Titanicul PNTCD

Revendicandu-si o vechime de un secol si jumatate, PNTCD pare a fi trecut proba dura a istoriei. Dar realitatea politica actuala ridica o serie de probleme de a caror rezolvare va depinde evolutia sa viitoare. PNTCD-ul interbelic a fost rezultatul unui compromis, pentru ca fuziunea din 1926 unea doua partide cu orientari diferite. Partidul National se inradacina in revolutia nationala, corespunzand periferiei transilvane si minoritatii romane in raport cu ansamblul Imperiului austro-ungar si, totodata, folosind confesiunea comunitatii romanesti. Partidul Taranesc a fost rezultatul revolutiei industriale, corespunzand cliseelor rural/urban, respectiv patroni/muncitori, fiind, inca de la aparitia sa, o formatiune politica ce avea o accentuata orientare sociala. In perioada interbelica, PNTCD a avut trei presedinti: Iuliu Maniu, Ion Mihalache si Alexandru Vaida-Voievod. Ca urmare a divergentelor dintre cele doua tendinte din partid, s-au produs o serie de sciziuni, astfel ca in 1927 dr. Lupu a reinfiintat Partidul Taranesc, pentru ca in 1934 sa se reuneasca cu PNT. Intre 1945-1947, pe masura ce regimul comunist se consolida cu sprijinul armatelor de ocupatie, PNT, cel mai popular partid al momentului, a avut de suferit o constanta actiune de boicotare si intimidare. Reinfiintat (juridic) si relegitimat in contextul Revolutiei din 1989 prin contributia liderului sau refondator Corneliu Coposu, PNTCD s-a reconstruit intr-un mediu politic, social si economic in mare masura ostil. Imaginea sa de partid istoric a devenit un obstacol important in comunicarea cu electoratul. Imaginea de partid al trecutului a fost speculata de adversari, atmosfera de ostilitate fiind materializata printr-o campanie electorala dura. PNTCD a obtinut astfel un rezultat electoral modest, care l-a postat intr-o pozitie mai degraba marginala. Lipsit de resurse financiare, partidul a recurs la combativitate ca resursa strategica prin care sa se pozitioneze in centrul vietii politice. Limitele pe care strategia le presupunea au fost contrabalansate prin constructia CDR, mai intai ca formula de alianta pentru alegerile locale din februarie 1992, apoi pentru alegerile parlamentare. In interiorul CDR, PNTCD va deveni din vara anului 1992 partidul central, iar esecul electoral al PNL in 1992 a intarit rolul PNTCD in CDR. Desi creata ca alianta electorala, CDR a devenit o forma stabila si si-a confirmat valentele la alegerile parlamentare si prezidentiale din 1996. Disfunctiile din cadrul PNTCD au devenit vizibile pe masura ce conjunctura politica se inrautatea. O data cu decesul liderului refondator Corneliu Coposu, in partid s-a declansat criza de succesiune. Survenita la sfarsitul anului 1995, inaintea alegerilor parlamentare si prezidentiale, criza nu a putut fi rezolvata, solutia de compromis fiind alegerea lui Ion Diaconescu in functia de presedinte. Incepand cu 1996, PNTCD se tot confrunta cu un cumul de crize care au contribuit la esecul electoral din 2000 si la grava criza interna din cadrul partidului. Aceste crize prost gestionate au afectat dezvoltarea formatiunii ca o structura stabila si dinamica adaptata societatii actuale. Criza guvernului Ciorbea, criza guvernului Vasile, criza de autoritate a guvernului Isarescu au accentuat starea de fapt in care partidul se exprima pe scena politica. Absenta unei strategii post-CDR s-a asociat astfel cu criza de identitate. Anul 2000 devenea un an crucial pentru PNTCD, dar debuta sub auspicii nefavorabile. Alegerile locale au dovedit falimentul strategiei CDR in contextul electoral al anului 2000. PNTCD a devenit singurul partid important al CDR care nu a putut rezista campaniei electorale negative. Din acel moment, PNTCD nu mai putea invoca legitimitatea sa istorica. Afectat de propriile crize interne, partidul reformat de Coposu nu a putut salva CDR si nu a avut curajul unei experiente electorale pe cont propriu. La criza sa interna s-a adaugat, in iulie 2000, retragerea din cursa prezidentiala a presedintelui Emil Constantinescu. A fost momentul in care PNTCD a intrat in deriva, iar rezultatul alegerilor nu facea decat sa confirme aceasta situatie. Congresul PNTCD din ianuarie 2001 nu a rezolvat criza din partid. Alegerea ca presedinte a lui Andrei Marga nu a insemnat schimbarea mentalitatilor. Afectati de criza de legitimitate si expusi scandalurilor legate de coruptie, unii dintre fostii demnitari nu au marsat la discursul anticoruptie al conducerii Marga - Lupu. Din trecutul glorios, PNTCD a reusit sa conserve un singur lucru important: sprijinul Internationalei crestin-democrate si al Partidului Popular European. Revenirea in PNTCD a fostului premier Ciorbea a schimbat raportul de forte in interiorul conducerii. Cunoscut de fostii demnitari din perioada guvernarii, Ciorbea a fost agreat si cultivat ca o replica la Andrei Marga. Numai ca, odata inscaunat, Ciorbea a dovedit, prin incercarea de rezolvare autoritara a crizei din PNTCD, consolidarea tendintei de oligarhizare pe care partidul o acuza de mai multa vreme. Sfidarile pe care consolidarea democratiei interne de partid si libertatea dezbaterii le reprezentau pentru PNTCD au primit un raspuns autoritar. Dar dimensiunea crizei din PNTCD impune o solutie democratica... demisia lui Ciorbea si inscaunarea temporara a lui Ciuhandu, care, personal, consider ca nu va face altceva decat sa incerce marea cu degetul. Pus in fata alternativei scindarii, PNTCD aflat la doar 2% din intentiile de vot, risca sa iasa de pe scena politica.