nu avea esenţialul - privirea intensă, khol, pătrunzătoare, bună de ţinut la respect, privirea suverană, privirea Schiap.”
 
Oricum ar fi, tragem o primă concluzie: aceste artiste erau ele însele, în felul lor unic, atât de diferite una de cealaltă, dar atât de frumoase, modele vii, fermecătoare, cu o personalitate demnă de a fi numite zeiţe. Madame Grès spunea mereu: „Frumuseţea vine asupra ta atrasă de frumuseţe”. E una dintre creatoarele cu destin tragic, care şi-a văzut munca distrusă la final şi care a sfârşit în faliment şi mister. Şi chiar de moartea ei lumea mondenă a aflat un an mai târziu, din cauza fiicei sale, care i-a ţinut ascuns decesul.
A fost cea care a scos-o din doliu pe Jacqueline Kennedy, creând prima rochie splendidă pentru ea. Un stil uşor erotic şi sofisticat, în care pielea începe să se întrezărească prin decupaje îndrăzneţe. Deşi a fost răsfăţată cu premii şi onoruri, este singura creatoare ale cărei arhive au fost risipite de către partenerul ei de afaceri, cardurile i-au fost tăiate, mobilierul de lemn şi manechinele distruse cu toporul, iar rochiile au plecat în saci de gunoi. Nimeni nu a putut să mişte un deget atunci, iar Madame Grès va pleca pur şi simplu cu foarfeca, boldurile şi trusa de cusut atârnate la gât.
 
Carven e tipa aia care, atunci când intra în pană de idei, pleca departe, în insule exotice, de unde se întorcea cu caiete pline de schiţe. Viaţa ei era dovada unei permanente căutări, a frumosului, o estetă în adevăratul sens, a cărei profesie era doar o continuare a acestor căutări, o stilizare, o sublimare. Avea darul de a-şi lăsa grijile în spatele uşilor atelierului şi după ce ieşea din laboratorul ei de creaţie îşi continua arta în viaţa ei. Avea un univers populat de prieteni, un fel de familie care o proteja, un vârtej de veselie şi amiciţie, ştiind să se bucure de toate cu un entuziasm contagios. Era genul sportiv care-şi concepea creaţiile între o baie în Mediterana şi o dimineaţă de ski nautic, astfel că niciodată nu s-a ştiut dacă iubea mai mult viaţa ei sau arta ei, pentru că a reuşit ca nimeni alta să le echilibreze pe amândouă şi să le armonizeze perfect. Iată cum o descrie Bertrand Meyer-Stabley pe această mingonă care s-a apucat să creeze pentru că la vremea ei mingonele erau ignorate de modă: „Suplă, cu părul blond, prins cu o bentiţă, cu balerini şi brăţări masive de aur, Madame Carven face parte din categoria aceea a femeilor micuţe care nu au stare, care aleargă mereu şi reuşesc în plan material, bine înarmate sub aparenta lor fragilitate, obişnuite să lupte pentru a se impune”.
 
Şi iată ce spunea chiar Madame Carven despre stil, eleganţă şi modă: „O femeie cu adevărat elegantă nu are ambiţia să atragă toate privirile asupra ei de cum intră undeva. Nu caută să şocheze. Trebuie să fie elegantă prin detaliu, prin rafinament. Mi se par vulgare femeile care vor cu orice preţ să epateze, le găsesc exagerate!” Aici era cam de aceeaşi părere cu Chanel, numai că, spre deosebire de Chanel, Madame Carven avea bucle aurii şi îi lipsea încrâncenarea, lucru care crea în jurul ei un univers diafan şi prietenos, ca şi cum viaţa ei era o mare sărbătoare. Şi, de fapt, aşa a şi fost.
 
O altă creatoare răsfăţată de lumea mondenă, tot o gurmandă a plăcerilor vieţii, a fost Sonia Rykiel. În cinstea ei au fost create deserturi care-i poartă numele, şi sandvişuri, şi prăjituri, şi trandafiri. Şi ea lăsa impresia de falsă fragilitate, dar cine deţine un imperiu în modă numai fragil nu e. Filmul „Prêt-à-Porter” a fost inspirat din viaţa Soniei, un omagiu adus exceselor ei. Dar iată o enumerare a lucrurilor care-i plăceau Soniei şi deja putem să ne facem un portret al ei. Iubea Oscarurile, recompensele, performanţele, diamantele, buchetele de flori, parfumurile, ziarul New Yorker, trufele, duminicile (spre deosebire de Chanel, care ura duminicile), aşternuturile înflorate, extazul, vocile, hortensiile, prăjiturile clafoutis, lumânările şi câte altele. N-am adăugat în enumerarea asta şi moda. Se înţelege de la sine.
 
Despre anarhista Vivienne Westwood ştim că are o foarte mare încredere în ea şi asta e o formă de respect de sine. Are şi porniri simple, excentrica Vivienne merge la birou pe bicicletă. „Mă străduiesc să trăiesc într-o lume a ideilor prin intermediul ei, mărturisea ea. Moda îmi serveşte drept portavoce. Îmi pun sloganurile pe haine, dar visez să transform top-modelele în muze aflate în serviciul planetei.”
 
Excentrică, sălbatică, cu stilul ei de budoar, desprins din budoarul cocotelor şi al curtezanelor, Vivienne Westwood, regina punk-ului britanic, a tulburat ordinea englezilor cu ţinutele ei îndrăzneţe, sofisticate, greu de înţeles, dar atât de proaspete, indecente şi jucăuşe, încât a cucerit cu ele lumea, în timp ce în Marea Britanie nu puţini au fost cei care au scăpat ceştile de ceai din mâini la apariţiile ei spectaculoase. Îi plăcea să se joace cu nervii tradiţionaliştilor şi, absolventă de ştiinţe politice, îşi exprima sloganurile într-un mod cât se poate de ironic, jonglând cu moda, acest limbaj universal. „Vreau ca oamenii să preia controlul asupra propriei existenţe şi să nu creadă orbeşte tot ceea ce li se spune.” Rebelă? Poate. Originală, cu siguranţă. Serioasă până-n pânzele albe şi pătimaşă ca un uragan. Chanel o lua razna când auzea de Westwood, dar, pentru femeile rebele, Vivienne a fost gura de aer proaspăt de care au avut nevoie ca să nu se sufoce de atâta eleganţă.
 
În acord cu Chanel şi cu Madame Carven, Miuccia Prada spunea că „doar atunci când hainele nu dezvăluie corpul îţi poţi etala spiritul. Femeile trebuie să înceteze să mai poarte haine provocatoare. Cu cât o rochie este mai provocatoare, cu atât mai puţin sexy este femeia care o poartă”.
 
Cât despre diavol, el poate să se îmbrace de unde vrea. Fie că e Prada, Nina Ricci sau Sonia Rykiel, femeile acestea nu au fost doar simple croitorese care au cusut pe ici, pe colo o butonieră. De o inteligenţă ieşită din comun, asociată cu o voinţă incredibilă, un fler fantastic şi o fantezie extraordinară, cele 12 împărătese ale bunului lor plac au schimbat atitudini, au eliberat femeia de prejudecăţi şi i-au dat drumul în lumea largă, să devină exact aşa cum vrea ea. Excentrică sau sobră, delicată sau provocatoare, agresivă sau feminină, fragilă sau misterioasă, dar liberă.
Liberă să aleagă, să călătorească, să iubească şi să fie frumoasă, să fie adorată, adorabilă şi răsfăţată. Pentru că, până la urmă, asta e moda. O permanentă căutare a sinelui. Aici nu mai e vorba de veşminte create cu măiestrie, aici e vorba despre 12 femei croite special pentru toate femeile din lume.
 
Nu e o carte, sunt 12 lecţii de viaţă. Şi da, se citeşte greu, dar ce festin spiritual!
 
Sursă foto: arhivă personală
 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii