Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
05:44 17 12 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Pisicile

ro

17 Nov, 2018 00:00 616 Marime text
Sătulă de viața de la oraș, cu mult zgomot, praf și aglomerație, o familie formată din cei doi părinți și un băiețel de zece ani se hotărî să își cumpere o căsuță mică la țară, în vârf de munte, unde să își petreacă de acum încolo, în liniște, restul vieții.
- Dar ce să facem noi la țară? întrebă Emil, un băiețel mereu roșu în obraji, cu părul blond și ochii albaștri.
- Dragă Emil, răspunse tatăl, pun pariu cu tine pe un tort că într-o lună nu vei mai vrea să părăsești niciodată viața de țară.
- Să sperăm că așa va fi, spuse Emil suspinând. Acolo, în oraș, aveam mulți prieteni, iar acum nu știu ce voi face fără ei.
 

 
După o călătorie lungă ce părea fără sfârșit, Emil și părinții săi ajunseră într-un cătun de munte, unde priveliștea îl făcu pe băiat să creadă spusele tatălui său. Era posibil să nu mai vrea niciodată să plece de aici. Un cer senin, albastru, cu raze mari de soare îi mângâie chipul când coborî din tren, în timp ce căprițele, oile și vacile ce pășteau la marginea drumului îi furară privirile. Erau frumoase, el așa ceva nu mai văzuse la oraș. În depărtare mai zări și cai superbi, țesălați, cu coama în vânt, ce băteau ușor din copită.
 
Pentru prima dată în viață Emil era pe deplin fericit și încă nici nu ajunsese la căsuța lor minunată din vârful muntelui. Pe pajiștea de lângă drum zări o mulțime de flori viu colorate, flori de câmp, iar în apropiere mirosul unui lan de levănțică îi gâdilă năsucul lui cârn.
- Ia uite, mamă, ce flori minunate și ce frumos miros! strigă acesta încântat, uitându-se în ochii mamei lui.
- Este levănțică, dragul meu, din ele se pot face parfumuri, săpunuri, creme, chiar și dulceață. Vei vedea, o să cultivăm și noi asemenea flori. Și noi avem un teren foarte mare pe care tatăl tău vrea să planteze mulți pomi fructiferi: meri, peri, gutui, cireși și vișini ale căror fructe le vom vinde sau le voi transforma în dulceață.
 
Ajunși la o căsuță mică cu prispă și acoperiș de stuf, Emil rămase uimit de grădina mare ce o aveau.
- Aici mă pot plimba cu bicicleta, mă pot da în leagăn, pot face o mulțime de lucruri pe care la oraș, la bloc, nu le puteam face, ba chiar mă pot urca în copaci. Privește, mamă, spuse băiatul, pomii au crengile joase, dacă mă sui în ei pot să văd până în depărtare.
În timp ce explora curtea noii sale case zări într-un colț, lângă șură, o pisicuță mică de numai o lună sau două, ce probabil fusese părăsită de mama ei. Băiețașul o mângâie drăgăstos:
- De acum înainte voi avea grijă de tine și vom fi mereu împreună. Sunt proaspăt sosit în sătuc și nu am pe nimeni, nici un prieten.
- Fugi cu pisica ta din casă! strigă tatăl supărat. Își va face nevoile pe covorul nostru și vom munci de două ori mai mult decât până acum. Este pisică de curte, nu de casă.
- Dar bine tată, fără mine va muri.
- Îți dau un blid cu lapte pe care să i-l duci, Emil, spuse mama cu bunătate, dar ea va trebui să stea în curte. Acolo poți să o hrănești cu resturile de la masă.
- Mulțumesc, mămico, spuse băiatul fericit. O voi boteza Anabelle și de acum încolo va fi pisica mea.
- Eu nu îi găsesc nici un folos acestei pisici, spuse tatăl. În curtea noastră vor veni și mai multe pisici chemate de miorlăiturile ei și poate chiar și câini, care vor lătra la poartă noaptea întreagă.
 
După mai multe luni, terenul familiei arăta cu totul diferit. Tatăl plantase porumb și grâu, iar mama sa își făcuse o livadă cu pomi fructiferi, așa cum dorise dintotdeauna. Toamna pregătea gemuri care făceau să îți lase gura apă, în timp ce tatăl aduna cu grijă recoltele. Emil își găsise o mulțime de prieteni la noua lui școală, care veneau mereu să îi aducă pisicii bunătăți de la ei de acasă.
 
Vara se jucau în gradină, își făcuseră leagăne din crengile pomilor, escaladându-i neîncetat, zărind parcă cerul mai îndeaproape. Printre copaci razele soarelui sclipeau altfel decât în orașul prăfuit de unde băiatul le văzuse cu ani în urmă de la bloc.
- Pisica ta iar stă în picioarele mele, spuse într-o zi tatăl lui Emil. Dacă mă împiedic și cad peste ea o să o fac piftie.
- Ai grijă, tată, îmi vei omorî pisica iar tu îți vei rupe vreun picior. Este și ea o ființă, cum poți să nu o vezi? Cum poți să o ignori și să nu o bagi în seamă?
- Fugi cu ea de aici! Nu auzi că miorlăie la lună noapte de noapte, atrăgând în curte și alte pisici care îmi lasă excremente printre lanurile de porumb? izbucni acesta supărat.
- Într-o bună zi o să fi mândru că ai și tu o pisică la casa ta, răspunse băiatul.
Iar tatăl pufni în râs:
- Sigur, cum să nu!
 
Așa cum în fiecare vară fânul era cosit și pus în șură, la fel și grânele erau strânse și stocate în hambar în fiecare toamnă. Într-o parte stătea porumbul, iar în altă parte grâul care urma să fie dus la moară și transformat în făină pentru pâinea de zi cu zi. După cum spusese tatăl lui Emil, Anabelle aducea noaptea în curte și alte pisici de prin sat, cu care își împărțea mâncarea și cu care se juca, pentru că toate pisicile dorm ziua și noaptea pornesc la plimbare, iar pisicuța lui Emil își găsise în sfârșit și ea locul și rostul pe lume.
 
- Am găsit un șoarece în cămară, dădea târcoale cartofilor! strigă supărată mama lui Emil. Este toamnă și mi-e teamă să nu ne umplem de rozătoare care vin să mănânce recoltele noastre deja adunate.
- Am să pun eu niște otravă, poate îi omorâm, răspunse tatăl liniștit.
- Anabelle o să îl mănânce pe acel șoarece, sări Emil.
- Eu cred că dacă pisica ta se întâlnește cu un șobolan, ea va fi cea mâncată, începu acesta să râdă. Nu vezi că nu se pricepe la nimic?
- Râzi cât poftești, tată, dar eu știu că spaima șoarecilor sunt pisicile, răspunse băiatul.
Zilele trecură iar hambarul și cămara se umplură de șobolani, tot mai mulți și mai mulți până când puseră stăpânire pe casa familiei. Erau pretutindeni, în bucătărie, în pod, pe sub paturi și prin curte.
- Ei, poftim! S-a dus de râpă toată munca noastră de când am venit aici! spuse mama plângând. Și eu care credeam că o vom duce mai bine ca la oraș, nu mai rău. Aici nu trebuie să cumpărăm nimic, avem un porc în coteț, găini, vaci, oi, chiar și pomi fructiferi. Și acum vom rămâne fără grâne din cauza șoarecilor.
- Lasă, mamă, că am eu ac de cojocul lor, răspunse Emil. Voi vorbi cu Anabelle și vom stabili împreună ce e de făcut.
- Noi suntem supărați și ție îți arde de glumă! se rățoi tatăl. Ne-ai înnebunit cu pisica ta.
 
A doua zi de dimineață băiatul o duse pe Anabelle în hambar, unde colcăiau șoarecii. Văzându-i, aceasta se înfoie toată și porni în fugă să îi prindă. Omorî doi-trei apoi continuă să îi alerge până îi goni pe toți, însă după câteva ore, după ce pisica plecă din hambar, mama lui Emil țipă din nou, spunându-i că șoarecii s-au întors.
- Ia uite, Emil, nu mai era nici picior de rozătoare, iar acum au venit din nou. Ce putem face?
- Lasă, mamă, că o sa aranjez eu lucrurile, răspunse băiatul încrezător în pisica sa.
A doua zi, prin miorlăituri specifice pisicilor, Anabelle adună în curte o mulțime de surate. Acestea veniseră din întreg satul, erau pisici cu care ea se jucase și cu care își împărțise mâncarea, iar acum voiau să o ajute să gonească șobolanii din hambar și să le dea o lecție.
 
Mergând tiptil una după alta, cele douăzeci de pisici începură să îi fugărească, omorându-i rând pe rând. Ele rămaseră la pândă zile întregi pentru a se asigura că nici un rozător nu va mai intra în casă sau în hambar și nu va mai mânca din grâne.
- Ia te uită, câte pisici avem în curte! strigă tatăl uimit. Șobolanii au dispărut, dar avem invazie de mâțe.
- Mai bine să avem pisici decât șobolani, spuse mama fericită că în sfârșit scăpaseră de inamici. Au dispărut de peste tot, din casă, din cămară, din bucătărie, chiar și din hambar. Cum au simțit felinele au și fugit. Deci ar trebui să îi mulțumim lui Emil pentru că a avut această idee și ne-a ajutat.
 
Crezându-se mai isteț, unul dintre șoareci, scăpat cu greu din ghearele unei pisici, se refugie în casă, sub pat, dar Anabelle îi luă urma, fugind după el și pândindu-l oră de oră, zi de zi până când acesta ieși de sub pat. Atunci pisica îl înhăța de ceafă:
- Pe aici să nu mai treci, năzdrăvanule, altfel data viitoare nu o să mai ai scăpare.
 
În fiecare seară, când Anabelle miorlăia, toate pisicile se adunau și stăteau la pândă, urmărind îndeaproape orice mișcare de lângă casă și din hambar. Astfel zilele trecură iar șobolanii nu mai avură curaj să intre în gospodăria lui Emil sau în alte gospodării din sat. Toți prietenii băiatului îl lăudară, aducând resturi de mâncare de prin bucătăriile lor pentru a hrăni felinele.
- Ai avut dreptate, Emil, spuneau cu toții. Soluția nu a fost otrava, ci chiar pisicile tale năzdrăvane.
- De acum înainte chiar eu le voi hrăni cu mâna mea, spuse și tatăl băiatului, prinzând încredere în aceste animăluțe care îl ajutaseră să își salveze recoltele. Îmi pare rău că am subestimat pisicile.
Și astfel toată familia trăi fericită până la adânci bătrâneți împreună cu ceata de pisicuțe care le salvase ferma.
 
SFÂRȘIT

Despre Iulia Dora Covaliu

Născută în București, Iulia Dora Covaliu este absolventa a Facultății de Litere și Limbi străine la Universitatea „Hyperion“, cu un masterat în Comunicare interculturală și traduceri profesionale la aceeași universitate.
 
Citește și:
 
Pătrăţel
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii