Ireductibila poezie

Cartea de poimarti

M-am intrebat cu nedezmintita stupoare, lecturand cel de-al doilea volum de versuri al tanarului constantean George Vasilievici, intitulat GABI78 si publicat la Editura Vinea, care sa fie formula magica sau matematica in stare sa rezume mecanismele generative ale tipului de poem practicat de autor, fondandu-ma in prejudecata Noii Critici conform careia un critic tupeist, instruit si trufas, inarmat cu spirit stiintific si cu ultima trusa de instrumente practico-teoretice in domeniu, ar fi capabil sa demonteze, bucata cu bucata, intreg textul poetic, pana la ADN-ul si ARN-ul fibrei lirice, refacand in sens invers drumul crearii acestuia, derulandu-i filmul ontogenetic inapoi, apoi relatandu-si experienta cu ifosele si autoritatea unei competente in realitate nu de putine ori iluzorii. Primul mega-Poem in care Emilia se povesteste nu pare sa presupuna prea mari dificultati in acest sens, propunand o lirica epicizata pana la nivelul monologului curent si extrem de fluenta la lectura, mizand pe autenticitatea discursului, ai spune, redat intocmai dupa realitate, cu fidelitatea saint-r=E9alista a oglinzii purtate de-a lungul unui drum: limbajul savuros impanat cu cruditati contureaza materia unei nuvele sau chiar a unui mic roman despre prostituata Emilia si pataniile sale. Aceeasi reteta pare sa se aplice si celui de-al doilea poem, Ninonino, transcriind cu aceeasi savoare lexicala logoreea dezlanata a unuia care s-a cam matolit, in care onomatopeea titulara se tot repeta suculent, articuland cu mare verva un text in buna traditie caragialesca; de la primele doua poeme, limpezi si fara dificultati de lectura, el da asigurari ferme cititorului sau ideal asupra faptului, reconfirmat si de urmarea cartii, ca placerea scriiturii isi creeaza un ecou pe masura si in ordine lecturala. Si poemul eponim al volumului, al saselea la numar, e construit tot in baza unei idei simple si de efect ca oul lui Columb, ce ofera satisfactia unui maxim de expresie cu o maxima economie de mijloace, avand eleganta si frumusetea stranie, pe care poate ca nu toata lumea a incercat-o, a demonstratiilor matematice inteligente si suple: edificat printr-o simpla enumerare de propozitii simple despre "actantii" George si Gabi, surprinsi in banalitatea realist-naturalista a cotidianului in care se insinueaza, rand pe rand, comicul, dramaticul si tragicul, rostogolindu-se in caleidoscopul textului ca roata lui Vergilius, scurtul poem ofera o alta solutie de producere textuala de impact, provocand eventual fluieratul admirativ al lectorului si regretul ca nu s-a gandit si el mai inainte la "schema" respectiva, posibile elemente constitutive ale corespondentului post-modern al catharsis-ului antic, resimtit in intalnirile providentiale cu posibilele capodopere (pe o scara mai mare sau mai mica). Schemele lui George Vasilievici, cat se poate de simple, pot fi umplute la rigoare si cu alta materie, si se lasa parodiate extrem de usor, dar si modul in care alege sa le populeze, la fel de mult ca si descoperirea lor, e cat se poate de meritoriu. Nici criticul fitos de care pomeneam, din ratiuni didactice, mai adineaori, nu are de ce sa se nemultumeasca deocamdata; el se pune insa in mare dificultate de indata ce parcurge celelalte texte ale volumului (Cecile, Placebo, Poemu` de dragoste pentru Gabi, Jaa si Mac). Nu ca nu ar descoperi, in apropierea si chiar intimitatea textului, anumite mici mecanisme generativ-textuale, insa la nivel global autorul il provoaca la un adevarat concurs de creativitate in tentativa unei eventuale explicari, in orice caz foarte aproximative si putin oportune, a modului in care este cu putinta poezia din aceasta carte. Formula magica sau matematica de care aminteam, adevarata piatra filosofala, se ascunde cu siguranta pe undeva in cutele sau invaginarile acestor texte, in fapt a acestui text global care este volumul, de la coperte la nota tipografica, sarind de colo-colo, pitindu-se, lasandu-se presimtita intr-un teribil joc al seductiei, logodnica de-a pururi, sotie niciodata, in trena careia, ca in pleata unei comete, fulguratiile lirice iti iau ochii sau piuitul la tot pasul, ca niste iele arbitrare, capricioase si crude, ce tin prea mult la intimitatea lor. Cititorul, specializat sau nu la rangul de critic cu scoala sau tupeu de dat abuziv cu parerea, se poate asterne pe citit ca un alchimist pe care vremea il uita in laborator: indiferent daca va gasi sau nu piatra filosofala, el isi va afla multumirea in cautarea ei, in dorul ca exista. La ce i-ar folosi lectorului o definitie a limbajului poetic, pe care George Vasilievici se pricepe sa-l puna la treaba pana la loc comanda, ca arta combinatorica scapata in viteza din fraul utilitatii directe si chiar al rationalitatii imediate, paradigmatizare a sintagmelor (sau sintagmatizare a paradigmelor, ca intr-un cub al lui Rubyk dat peste cap de-i vomita otolitele si vad stele verzi)? De ce sa riscam formula Alzheimer inversat si adamic numai pentru ca poetul recunoaste la un moment dat ca in zilele acelea dadeam niste / nume formidabile tuturor lucrurilor, nazarindu-i-se sa imperecheze la modul cel mai riguros cu putinta, pe axa sintagmatica a limbajului, diverse clustere nedefragmentate din real, in baza unei certe inrudiri semantico-paradigmatice, pivotandu-le pe sememele comune, articulandu-le cu o coerenta desavarsita, spre deliciul si stupoarea noastra? Eventualele explicatii (pseudo)critice nu ar servi oricum la nimic, poezia se gusta, se traieste, dar nu "se povesteste", chiar in texte ce imprumuta desfasurarea epicitatii, in care fantasmele poematice aglutinante se personalizeaza adesea, capata nume proprii, dar sa nu intram in amanunte.