Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
04:10 21 07 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012- „Începutul sfârşitului“ de Mihai Popescu, clasa a XI-a A

ro

12 Jun, 2023 10:19 1023 Marime text
ZăriAlbAstre2012: „Începutul sfârşitului“ de Mihai Popescu, clasa a XI-a A
Redacția Zări Alb Astre 

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Mihai Popescu, clasa a XI-a A, publicat în numărul 2 din anul I al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 
„Era o zi frumoasă de vară. Cerul era albastru, păsările ciripeau şi în lume era voie bună. În cameră parcă a căzut o bombă atomică. Pe două mese ordinare stă un amalgam de hârtii şi pixuri pline de informaţie, pline de acele legi şi consecinţe pentru care acum o sută de ani academicienii şi-ar fi dat viaţa. Dar ele sunt neglijate. Importanţă mai mare o au pungile cu mâncare; măcar pe ele se pune mâna. Centrul atenţiei, însă, sunt şase laptopuri unite de un ghem de cabluri, pe care un suflet torturat a trebuit să le pună în ordine. De jur împrejur – şase scaune cu şase oameni.

Mâinile se mişcă frenetic. Printre explozii şi împuşcături se urlă ordine precise. Într-un scurt moment de linişte, un singur ochi este aruncat pe ceas. «Cinci minute». Agitaţia se intensifică; degetele glisează pe taste cu o viteză aproape inumană. Uimitoare, această tehnologie – ani întregi de sudoare pentru a trimite nişte amărâte impulsuri electrice şi luminoase; nopţi pierdute pentru a crea conceptele necesare existenţei acestor componente; drame, morţi şi sinucideri s-au petrecut – şi pentru ce? Pentru ca şase oameni să pervertească intenţia originală, să facă ceea ce nu a fost gândit şi specificat acum patruzeci de ani. «Un minut». Zgomotul devine asurzitor. Tensiunea creşte. Anticiparea ajunge pe culmi nemaiîntâlnite. 

Linişte.
Urale.
Linişte din nou.

Fără un cuvânt, cei şase se ridică sincron; fiecare ia câte un caiet, un pix şi un calculator ştiinţific. Un om înşfacă o sticlă de apă. În tăcere monumentală, indivizii ies din cameră. Ultimul încuie. De jur împrejur, alte uşi, alţi oameni. Acum sunt douăzeci. O voce plictisită: «ce avem?». Răspunsul la fel de apatic: «electrocitate». Umorul e singurul lucru care te menţine în viaţă; după efort zilnic, constant, nu mai eşti capabil să funcţionezi. Aceste glume atroce – genul de replici care l-ar face pe Caragiale să se ridice din mormânt şi să-ţi dea cu Goe în cap – sunt salvarea. Ele şi jocurile. 

La patru fără un minut, uşa clasei se deschide. Profesorul este deja acolo, alarmat. Nu se aştepta ca lumea să întârzie. Pentru mintea lui bătrână, «patru» înseamnă «trei jumate». Dar aceşti oameni nu aveau de gând să sosească mai devreme decât era necesar. Minutul? O simplă chestiune de şansă – ceasurile erau un pic decalate – nu că asta ar fi ceva semnificativ; cel puţin pentru ei nu era.
Profesorul începe monoton. Pentru următoarele trei ore şi jumătate, nimeni nu mişcă un deget – cu excepţia deschiderii pungilor cu mâncare sau a sticlelor de apă. Profesorul ridică o sprânceană, dar nu zice nimic. Această mulţime este altfel decât a întâlnit în viaţa lui – complet dezinteresată şi totuşi absorbind toate informaţiile. După o oră, nici măcar nu se mai notează. Profesorul este îngrijorat – nimeni dintre cei ce i-au trecut prin mână nu a putut să reţină materia pe care o pompează acum, chiar şi cu munţii de notiţe înălţaţi să îi ajute, chiar dacă răsfiră informaţia pe mai multe zile. Şi totuşi, aceste douăzeci de minţi – douăzeci dintr-un milion, cum vine statistica – reuşesc fără cel mai mic efort toate astea în doar o mână de ore. 

Este ora opt – sfârşitul cursurilor. Cu toate acestea, predarea continuă şi nimeni nu obiectează. Într-un târziu se transmit salutările de rigoare şi elevii pleacă încet din clasă.

Profesorul de «electrocitate» este intrigat: mâine este «barajul» – cinci ore, cinci probleme – şi, totuşi, nimeni nu este alarmat. El încearcă să-şi imagineze cum ar fi pentru elevi – destul de ciudat, probabil: intri la prima oră şi ieşi cu mult după prânz, livid, flămând, fără chef de viaţă (şi nici măcar nu ai restul zilei liber) – bucuros că nu a avut şi nici nu va avea parte de aşa ceva. Stilul ăsta de pregătire şi testare i se pare abominabil, şi totuşi este singurul care are sens. Îi spargi încet-încet pe concurenţi, îi privezi de acea forţă necesară – emoţia de dinainte de examen – şi o înlocuieşti cu apatie pură. Ce rămâne este determinare acidă; îi transformi în asasini plătiţi ai problemelor de fizică şi aşa reuşeşti. Toţi concurenţii

României, din toţi anii, au luat medalii la Internaţională – dar la ce preţ?

Înapoi în cameră, după o mică excursie la cantină. Lupta continuă. Parcă nimic nu s-a schimbat. Nimeni nu se gândeşte la ziua de mâine – este tabu. Deviza lotului este «Trăieşte azi, gândeşte mâine». Şi pe bună dreptate. Această mentalitate nu a dat greş încă; este singura care funcţionează în faţa fluxului constant de informaţie, a agitaţiei continue care durează zi şi noapte. Unul câte unul, concurenţii se duc la somn, anticipând următoarea partidă de joc – şi nu inevitabilitatea probei de peste doar câteva ore.

Lotul este iad.“ de Mihai Popescu, clasa a XI-a A

Sursă foto: Revista Zări Alb Astre

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 2, anul I, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:
„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 
Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“
 
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii