Pentru perioada Paştelui
informaţii utile, tradiţii, program magazine
05:24 01 05 2017 Citeste un ziar liber! Unde ne gasiti?

A fost sesizată Inspecția judiciară privind conduita lui Ciprian Coadă, judecător la Curtea de Apel Constanța

ro

27 Mar, 2017 13:37 897 Marime text
Curtea Constituțională a sesizat Inspecția judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în legătură cu conduita lui Ciprian Coadă, judecător la Curtea de Apel Constanța - Secția penală.
 
Conform CCR, este vorba despre conduita pe care a ales să o adopte în mod public față de soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia nr.68 din 27 februarie 2017 referitoare la cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Guvernul României și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.181 din 14 martie 2017.

Contactat telefonic de redactorii ZIUA de Constanţa, judecătorul Ciprian Coadă nu a dorit să facă nicio declaraţie cu privire la decizia CCR.

Se pare că decizia CCR vine ca urmare a apariţiei pe site-ul juridice.ro a următorului articol:

„Viaţa noastră unde e? Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?”Aşadar, am fost cu toţii contemporanii unei decizii „istorice”, prin care Curtea Constituţională, în rezolvarea unui presupus conflict de natură constituţională între puterile statului, a statuat că Ministerul Public nu are competenţa legală de a desfăşura activităţi de cercetare penală privind legalitatea şi oportunitatea unui act normativ adoptat de către legiuitor, ca şi când acţiunile procurorilor nu ar fi fost exercitate în baza unor competenţe proprii, atribuite prin lege, iar în activitatea de legiferare totul ar fi permis, oricând şi oricum.

Dacă ar fi să dezvoltăm raţionamentul expus prin decizia Curţii, ar însemna că şi judecătorul sau procurorul care săvârşeşte un abuz de putere sau o infracţiune de corupţie în timpul procesului să nu mai poată fi cercetat penal, doar pentru că părţile interesate ar avea posibilitatea desfiinţării unei hotărârii judecătoreşti sau a unei ordonanţe în căile de atac sau pentru că acestea ar avea la îndemână posibilitatea sesizării Inspecţiei Judiciare.

În mod evident, în materie judiciară, aceste căi nu se pot întrepătrunde, fiecare procedură având un caracter distinct, niciuna dintre ele neputând-o exclude pe cealaltă.

În această privinţă, sunt convins că instanţa constituţională nu ar avea ceva de obiectat, pentru că, nu-i aşa, judecătorii nu se pot bucura de un statut special, asemenea parlamentarilor şi miniştrilor, fiind obligatoriu ca în cazul lor să funcţioneze cât mai multe forme de răspundere juridică.

Aceasta cu toate că judecătorii din România nu ar mai avea, după unii, dreptul de a-şi exprima opinia asupra calităţii şi oportunităţii legii, revenindu-le însă obligaţia fermă de a respecta legea şi de a răspunde pentru aceasta, oricât de strâmbă ar fi, doar pentru o aplică în îndeplinirea funcţiei pe care o exercită.

Ei bine, spre dezamăgirea unora, sunt convins că şi în cazul situaţiei analizate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 68 din 27 februarie 2017, controlul parlamentar şi cel de constituţionalitate rămân modalităţi alternative de înlăturare a efectelor juridice generate de un act normativ, motiv pentru care ele nu pot împiedica cercetarea faptelor de natură penală comise în procesul de elaborare şi de adoptare a legilor şi ordonanţelor, procedura judiciară neputând fi paralizată de o procedură distinctă, ce are un cu totul alt obiect.

Ţinând seama de evoluţia ultimelor evenimente, apariţia acestei decizii era destul de previzibilă într-un stat în care justiţia, transformată în sacul de box al politicienilor, trebuie să încaseze cu stoicism multiplele lovituri sub centură şi diferitele croşee din partea pugiliştilor de tot felul, fără a putea reclama existenţa unui conflict de natură constituţională, dar care, cu aceeaşi demnitate, trebuie să îşi accepte statutul de vinovat, atunci când în exercitarea atribuţiilor proprii, încearcă şi chiar reuşeşte să contribuie la salvgardarea ordinii de drept.

Ceea ce suprinde şi dezamăgeşte în motivarea deciziei Curţii Constituţionale este însă examenul de constituţionalitate al falsului conflict, care nu doar că depăşeşte limitele sesizării, dar reprezintă un derapaj de la competenţele funcţionale conferite prin lege şi Constituţie, interferând într-un domeniu rezervat organelor judiciare, singurele în măsură să stabililească dacă faptele de natură penală sesizate în procesul de elaborare şi de adoptare a actelor normative există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

Indiferent de părerile unora, opinia remarcabilă a doamnei judecător Livia Stanciu ne scuteşte de orice comentarii, întrucât, din punct de vedere tehnic, surprinde întreaga problematică supusă dezbaterii, pe baza unor argumente solide, bine ancorate în legislaţia în vigoare şi practica instanţei de contencios constituţional, pe când opinia majoritară, deşi, seducătoare, structurată şi cosmetizată, abundă în generalităţi de tot felul, concluzii fără sustenabilitate juridică şi inovaţii care mai de care mai năstruşnice, ce îl determină pe orice truditor al dreptului să se îndoiască de bagajul de cunoştinţe dobândit în timpul anilor de studii, obligându-l să recitească legile ţării şi Constituţia, pentru ca nu cumva instituţia imunităţilor să-i fi scăpat în perioada studenţiei sau în activitatea depusă ca teoretician ori practician.

Observând motivarea ce stă la baza sesizării, ne întrebăm retoric dacă nu cumva demersul de soluţionare a unui asemenea conflict nu a fost decât o manevră premeditată, menită a consacra o inedită formă de imunitate parlamentară şi ministerială, ce nu îşi găsea o acoperire legală, printr-un mecanism pe cât de ingenios şi oportun, pe atât de necesar într-o democraţie fragilă, ca România, recurgându-se la intervenţia Curţii, graţie caracterului obligatoriu al deciziilor sale.

Cum altfel ar putea fi caracterizat rezultatul acestui demers, concretizat într-o decizie obligatorie a Curţii Constituţionale, care, pe lângă faptul că introduce o nouă formă de imunitate, din punct de vedere constituţional, vine să reglementeze şi o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptelor comise în exerciţiul activităţii de legiferare, încă neconsacrată în Codul penal, dar care, cel mai probabil, va fi propusă ca amendament, invocându-se caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii, ca principal motiv al armonizării legislaţiei penale cu Constituţia.

Care Constituţie, ne punem cu toţii întrebarea, gândidu-ne la lipsa din cuprinsul Constituţiei a unor prevederi speciale în materie de imunitate, dar ce mai contează acum, când demersul creativ al judecătorilor constituţionali pare că ignoră „mutatis, mutandis” principiul de bază consfinţit de Constituţie, potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege”?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi se pare că acest scenariu îmi sună cunoscut, câtă vreme, diligenţi fiind, autorii Noului Cod penal au fost suficienţi de precauţi încât că prevadă că, în cazul conflictului de interese, fapta nu constituie infracţiune dacă aceasta a fost săvârşită în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.

Mai puţin norocoşi, autorii Ordonanţei de Urgenţă nr. 13 au încercat să introducă dispoziţii asemănătoare şi în cuprinsul actului normativ de curând abrogat, din dorinţa de a acoperi o paletă mai largă de situaţii, translatând din domeniul conflictului de interese în cel al abuzului în serviciu şi favorizării infractorului, anticipând o calitate procesuală ingrată şi asumându-şi oprobriul societăţii civile, deloc sensibilizată într-o chestiune atât de importantă, precum politica penală a statului în materia graţierii şi amnistiei colective.

Prevăzători ca şi cu alte ocazii, unii politicieni par să îşi asigure imunitatea şi în cazul altor legi, cum este şi mult discutata lege a graţierii, reuşind să forţeze o soluţie de clasare în ancheta penală aflată în derulare şi să blocheze orice viitoare anchetă ce ar putea investiga faptele de natură penală comise în derularea procesului legislativ.

Aceasta întrucât decizia Curţii nu conţine niciun fel de circumstanţieri, iar diferiţi actori pe de scena politică şi mass-media invocă în mod trunchiat şi raportul Comisiei de la Veneţia, privind Relaţia dintre răspunderea politică şi răspunderea penală a membrilor Guvernului.

În altă ordine de idei, în aceste zile, în spaţiul public au fost emise păreri cum că, prin intermediul mişcărilor de protest şi intervenţiilor abuzive ale procurorilor, împotriva statului de drept ar fi fost orchestată o veritabilă lovitură de stat, cu accente de catifea.

Chiar şi cu nuanţările de rigoare, sintagma de „lovitură de stat” nu mi se pare cea mai potrivită, pentru că acţiunile de acest gen presupun, cel mai adesea, o înlăturare prin mijloace neconstituţionale a autorităţii statale, or, în cazul nostru, asemenea mijloace nu au fost folosite decât de dizidenţii unor galerii de fotbal, care, depăşiţi de profunzimea evenimentelor stradale, au încercat să iasă la rampă, în intenţia de a-şi exprima dorinţa de revanşă în faţa Jandarmeriei Române.

Ca şi cu alte ocazii însă, ca un făcut, „domniile lor” au pierdut şi această partidă la scor un de neprezentare, ba chiar, după ce s-au dat de ceasul morţii, s-au dat de (auto)gol.

Din păcate, contrar opiniei exprimate în spaţiul public, lucrurile stau taman invers, pentru că niciodată cei ce răspund la acţiuni provocatorii nu pot fi priviţi ca reacţionari, mai ales atunci când prin mijloace paşnice societatea civilă şi organele însărcinate cu apărarea statului de drept încearcă să protejeze valorile democraţiei, în scopul asanării morale a ţării, în antiteză cu cei ce încearcă a se sustrage oricăror forme de control.

De aceea, mi se pare mai potrivit ca în loc să discutăm despre o lovitură de stat, ar trebui să discutăm despre un complot împotriva statului de drept, cu ample şi multiple ramificaţii în aparatul de stat sau despre o veritabilă acţiune conspirativă, aflată încă în desfăşurare, dar care, spre deosebire de evenimentele din anii 1989-1990, este îndreptată împotriva justiţiei şi instituţiilor publice cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale şi politicii externe, bazată pe un amplu mecanism de manipulare, dar mai ales pe o mişcare programatică, întemeiată pe o profundă schimbare de macaz. În paranteză fiind spus, infracţiunea de complot prevăzută de art. 167 din Codul penal 1968 nu se mai regăseşte în actualul Cod penal, ca infracţiune distinctă contra siguranţei statului şi mă întreb, de ce?

Această reorientare, ce nu a fost adusă la cunoştinţă publică în baza unui program de guvernare explicitat în campania electorală, pare că este ocultat şi la momentul de faţă, de vreme ce, în domenii de maximă importanţă, procesul de legiferare se manifestă tot prin ordonanţe de urgenţă, pe baza unui cec în alb acordat de Parlament, dar în absenţa unui vot de încredere acordat executivului de către cetăţeni.

Din aceeaşi perspectivă conspirativă, revoluţia de catifea, privită însă în sensul invers celor afirmate de autorii teoriei cu pricina, îndreptăţeşte ideea unui conflict între autorităţile statului, pentru că prin dezincriminarea unor fapte şi graţierea altora se aduce atingere dreptului statului, ca, prin intermediul justiţiei, să-i tragă la răspundere pe cei suspectaţi de fapte grave de corupţie, inclusiv prin punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, al căror efecte sunt lipsite de orice conţinut în cazul unui act de clemenţă preferenţial.

Practic, fie că ne place, fie că nu, abordarea Curţii Constituţionale legitimează abuzul de putere şi face posibilă distrugerea cu bună ştiinţă a statului, prin intermediul unor activităţii de legiferare, fără teama de eventuale repercursiuni, altele decât cele de natură politică, asigurând premisele unei dictaturi oligarhice, în care, din punct de vedere constituţional, pare că nu există şansele unei intervenţii democratice imediate, menite a înlătura deraierile de la ordinea firească a lucrurilor.

Mai mult decât atât, ceea ce este extrem de periculos este însăşi posibilitatea ca prin intermediul activităţilor de legiferare diferitele forme ale abuzului de putere să capete consistenţă, putându-se exprima în demiteri, acţiuni de politizare a aparatului de stat, reglementări contrare limitelor impuse de Constituţie, suspendare a unor prevederi constituţionale, diferite forme de expresie ale unui regim dictatorial, chiar şi cu accente extremiste, iar exemplele pot continua la nesfârşit.

De altfel, care este scopul redefinirii abuzului în serviciu şi modificării limitelor de pedeapsă în cazul infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, ca formă discriminatorie de exercitare a funcţiei publice, urmărit prin Ordonanţa Guvernului nr. 13/2017?

În acest context, poziţiile publice exprimate prin diferite voci ale unor asociaţii ale magistraţilor, orientate în scopul demiterii unor persoane ce ocupă funcţii importante la nivelul Ministerului Public şi altor instituţii cu atribuţii în domeniul siguranţei publice şi securităţii naţionale, mi se par cu atât mai periculoase, cu cât ele consolidează curente de opinie exprimate în mediul politic, fiind contrare statutului profesiei şi deosebit de nocive în actualul context european.

Aceste poziţii pot fi privite ca suspecte, întrucât provin din partea unor judecători, care pot exprima, cel mult, opinii personale, iar nu păreri care să angajeze un întreg corp profesional, fiind inadmisibil ca pe această cale să se sugereze chiar şi ideea unor discuţii legate de declanşarea unor anchete disciplinare sau proceduri de revocare din funcţie, care ascund dorinţe de revanşă, ambiţii personale sau interese oculte, bine camuflate.

Deşi în aparenţă aceşti magistraţi pare că nu se erijează în adevăraţi purtători de cuvânt ai corpului profesional al magistraţilor, este îngrijorătoare prezentarea lor în spaţiul public drept veritabili lideri sau conducători ai tuturor judecătorilor din România, titulatură pe care nici ei nu o dezmint, ci, dimpotrivă, prin atitudinea pasivă de care dau dovadă, pare că şi-o atribuie tacit prin diferite luări de poziţie, pe alocuri tranşante, dar în general duplicitare.

Pe această cale, din perspectiva statutului ce caracterizează funcţia de judecător, trebuie reamintit că, în contextul social actual, singura politică a magistraţilor este cea de apărare a statului de drept, fiind inadmisibile orice fel de manifestări ce aduc atingere independenţei şi imparţialităţii funcţiei exercitate, de natură să susţină mesaje exprimate de personaje din mediul politic şi nu numai, parte din acestea cercetate pentru infracţiuni de corupţie şi chiar suspectate de compromiterea interesului naţional, dacă nu de fapte mult mai grave.

Punerea în discuţie a unor eventuale acţiuni disciplinare, pe lângă faptul că se constituie într-o formă de presiune la adresa organelor competente, dezavuată în repetate rânduri chiar de întregul corp profesional al judecătorilor, constituie o ameninţare directă la adresa statului de drept, acţiunile organelor de urmărire penală care, în virtutea obligaţiilor şi atribuţiilor prevăzute de lege, au anchetat posibile fapte penale sesizate în procesul de elaborare şi adoptare a OUG nr. 13/2017, plecând chiar de la indiciile oferite de evenimentele ulterioare, ce au condus la abrogarea unui act normativ controversat.

Această formă de presiune este cu atât mai gravă cu cât la baza oricărui stat democratic stă un principiu unanim recunoscut, şi anume acela că nimeni nu este mai presus de lege, astfel încât, plecând şi numai de la acest principiu, organul de urmărire penală legal învestit nu putea refuza investigarea unor fapte de natură penală cu care fusese sesizat, în condiţiile în care precedentul judiciar oferă exemplul unor infracţiuni comise în procesul de elaborare şi adoptare a unor acte normative, deferite justiţiei.

Opiniile exprimate, pe lângă faptul că dezinformează, exced şi limitelor de acţiune ale judecătorilor, deoarece în spaţiul public nu se pot lansa afirmaţii referitoare la existenţa unui derapaj şi a unei situaţii grave generate a ancheta DNA în cazul Ordonanţei nr. 13/2017, fără cunoaşterea temeinică a probelor dosarului şi numai pe baza motivării deciziei Curţii Constituţionale nr. 68/2017, în contextul în care încă pe rolul Parchetului General există o anchetă penală în desfăşurare, asupra căreia nici un judecător nu se poate pronunţa, în lumina interdicţiei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 303/2004, republicată.

În plus, exprimând chiar opinii partizane celor ce stau la baza sesizării Curţii Constituţionale, cu referire la caracterul activităţilor de cercetare penală desfăşurate în cazul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 13, autorii acestor păreri îşi dezvăluie conştient sau nu afinităţile politice, opinia publică fiind îndreptăţită să aprecieze că întreg corpul profesional al judecătorilor împărtăşeşte aceeaşi orientare.

O astfel de poziţie publică asumată poate da naştere şi prezumţiei că judecătorii, prin vocea reprezentanţilor asociaţiilor profesionale, ar fi de acord cu modalitatea în care Ordonanţei de Urgenţă nr. 13/2017 ar fi fost adoptată, deşi reprezentanţii acestor asociaţii profesionale au criticat modalitatea netransparentă de legiferare, acest fapt punând o şi mai multă presiune asupra rezultatului investigaţiei, inducând în mod automat ideea că soluţia adoptată în ancheta D.N.A. ar trebui să fie aceeaşi şi în cazul anchetei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ceea ce surprinde în cazul de faţă nu este neapărat ideea că anumite asociaţii profesionale solicită demiteri sau anchete, asemenea demersuri nefiind de dată recentă şi privind în trecut revendicări de natură salarială, ci mai ales faptul că, până în prezent, asemenea solicitări nu au fost foarte vizibile în cazul unor atacuri concertate, premeditate şi extrem de virulente la adresa justiţiei, cele mai multe decurgând din anchete penale îndreptate împotriva unor înalţi demnitari ai statului şi protejaţi ai acestora.

În aceste condiţii, ne putem în mod firesc întrebarea de ce se solicită cu atâta înverşunare asemenea demisii, câtă vreme niciun alt demnitar al statului nu şi-a prezentat demisia în cazul declarării ca neconstituţionale a unor acte normative sau a unor texte din cuprinsul acestora, în cazul constatării altor conflicte de natură constituţională între alte puteri ale statului, în situaţia neîndeplinirii angajamentelor electorale, a scăderii continue a nivelului de trai al populaţiei, distrugerii deliberate a economiei, depopulării continue a ţării, defrişării masive a pădurilor, denaturării istoriei României, înstrăinării permanente a avuţiei naţionale, trădării intereselor naţionale şi atacurilor repetate la adresa instituţiilor statului de drept?

În fond, deşi Ministerul Public şi, în special, DNA, par a fi ţinta continuă a acestor atacuri, alături de Serviciul Român de Informaţii, în calitate de partener strategic al binomului anticorupţie, se pierde din vedere tocmai esenţa problemei şi anume faptul că, pe de parte, din perspectiva apărării statului de drept, decredibilizarea acestor instituţii nu profită cetăţenilor, ci unor grupuri de interese mai ales externe, preocupate de slăbirea capacităţii de autoapărare a României, iar, pe de altă parte, că o influenţă reală a celor două instituţii asupra activităţii judecătorilor este nedovedită, deci inexistentă, orice hotărâre de condamnare sau de achitare fiind apanajul exclusiv al judecătorului, care este suveran şi independent în exercitarea atribuţiilor sale.

Şi atunci, de unde această înverşunare împotriva unor instituţii create să apere România şi pe cetăţenii săi? Nu cumva acest demers ar trebui orientat mai mult către ideea deconspirării unor agenţi străini de informaţii, care acţionează împotriva intereselor României sau împotriva agenţilor interni de influenţă ai unor puteri oculte, care trădează interesul naţional?

Este oare acesta momentul cel mai potrivit în care să vulnerabilizăm România împotriva unor riscuri din ce în ce mai evidente de subminare a capacităţilor ei de reacţie, prin defăimarea instituţiilor statului de drept, prin prezentarea lor ca instituţii de forţă şi prin diminuarea capabilităţilor de luptă împotriva criminalităţii gulerelor albe, reţelelor de spionaj, terorismului, criminalităţii cibernetice şi altor asemenea ameninţări?

Răspunsul este cât de poate de simplu: nemaiputându-i controla pe judecători, politicieni de modă veche, dar şi unii de modă nouă, ce nu sfiesc să le urmeze exemplul antecesorilor lor, plecând de la experienţa unor state, precum Italia sau Franţa, încearcă că submineze anchetele penale încă din faza de debut, pentru ca faptele grave de corupţie să nu mai fie deferite instanţelor.

De aceea, în România zilelor noastre, prioritatea numărul unu a acestor personaje funeste o reprezintă atacarea şi subordonarea Ministerului Public, deşi în spatele uşilor închise se pregătesc mult mai multe intervenţii de forţă, sub forma unor amendamente la legea graţierii şi modificări la legile justiţiei, parte din ele puse deja în discuţie, iar altele încă nedezvăluite opiniei publice.

Inutil de reamintit că aceste intervenţii legislative, alături de comentariile publice îndreptate împotriva justiţiei, nu ar trebui iniţiate de persoanele cu probleme penale, dar cum instituţia abţinerii funcţionează numai în procesele aflate pe rol şi doar în raport cu organele judiciare, o parte a politicieniilor vor continua să ne uimească, datorită rolului activ manifestat în apărarea propriilor idealuri, prin sumedenia de intervenţii legislative în interes propriu sau accesoriu şi care, sub protecţia deferită de art. 301 alin. (2) Cod penal, par să nu intre sub incidenţa infracţiunii de conflict de interese, datorită apariţiei lor în procesul de emitere, aprobare şi adoptare a actelor normative.

Aceasta mai înseamnă, pe viitor, fie că persoanele incomode vor fi eliminate, fie că sistemul va supravieţui, pentru menţinerea unei procent de credibilitate în ochii opiniei publice, dar prin intermediul unor magistraţi obedienţi, indiferenţi la problemele reale ale societăţii sau mai puţin integri, din interiorul sistemului sau recrutaţi din exterior, prin metode netransparente, specifice anilor ‘50, dar susţinute prin situaţii de urgenţă, a căror dezbatere nu suportă amânare şi, evident, niciun fel de proces de dezbatere publică.

În acest context, pentru a oferi un răspuns tuturor acestor dileme, nu putem decât să constatăm cu tristeţe, că în contextul situaţiei descrise, Curtea Constituţională se transformă, din păcate, în instrumentul unor interese de grup, limitând în modul cel mai evident cu putinţă şi cu depăşirea atribuţiilor ce îi sunt încredinţate, dreptul cetăţenilor de a investiga, prin intermediul organelor însărcinate cu înfăptuirea justiţiei, faptele de natură penală ivite în procesul de elaborare şi adoptare a legii, aspect ce pune serios la îndoială credibilitatea sa ca instituţie, în lipsa unor serioase garanţii de imparţialitate în exercitarea funcţiilor ce îi revin.

Fireşte, într-un asemenea moment, se pune în mod inevitabil întrebarea de a şti în ce măsură deciziile date cu încălcarea atribuţiilor constituţionale mai pot fi respectate sau dacă nu cumva, printr-un abuz de putere, străin de funcţiile recunoscute prin lege, diferiţi actorii politici încearcă înregimentarea magistraţilor, pe baza politicii paşilor mărunţi şi a unui proces de mai lungă durată, iniţiat şi prin intermediul deciziilor interpretative.

În acelaşi timp, mă întreb dacă, din punctul de vedere al moralei dreptului, o instituţie care până mai ieri se bucura de o minimă încredere în rândul profesioniştilor dreptului mai poate acuza pe cineva de depăşirea competenţelor sale, câtă vreme ea însăşi îşi extinde propriile competenţe, depăşind limitele rezonabile ale controlului exercitat.

Întrebarea nu necesită un răspuns imediat, ci se vrea o temă de reflecţie, dar mai ales un început de dezbateri, fiind cât se poate de legitimă, deoarece un organism politic, aşa cum este Curtea Constituţională, prin intermediul mecanismelor puse la dispoziţie, dar mai ales prin forţa deciziilor sale, nu îşi poate subordona instituţiile statului, devenind o a patra putere, intervenind în procesul de aplicară unitară a legii, substituindu-se Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub pretextul interpretării conforme a legii cu Constituţia şi impunând chiar Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, cum anume să legifereze, când şi în ce condiţii, sub acoperirea aceluiaşi pretext. Acceptarea acestei idei ar conduce la perpetuarea imixtiunilor Curţii Constituţionale în atribuţiile altor autorităţi ale statului, în afara oricăror forme de control, prin impunerea forţei deciziilor sale în scopuri eminamente politice, or, acest fapt nu se poate accepta într-o ţară care pare să mai funcţioneze încă potrivit regulilor echilibrului şi separaţiei puterilor în stat.

Din punctul meu de vedere, analizând existenţa unor fapte ca infracţiuni şi impunând Ministerului Public o soluţia de clasare, Curtea Constituţională a săvârşit un amestec în domeniul unei alte puteri organizate în stat, astfel încât o asemenea decizie nu poate fi aplicată şi respectată întocmai, faţă de cadrul legal şi constituţional actual.

Aşa fiind, investigarea faptelor de natură penală nu poate fi impedicată datorită existenţei unei proceduri alternative de control constituţional, deoarece, oricât de mult îşi doreşte, nici Curtea Constituţională şi nicio altă autoritate publică nu îşi pot crea un statut supraconstituţional, respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale fiind obligatorie pentru toţi subiecţii de drept, potrivit articolului 1 din actul fundamental.

Cât despre ampla conjuraţie împotriva statului de drept, Republica Italiană de la începutul anilor ’80 a trăit, la rândul său, o experienţă, care ne-ar putea servi ca exemplu.

Dar despre aceasta, în episodul următor, poate până atunci organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale vor face, chiar ele, unele dezvăluri, iar cine are urechi să audă şi să priceapă, dar mai ales să acţioneze.

În fond, ce am avea de pierdut decât aflarea adevărului? Le ofer chiar eu un punct de plecare: încălcarea de către diferiţi funcţionari publici şi înalţi demnitari ai statului a regimului incompatibilităţilor prevăzute de lege şi neconsemnarea în propriile declaraţii de interese a apartenenţei unora la unele forme de asociere, care ar putea fi asimilate organizaţiilor secrete interzise prin Constituţia României.

Judecător Ciprian Coadă
Curtea de Apel Constanţa".


Sursa foto: Facebook / CCR


 

Ti-a placut articolul?

Comentarii