Pr Iulian Zisu ,,Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?”. Vindecarea slăbănogului din Capernaum

Evanghelia acestei Duminici ne vorbeşte despre suferinţă, credinţă, iertare şi vindecare. Locaţia aleasă azi este Capernaum, unde solidaritatea şi credinţa unora încă nu dispăruse.
 

Era o zi obişnuită. Iisus intră într-o casă din acel ţinut. Nu era sâmbăta şi nu a ales sinagoga. Era mare îmbulzeală. Mântuitorul venea din ţinuţul Gadarenilor unde vindecase nişte îndrăciţi. Forfotă şi multă înghesuială. Fiecare dorea să prindă un loc în faţă şi să trăiească clipa întâlnirii cu Fiul Omului.

 
Acolo unde poposea se aduna şi multă lume, aşteptând să-i înveţe şi să-i tămăduiască. Era un fenomen social scăpat deja de sub controlul autorităţilor religioase, care ziceau că, dacă acest lucru va ajunge la urechile Cezarului, vor pierde şi religia şi ţara.

Riguroşi cum erau, strecurau ţânţarul şi înghiţeau cămila, cercetau orice fenomen, interpretau orice vorbă. 

Cu toate acestea Evanghelia a rezistat fiindcă ,,La început era Cuvântul”.

În acest timp patru inşi răzbesc printre mulţime şi găsesc cu îndrăzneală ,,calea” să ajungă la El. Nu erau singuri,ci purtau un om bolnav de mulţi ani. ,,Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând în pat“. 

Omul a avut marea şansă să-L întâlnească pe Dumnezeu, căci prietenii credincioşi nu l-au părăsit. Nu puteau pierde acest moment, aşa că l-au adus la picioarele lui Iisus.

Ce mare dar este să-ţi vorbească chiar Domnul! Toţi doreau să-L asculte, iar cei neputincioşi să-l atingă, ca să se vindece.

Era o linişte deplină, iar dialogul Evangheliei prezintă scena şi epilogul. Toţi cunoşteau suferinţa de ani a acestui paralitic,care era la mila aproapelui şi a puţinilor prieteni rămaşi în timp. 

Ei îl purtau cu grijă, dar mulţi de acolo aşteptau doar senzaţionalul. De faţă era şi ,,lumea bună” a cărturarilor şi fariseilor pe care nu-i puteai păcăli, iar mulţimile aşteptau nădejdea izbăvirii.

 
Iudeii ştiau că numai Dumnezeu poate ierta, omorî şi învia, fapt pentru care l-au împroşcat în gând cu hule şi blasfemii. Ce icoană! Odinioară pe Sinai Dumnezeu se pogorâse cu fulgere, iar acum Fiul era la ei. Unii doar se uitau, dar cei patru prieteni credeau că fapta lor va conta. 
Nu efortul, ci credinţa le-a fost răsplătită în văzul tuturor. Minunea a ajuns la noi, este Evanghelia care se citeşte şi în felul acesta a aflat toată lumea.

,,Si Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!“
 
Ce mângâiere! Chiar dacâ a ajuns în acestă stare slăbănogul nu-şi pierde numele de fiu. Dragoste cerească fără de margini! Păcat şi boală, credinţă şi iubire.
 
Îşi dorea bietul om această întălnire, dar păcatele l-au betetegit şi era paralizat complet, încât doar sufletul mai era de el. Prietenii şi-au făcut datoria până la capăt. Contează să te aducă cineva la Dumnezeu!

Comportamentul lor a rămas model de urmat, pentru cel care cu dreaptă credinţă vrea să se mântuiască, ajutându-şi apoapele. Psihologia gestului prietenesc este un moment de reflecţie, ca un indicator continu spre fapta cea bună. Oricând poţi ajunge în situaţii limită şi să aştepţi un astfel de ajutor.

Nu uitaţi! Dumnezeu lucreză în lume prin aleşii Lui.

 
Apostolul cititit la Sfânta Liturghie ne îndeamnă să ne purtăm sarcinile unii altora şi să ne rugăm unii pentru alţii. Şi aşa, în Scripturi, prietenii Lui Dumnezeu experimentând Evanghelia, au devenit sfinţi. Credinţa produce firescul, adică însănătoşirea, minunea, pe care o aşteptăm toţi.

Minunea constă în iertarea care s-a dat celui bolnav, iar vindecarea este vizibilă deoarece păcatele îi sunt şterse de însuşi Dumnezeu.

Dezlegare este dată, iar omul pleacă sănătos la casa sa. În situaţii extreme se lămureşte şi prietenia. 

Canonul şi-l făcuse cu multă durere timp îndelungat.

Ce zici? Întâi l-a iertat apoi la vindecat.

Ce Taină minunată! Să primeşti iertare şi vindecare de la Hristos! Greu să mai înţelegi o minune dacă nu se petrece cu tine sau cu cel drag ţie! Doar atunci trăieşti cu intensitate ,,starea”.

Pericopa dovedeşte cât de mult contează rugăciunile făcute cu credinţă unii  pentru alţii. Poate toţi de acolo aveau nevoie de un dar, însă Dumnezeu îl dă numai celor care cred că îl şi pot primi.

Ce moment istoric: lumea şi Dumnezeu, Omul slăbănogit şi Creatorul. Ce lecţie de viaţă! Vă încredinţez că mila nu este o slăbiciune ci o mare virtute.
Acolo nimănui nu-i păsa de suferinţă, se obişnuise. A purta suferinţa altuia nu înseamnă doar educaţie, ci multă credinţă.

Şi adevărata credinţă merge numai împreună cu dragostea. Dacă nu s-ar face minuni omul nu s-ar mai întorce din drumul ce duce în prăpastie!

Credinţa ne scoate din impas. Ca să  primim vindecare ne trebuie credinţă, post şi fapte bune. Păcatul atacă structura genetică. Atenţie, la zestrea pe care o lăsăm celor dragi!

Lumea contemporană plină de materie şi nihilism păcătuieşte şi moare fără să înţeleagă de ce Botezul şi pocăinţa rămân Taine Sfinte.
Iar scena prezentată este imaginea omului care trebuie să devină conştient de ravagiile păcatului.

Nu mai era timp de dialog,era o urgenţă, intervenţia este majoră, dumnezeiască, deoarece păcatul atingea deja sufletul. Omul vertical, este la orizontal, aşa că era greu să se mai vindece fără ajutor. Păcatul l-a despărţit de Izvorul Vieţii.

,,Luaţi Duh Sfânt! cărora veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (IOAN 20,22-23).

Cei din jur, intrigaţi de adresare, l-au comentat că îşi permite să ţină locul lui Dumnezeu.

Cârtitori s-au găsit numaidecât atunci dar şi astăzi.

Contestatarilor alergici la minuni le dă spre studiu puterea Sa dumnezeiasacă, citindu-le gândurile ,,De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pamânt să ierte păcatele, i-a zis slăbănogului”.

Cuvântul este divin şi vindecă chiar genetic. Mulţimea păcatelor noastre nu acoperă dragostea Lui Dumnezeu. Aceasta este calitatea de Părinte: iertarea.

,,Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu".

Supranaturalul produce frica şi constrângere în mintea celor care nu inţeleg: Atotputernicia.

În veacul XXI-lea credem că frica a dispărut şi a rămas doar certitudinea.

,,Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi” (Psalmul 138, 16).

Mare lucru este credinţa. Poate oricând face şi minuni. Ea nu rămâne nerăsplătită, pentru că ultimul Cuvânt îl are tot Hristos.

“Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”