Ocupaţii ale locuitorilor Dobrogei centrale în a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul secolului XX (galerie foto)

În toate perioadele istorice, locuitorii din Karasu şi din aşezările limitrofe au desfăşurat o serie de activităţi productive prin care au încercat să-şi ridice condiţia, să-şi îmbunătăţească nivelul de trai şi să contribuie la prosperitatea localităţilor unde trăiau. În perioada stăpânirii otomane, meşteşugarii erau organizaţi în bresle (esnaf), care aveau şi obligaţia de a contribui la dezvoltarea oraşelor unde locuiau.
 

 
Aceste organizaţii erau singurele care permiteau negustorilor supravieţuirea în faţa fiscalităţii excesive a domnitorului, sau a dominaţiei politice. Creşterea cailor reprezenta o importantă activitate ce aparţinea tătarilor, dar şi românilor „fruntaşi”, cum îi numea Ion Ionescu de la Brad, ce aveau herghelii bine organizate, calul fiind un articol de preţ. Tot el dorea realizarea unor „ferme model”, de tip falanster, care să contribuie la pătrunderea relaţiilor bazate pe liberul schimb.
 
Bivolii au fost crescuţi pe valea Kara-Su, deoarece aceasta oferea condiţii prielnice pentru hrana şi adăpostul acestora. Said Mârza Paşa îi oferea oaspetelui său, Ion Ionescu de la Brad, „o frumoasă bivoliţă albă, o raritate unică”, fiind un semn de respect.
 
Doctorul Camille Allard, constata la 1855 că, în fiecare aşezare din Dobrogea se găseau mori de vânt, multe din acestea fiind incendiate în timpul războiului Crimeii. Se poate trage concluzia că existau meşteri specializaţi pe activităţi de morărit, care deserveau comunitatea respectivă.
 
În Dobrogea, la Medgidia şi Constanţa, „nu exista o proprietate mare, iar pe unde exista era afectată economiei de vite. În Dobrogea, bulgarii, românii indigeni, tătarii mai cu seamă nu seamănă de loc păpuşoiu. Nemţii foarte puţin, cultivând nu se poate mai prost şi vânzându-l iarna”.
 
În centrele cu caracter urban se practicau meşteşugurile, iar produsele rezultate din această activitate erau destinate comerţului.       Practicarea meşteşugurilor este demonstrată de activitatea  meşterului evreu Leib Abram, ce obţinuse o licitaţie pentru a confecţiona un număr de 545 tăbliţe cu numerele caselor şi 80 de tăbliţe cu numele străzilor. În acest timp, Ilie Vitali, probabil bulgar, făcea Primăriei o ofertă cu 10% mai redusă decât primul meşter, dovedind faptul că exista şi în acele vremuri concurenţă.
 
Această informaţie este foarte preţioasă deoarece putem cunoaşte numărul exact al caselor din oraş, precum şi numărul străzilor din localitate. La începutul secolului XX, bulgarii se ocupau cu grădinăritul, agricultura şi erau bragagii, participând cu acest produs la târgul Panairului. De altfel, multă vreme acest produs a reprezentat „ articolul emblematic” al Medgidiei şi al Dobrogei.
 
În hinterlandul aşezării Medgidia se produceau brânzeturi, o fabrică de caşcaval fiind deţinută de Ştefan Petroff (probabil bulgar), din Medgidia, în satul Alacapâ (Poarta Albă), unde producea 33.000 de kilograme, cumpărând lapte de la economii de oi din comună.
 
Un alt producător era Ralli Frangopol, grec la origine, care producea 45.000 de kilograme de caşcaval grecesc cu marca „R.F.”, la Nazarcea , destinat exportului, dar şi târgului Panairului. Alţi crescători de animale şi agricultori din Poarta Albă erau: Oprea Bora, Dumitru Bora, Hagi Regep, Imestula Arslan, Dumitru Şteflea, Neculae Şteflea şi Ion Manolescu.
 
Din Kiostel (Castelu), se exportau cereale, vite, lână şi brânzeturi. La Bülbül( Ciocârlia de Sus) existau două mori de vânt şi erau exportate aceleaşi produse. Existenţa morilor de vânt se datora faptului că provincia era permanent în bătaia vânturilor, lucru care-l determina pe Geo Bogza să considere provincia o „ ţară a vânturilor”, iar folosirea acestui tip de energie neconvenţională, s-a făcut în interesul locuitorilor săi.
 
Morile de vânt au fost răspândite încă din secolul al XVI-lea, în toate localităţile dobrogene, fiind realizate după model genovez, cu aripi şi pânze şi model olandez, numite „căciulate” şi fiind mobile. De asemenea, erau folosite şi morile cu cai, atestate încă din secolul al XIV-lea.
 
La Medgidia, în anul 1897, erau 129 comercianţi, dintre care şase erau hangii, iar 26 erau cârciumari. La sfârşitul secolului al XIX-lea, se dezvoltă relaţii incipiente de tip capitalist, prin deschiderea a două mori cu aburi, a unei fabrici de apă gazoasă şi a două fabrici de dărăcit lâna, folosindu-se de şase maşini de secerat şi cinci mori de bătut porumb.
 
Alte articole destinate comerţului erau lâna ţigaie, pieile de miel, de berbec, de ied, de vulpe, care erau frumoase şi ieftine, brânza de oaie, bivolii şi peştele. Porcii erau crescuţi în număr mare la Celebichioi (Mircea Vodă), datorită condiţiilor prielnice oferite de balta Kara-Su.
  
Din tabelul ce înregistra taxa pentru păşunat din anii 1885-1886, a crescătorilor de vite mari şi mici din plasa Medgidia, se poate cunoaşte numele proprietarilor de animale şi numărul acestora din urmă. Astfel, proprietarul Stan Vidrighin, avea 1.666 vite mici şi 29 mari, Bucur Lupea – 2.664 vite mici şi 124 mari, Gheorghe Golea – 2.254 vite mici şi 224 vite mari, Neculai şi Dumitru Şteflea – 2.420 vite mici şi 76 vite mari, Niţă şi Gheorghe Sassu – 3.047 vite mici şi 79 vite mari, Ion Şteflea – 4.203 vite mici şi 141 vite mari, Voicu Moţoi – 3.330 vite mici şi 92 vite mari, Gheorghe Boroş – 2.020 vite mici şi 34 vite mari şi Neculai Gologan ce avea 3.684 vite mici şi 177 vite mari.
 
După cum se poate observa, economii de la Medgidia deţineau un număr însemnat de animale, ale căror produse erau comercializate în târgul Panairului, sau erau destinate exportului. Dovada practicării păstoritului pe valea Kara-Su, este reflectată şi în folclorul local în cântecul "Oaia cea pierdută".
    
Meşterul Albert Kimbaum se ocupase de învelişul castelului de apă, iar meşterul Florian Secichar reparase acoperişul şcolii de fete din Medgidia.      O ocupaţie a locuitorilor de pe Valea Kara-Su era aceea a comercializării vitelor. La  15 iulie 1916, în ordinul prefectului nr.10680, se interzicea măcelarului Leonida Mihail de a mai cumpăra vite din judeţ, deoarece  era supus străin şi fusese înlăturat din serviciul regimentului 38,„Neagoe Basarab”.
 
 Putem menţiona negustori şi proprietari  care se ocupau cu diverse activităţi productive şi comerciale fiind implicaţi în bunul mers al târgului Panair: Dumitru Bora - cârciumar , Oprea Bora , Hagi Regep, Ismetula Arslan, Dumitru Şteflea, Neculae Şteflea , Ion Manolescu – mari proprietari funciari şi economi de vite, Ralle Frangopol şi Ştefan Petroff – proprietari de căşerii.
 
La  sfârşitul secolului al XIX-lea, la Defcea (Gherghina), îşi desfăşura activitatea o fabrică de producerea vopselelor, care deservea şi nevoile localităţilor din jur, inclusiv Medgidia. În aceiaşi perioadă, la Medgidia funcţionau două fabrici de ţiglă şi cărămidă, iar în industria alimentară îşi desfăşura activitatea Compania dobrogeană din Medgidia.
 
Putem conchide prin a spune că au existat ocupaţii diverse ale locuitorilor din zona centrală a Dobrogei, care asigurau atât consumul şi nevoile locuitorilor din zonă, cât şi practicarea unui export care aducea venituri însemnate proprietarilor. Aceste activităţi productive şi comerciale aveau ca rezultat final sporirea veniturilor şi prosperitatea locuitorilor implicaţi.

Surse bibliografice

Adrian Ilie, Medgidia. Istoria oraşului din 1918 până în prezent, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2012.
Mihail Iorgulescu, Istoria comerţului, Editura Ancora. Benvenisti&Co., Bucureşti, 1926.
Tudor Mateescu, Însemnări despre burghezia şi moşierimea română din Dobrogea, în A.I.I.A.X, Iaşi, 1986.
Idem, Obiecte necesare pescuitului la românii din Dobrogea înainte de 1877, în Arhiva Românească, I, 2, 1992.
Idem, Începutul industriei moderne în Dobrogea(ultimele decenii ale stăpânirii otomane), în R.A., 2, 1991
Idem, Creşterea bivolilor în Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în A.D. s.n., V, 2, 1999.
***Istoria românilor, vol. VII, t.I, p. 795.
 „Constanţa”, IX, nr. 303, din 13 iunie 1899.
 „Farul Constanţei”, nr. 20, din 15 iunie 1885.
Grigore Dănescu, La Dobroudja. E´tu de geographie physique et etnografique, Imprimerie de L´independance Roumaine, Bucharest, 1903
S.J.A.N.C., Fond Prefectura Constanţa, dosar 1∕1915; dosar nr. 4∕1916.
Aurelia Lăpuşan, Ştefan Lăpuşan, Drumul pâinii în istoria Dobrogei, Editura Dobrogea, Constanţa, 2001.
George I. Lahovary, Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti, 1901.
Nicolae Iorga, Drepturi naţionale şi politice ale românilor în Dobrogea. Consideraţiuni istorice, f.a.
Apostol D. Culea, Antologia Dobrogei. Prozatori şi poeţi cu prilejul cincantenarului, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1928.
 ***Bugetul de venituri şi cheltuieli ale Comunei urbane Medgidia(1897-1944), aflat la B.J. „I.N.Roman”, rola I.
 
Surse foto:
Colecţia Corneliu Marinescu
Colecţia Adrian Ilie
Colecţia Gabriel O. Nicolae
S.J.A.N.C., Fond Primăria Medgidia, Dosar /1928
Albumul dobrogean pe anul 1911.
 
Despre Adrian Ilie

Licenţiat şi masterat în istorie - Universitatea „Ovidius” Constanţa, şef de promoţie.
Doctor în istorie şi cursuri postuniversitare - Universitatea din Bucureşti. 
Director adj. - Şcoala Gimnazială „Constantin Brâncuşi” Medgidia.
Metodist, responsabil Cerc pedagogic şi membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanţa).
Autor al mai multor lucrări şi studii despre Medgidia şi Dobrogea. 
Autor al unor studii şi cărţi de metodică şi management.
Membru în Comisia Naţională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.
Membru al Asociaţiei Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor şcolare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie/Istoria minorităţii turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice - Medgidia.
Realizator emisiune istorică - Repere Istorice - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obţinute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman“ pe anul 2017, conferit de Societatea de Ştiinţe Istorice din România. 

Citeşte şi: 
 
Târgul Panairului - prilej de tranzacții comerciale și distracții pentru locuitorii Dobrogei (galerie foto)