Domnule Constantinescu, vă scrie o mamă!

În timp ce întreg sistemul de protecţie a copilului se modernizează, situaţia copiilor abandonaţi în maternităţi şi spitale/secţii de pediatrie este similară cu cea de acum trei decenii. Este şi cazul celor 20 de micuţi din spitalul nostru. Multe mame care îşi părăsesc copiii sunt foarte tinere, neşcolarizate şi trăiesc la limita sărăciei. În loc să ne luptăm acum cu birocraţia pentru a reuşi să donăm acestor copii, calorifere, paturi, biberoane sau pamperşi, ar trebui să intervenim înainte de a se ajunge la aceste drame. Mamele tinere, necăsătorite, care sunt respinse de către familie, trebuie sprijinite să preia noile responsabilităţi şi să beneficieze de servicii de suport comunitar. Asta pentru că vreau să cred că mamele care nu au o locuinţă sau trăiesc în condiţii improprii, care au decis să-şi lase copiii în spitalele de pediatrie, nu sunt conştiente de consecinţele grave ale spitalizării şi a separării de familie pe termen lung.

În fiecare an, zeci de copii sunt abandonaţi. Cei mai mulţi dintre ei sunt sănătoşi şi au nevoie de o familie ca să se dezvolte normal. Din nefericire sunt condamnaţi, încă de la naştere, la o viaţă lipsită de dragoste şi căldură şi la alienare. Sunt ai nimănui, deşi salvarea acestor copii neajutoraţi este responsabilitatea noastră, a fiecăruia. Aţi vizitat vreodată un orfelinat? V-aţi gândit vreodată la posibilitatea înfierii unui copil orfan ?

Domnule preşedinte şi dacă nu v-am convins încă, vreau să mai încerc o dată. O să vă spun o poveste: era un copil abandonat. Trăise toata viaţa într-un orfelinat. Nu-şi cunoştea părinţii. Nu avea familie.
Uneori şi-o imagina pe mama. Era frumoasă, dar prea tânără ca să poată îngriji un copil. Familia ei s-a opus ca să păstreze copilul. Au forţat-o să-l abandoneze. Aşa credea.
Alteori şi-l închipuia pe tata. Şi tânăr şi puternic, dintr-o familie bună. N-a ştiut niciodată de existenţa copilului. Copilul plângea deseori. Lacrimile erau pentru el ca o relaxare a sufletului şi după, se simţea mai uşor.
Nu avea prieteni, nu ştia să zâmbească. Vorbea cu glas stins şi se temea şi de umbra sa. Se simţea înfrânt, deşi nu purtase nici un război. Era pierdut în lume, fără vise şi fără speranţe. Mergea pe străzi, rătăcind. Încotro? Spre nicăieri...
Domnule Constantinescu, şi copiii abandonaţi de părinţi pot ajunge oameni educaţi!