Uitucii făcători de legislație ai lui Orban și vechea meteahnă „lasă că mai adaugăm”

Vreme de alergie pe timp de pandemie. Cam așa am putea interpreta legislația încropită, pe genunchi, cu orice ocazie, de la izbucnirea epidemiei, de Guvernul lui Ludovic Orban.

Pentru că nu este posibil să scrii niște acte normative, pe timp de ordonanțe militare, stare de alertă sau de urgență, indiferent de cum am vrea să o denumim, și tot de atâtea ori să uite câte ceva.

Adică aproape ca la clasa I-a: Doamnaaa! Mi-am uitat caietul de citirie pe pat.
A uitat Guvernul Orban să le mai dea niște șanse de ieșit pensionarilor pentru cine știe ce nevoi stringente.
A uitat Guvernul Orban să facă în așa fel încât legislația să aibă continuitate și nu să funcționeze din trei în trei zile.
A uitat Guvernul Orban să scrie niște sancțiuni, a uitat să treacă, din nou, și în ultima declarație pe propria răspundere nu știu ce.

Și tot uită, uită, uită.

Vorba celor care se pricep: asta înseamnă să fii neștiutor.

Pentru că un Guvern care ar avea specialiști nu ar păți așa ceva.

Nu s-ar trezi după fiecare act normativ pe care îl crează în laboratoarele sale de legislație să le aducă aminte populația că a mai uitat ceva.

Și că trebuie să repare multe din articolele actului normativ.
Ba, chiar, mai mult.

Să constate Curtea Constituțională a României că un act normativ este mai mult de jumătate nul.
Și că munca multora dintre cei ce au stat pe teren, zi și noapte, a fost inutilă.
Asta pe lângă stresul pe care l-au avut de suportat, oprobriul public la care au fost expuși, și câte alte asemenea.

Toate numai și numai pentru că în Guvernul Orban nu au fost aduși oameni care să facă treaba bine și fără posibilități de interpretare.
Cu atât mai mult trebuia ca actele normative concepute pentru astfel de vremuri să fi fost și mai clar făcute. Fără nișe de interpretare.

Dar, ce să-i faci! Atâta putem atâta facem.