Interviu Peca Ștefan și nouameapiesă?

În toamna lui 2023, în cadrul proiectului Lunea la POD (București), am asistat la una dintre reprezentațiile cu nouameapiesă?, un demers care scapă ușor oricărei definiții fixe - nu e doar spectacol, ci și prelegere, performance autoficțional, exercițiu de co-creație cu publicul, un act de (auto)interogare despre rolul autorului în teatrul contemporan.
În centrul proiectului se află dramaturgul și performerul Peca Ștefan, co-fondator al Asociației Narative și unul dintre cei mai activi autori de teatru români pe scena internațională. Împreună cu artista multimedia Cinty Ionescu, Peca pregătește o nouă versiune a spectacolului pentru un turneu național în 10 orașe din România, însoțit de ateliere educative și documentare video.
Am discutat cu Peca despre tot ce se află în spatele scenei – despre cum a crescut acest proiect, ce înseamnă pentru el întâlnirea directă cu publicul, despre colaborarea cu Cinty Ionescu și despre cum greșelile pot deveni combustibil pentru creație.

---

Prima versiune a textului s-a născut într-un moment de blocaj, personal și profesional. La finalul lui 2018 am intrat într-un burnout după o perioadă de aproape cinci ani în care scrisesem, mai mult sau mai puțin la comandă, aproape nonstop. În același timp făceam naveta între Berlin, diverse orașe din România în care lucram și New York, unde scriam pentru proiectele site-specific sau de teatru imersiv ale PopUPTheatrics (o companie de teatru imersivco-fondată de TamillaWoodard și Ana Mărgineanu). 
De obicei îmi aleg numai proiecte cu care rezonez profund și care, în același timp, mă provoacă să experimentez dincolo de zonele mele de confort. Dar în același timp îmi câștig existența exclusiv din scris. Inevitabil, fuga asta între orașe, continente și culturi teatrale a devenit extenuantă. Și rezultatele ei erau îndoielnice. 
Pe de o parte, făceam foarte multă cercetare, pe de altă parte experimentam în formate de teatru participativ în care experiența publicului era pusă pe primul loc. Dar această scriitură în forme mai puțin obișnuite mă excludea din ce în ce mai mult din cultura teatrală mainstream și mă îndepărta de un public mai larg. M-am întrebat la modul cel mai serios de ce fac ceea ce fac până la extenuare. Și dacă, la modul cel mai real, mai am ceva relevant de spus într-un haos asurzitor de discursuri extrem de polarizante amplificate la infinit de social media, noua scenă a cetății. 
Acțiunile mele arătau contrariul – m-am retras voit din social media, pentru că orice interacțiune acolo îmi consuma energia de lucru. M-am întrebat și care mai poate fi rolul meu ca autor de texte dramatice într-un context politic din ce în ce mai polarizat, care se reflecta inclusiv în felul în care culturile “din „prima lume” (Statele Unite, Germania) produceau teatru. Părea o lume care-și căuta din nou identitatea, incapabilă însă să o definească, o lume unde discursurile teatrale – mereu în căutare de forme noi – ajungeau, în practică, să fie complet deconectate de omul obișnuit. 
Evident că și eu simțeam că îmi pierdusem identitatea și utilitatea (ba chiar îmi simțeam identitatea artistică anulată sub o povară greu de înțeles) și până la urmă soluția a fost să scriu ceva despre asta, la modul cel mai sincer de care eram în stare la momentul respectiv. Și de aici titlul: nouameapiesă?. 
Asta s-a întâmplat la începutul lui 2020, în februarie, când mi-am dictat textul – m-am înregistrat pe un reportofon, ca la stand-up, și am improvizat pe o structură foarte simplă scrisă pe un A4. Așa a apărut draftul incipient, din care încă se mai regăsesc elemente în forma de azi a textului, dintr-o transcriere a unui prim moment autoperformativ care a avut loc, în sufrageria mea. Imediat luna următoare a venit și pandemia. A urmat acea primă perioadă pandemică în care toți artiștii și-au conștientizat vulnerabilitatea de a fi în categoria “lucrători neesențiali”. Acest sentiment s-a suprapus pe propria temere că deja devenisem un lucrător artistic neesențial. Am simțit nevoia de a dezvolta textul, cu toate semnele noi de întrebare care apăreau în această nou situație, în întâlniri pe Zoom cu maxim 20 de participanți. Foloseam tot ce-mi putea oferi Zoom-ul ca tehnologie, live polling, sharescreen, integrare de OBS. Pentru mine era de fapt un pretext să aflu ce mai fac cunoscuți de-ai mei și necunoscuți de pe internet, din diferite zone ale lumii. Aveam nevoie, ca toată lumea, de comunicare și apropiere. După performance îi invitam să bem o bere virtuală și pur și simplu discutam despre cum le merge în perioada de lockdown. Dar aflam și ce i-a atins sau nu din textul meu. Inevitabil textul s-a tot transformat pe parcursul celor 14 astfel de Zoom-uri între decembrie 2020 și aprilie 2021. În septembrie 2021 am reușit în sfârșit să ajung la prima reprezentație offline, așa cum mi-o imaginasem inițial. Din păcate acest prim offline a fost în memoria bunului meu prieten Voicu Rădescu care plecase în cel mai lung turneu cu două săptămâni înainte. Teatrul LUNI fusese mulți ani casa mea artistică din București iar lui Voicu - care participase și el la unul dintre primele Zoom-uri - îi promisesem că versiunea offline va fi la Green. Voicu. La nici câteva zile după această întâlnire cu publicul pe o scenă am făcut și eu Covid care mi-a afectat inima (la propriu). Am intrat pe un tratament cronic urmat de o lungă perioadă de recuperare fizică. Mult timp propria sănătate a fost sub semnul întrebării. La un moment dat era incert chiar dacă voi mai putea să scriu, pur și simplu. Apoi a devenit absolut esențial să câștig destui bani încât să-mi plătesc asigurare de sănătate ca freelancer. Toată experiența asta se regăsește în această nouă versiune – 2025: Nouameapiesă? Dar ea înglobează și descoperirile pe care le-am făcut despre cum reacționează publicuri din România și Germania (anul trecut am reușit în sfârșit să scriu o versiune în limba engleză pe care am performat-o de două ori la Berlin într-un context cultural diferit – și de acolo am obținut noi momente). Nouameapiesă? rămâne un text – și un (anti)performance/proces, mereu în (re)construcție. 
 

Folosesc zone de umor în toate textele mele. Umorul impune o anumită distanțare, dar și autoreflecție. Ca să poți să râzi ai nevoie de această distanță. Ai nevoie și să vezi că gluma e pe seama mea – autorul, performerul – și niciodată pe seama ta. Atunci poți și să începi să empatizezi cu mine. Și aici e zona în care eu pot, natural sau studiat, să mă joc. Inclusiv cu autocompătimirea declarată. Dar prin asta pot să te invit și pe tine, spectatorul meu, în acest joc, într-un parteneriat real. Un exercițiu de co-creație.
Stilul meu de umor e uneori foarte deadpan, de multe ori autoironic. Dar în același timp vin dintr-o zonă teatrală în care îmi place să declar convenția, s-o arăt, la fel cum un magician îți arată cutia cu trucuri – doar ca să te facă să uiți de ea și să te trezești la un moment dat complet vrăjit. Să zicem că sunt un dramaturg a la David Blaine (David Blaine e un bine-cunoscut magician, „mentalist” și “performer de anduranță” extrem de inventiv). Cred că, de fapt o seară la teatru poate avea acest efect magic. Nu cutia sau jucăriile de pe scenă sunt importante, ci momentul de întâlnire și ce se creează între noi extrem de efemer, fragil, irepetabil. Și exact pentru acest moment de întâlnire am creat structura și discursul din Nouameapiesă? Ideea asta că îți pitch-uiesc non-stop piese nescrise, nefinalizate e ridicolă. Dar procesul de a ne imagina lucruri împreună e extrem de vulnerabil și adevărat. Mi-am propus să merg cât mai mult pe scenă în acest ridicol și am constatat că părțile foarte fruste, fragile și asumat ne-teatrale, unde îmi pun propria viață „la bătaie” au un efect și mai direct atunci când vin după o joacă cu ridicolul.
 

Mie asta îmi vine natural. Sunt un fel de Larry David în cazul ăsta. La fel ca și el în Curb YourEnthusiasm mă joc cu proiecția dintre eu cel de acasă sau din situații sociale (introvertit și de multe ori timid) și o versiune a mea autoficționalizată în care proiectez și amplific toate posibilele mele defecte. Acest eu-fictiv poate să spună (și să cânte uneori) niște lucruri pe care persoana fizică nici nu le-ar spune, ba poate nici nu le-ar gândi. Sunt atâți bufoni ai regelui în piese de teatru, iar noi ca dramaturgi tot timpul trebuie să scriem și avocatul diavolului, să explorăm punctele de vedere și argumentele unor personaje de multe ori diametral opuse ca set de valori sau credințe. Deși eu spun mereu în text că e chiar persoana fizică, autorul, în carne și oase aici (și da, corporal sunt acolo), cine performează este o meta-versiune a mea, în care se combină adevăr și autoficțiune. Asta îmi dă spațiu să creez câteva momente în care chiar mă arunc în vulnerabilitate. La toate astea mă ajută și acest format de pseudoprelegere. Eu citind un text care vorbește despre texte care s-ar fi putut naște pe o scenă goală conține un grad de ridicol în sine. Iar situația - foarte periculoasă - în care un autor care nu a făcut cursuri de actorie apare în fața unui public poate fi dezastruos de funny. (Din fericire am învățat cum să lucrez cu dezastrul și o pot menține doar periculos de funny).  
 

Am învățat enorm. Sunt momente în text care au rămas născute din feedback. Cel mai bun exemplu este un text despre autocompătimirea de la final, unde am pus verbatim un feedback primit după unul dintre primele spectacole. Tot așa mi-am adaptat cele câteva momente gândite pentru interacțiune și improvizație cu ce vine din public. Am învățat cum interacționează oamenii și cum le pot face interacțiunea mai plăcută și confortabilă. Ca în orice spectacol participativ, formularea corectă a invitației de participare e cel mai important lucru. Aici e o zonă pe care o îmbunătățesc constant. Mie îmi place să creez momente neintruzive de participare – pare un paradox, dar eu definesc asta ca „momentul ăla în care îți vine să participi”. Operez uneori tăieturi dar și adaug mici noi fragmente din ce văd că se naște de la o seară la alta, un proces ca la standup. 
 

Când am desenat o primă schiță de idee a unui posibil turneu, mi-am dat seama că m-ar ajuta să mai am pe cineva pe scenă pentru cazul în care voi ajunge în săli diferite, unele mai mari decât cele cu care am fost obișnuit (de exemplu, la festivalul ȘI de la 2 Mai am jucat afară, într-o curte de lângă plajă). Cinty, cu care am o istorie lungă de colaborări are o experiență și în VJ-ing live cu formații muzicale, dar și o activitate de artistă multimedia la intersecții dintre diferite zone vizuale. M-am gândit că, dincolo de strict video design, ea poate reacționa live prin vizual la interacțiunile mele cu publicul, un răspuns instantaneu în imagine. Mă cunoaște foarte bine, cunoaște și textul. Împreună am dezvoltat un nou concept: concert de vorbe și video live. Acum suntem un pseudo synth-pop duo care funcționează pe scenă în convenția asta. Tot Cinty a venit cu ideea să documentăm acest parcurs și să facem un fel de vlog, un serial online. Eu am dus ideea mai departe și m-am complicat, ca de obicei transformând documentarea video în ceva mai amplu, un material care va deveni la un moment dat și o arhivă publică și baza de creație pentru o serie de emisiuni, în parteneriat cu TVR. 

 

Ideea acestui turneu s-a născut de fapt tot pe Zoom, în 2021, într-o discuție după Nouameapiesă? cu Ioana Gonțea – care acum este managera de proiect la Narative și intersecții performative. Până am ajuns să o și punem în practică au trecut patru ani. În 2024 am făcut un proiect pentru televiziune care m-a adus din nou pe buza burnoutului. Simțindu-mă izolat total de teatru, dar și observând schimbările politice la nivel mondial mi-am zis că ăsta ar cam fi momentul unei reconectări.
Am ales în acest turneu numai spații performative pe care le admir, spații care au creat comunități în jurul lor. Spații – fie independente, fie subvenționate de stat – cu manageri care încearcă să facă lucrurile altfel. Spații care au în jurul lor artiști și alți lucrători culturali cu care și eu și Cinty ne-am intersectat în diferite puncte din carierele noastre. Sunt pe listă și spații unde am vrut mereu să ajung dar n-am reușit din cauza programului – de exemplu Reactor de creație și experiment la Cluj sau Teatrul Gong din Sibiu. Sunt și orașe fără teatre, cum este Câmpulung, unde Convivial devine un agregator de artiști locali. Performance-ul2025: Nouameapiesă? e doar un pretext pentru a documenta poveștile acestor spații, o documentare foarte subiectivă în care îi întrebăm pe cei din spatele acestor spații (fizice, mentale, comunitare) cum se descurcă în contextul foarte complicat pentru cultură (și nu numai) al lui 2025. Din cauza asta am scris și un format de discuții-joc cu publicul și echipa teatrelor gazdă care se întâmplă după fiecare reprezentație în care discutăm despre cum arată contractul nescris dintre public, lucrători culturali și teatru ca instituție. Narative și intersecții performative, un proiect produs de Asociația NARATIVE și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național cuprinde, pe lângă turneu și diferite ateliere de storytelling participativ (Narative și (auto)ficțiuni participative) la UNATC București, UAT Mureș, UBB Cluj, FMT (din cadrul UVT) Timișoara, dar și pentru adolescenți la nou-înființatul Centru de Creativitate pentru Copii și Adolescenți stART din Târgu Lăpuș. Și aceste ateliere sunt tot un pretext pentru a documenta ce îi preocupă pe tinerii studenți sau elevi, ce povești vor să spună și cu ce vise se pregătesc să intre pe scena performativă românească post-2025. Puteți să ne urmăriți parcursul în serialul online Narative în km²⁰²⁵ pe care îl găsiți pe site-ul www.narative.ro. El va fi difuzat și de partenerul nostru TVR Cultural. 
 

---

nouameapiesă? e mai mult decât un spectacol – e un dialog deschis, un laborator performativ care crește cu fiecare reprezentație. Prin întâlnirea dintre autoironie, confesiune și experiment, Peca Ștefan propune nu doar un text, ci și o metodă de lucru, o invitație la a gândi altfel despre procesul creativ, despre rolul dramaturgului și despre relația dintre scenă și public. Turneul din 2025 promite să ducă această conversație mai departe, în spații noi, cu public nou, menținând însă același principiu fundamental: teatrul ca teren de joacă și reflecție, unde nicio seară nu seamănă cu alta.
 
Despre Daria ANCUȚA
 
Daria Ancuța este absolventă a secției Teatrologie - Jurnalism teatral din cadrul UNATC „I.L. Caragiale” București. În prezent, este studentă la masteratul de Studii de teatru și performance din cadrul aceleiași universități. Face echilibristică la intersecția dintre scrierea dramatică și critica de teatru și dans. Colaborează cu reviste importante din sfera artelor performative (Teatrul azi, Scena.ro, Springback Magazine) și coordonează platforma editorială Dissolved Magazine, a cărei misiune este aceea de a potența vocea noilor generații de jurnaliști culturali. Piesele ei au fost prezentate în Festivalul Național de Teatru, Festivalul Ecosistem, la Serile Teatrului Studențesc și în spectacole-lectură organizate de Teatrul Excelsior, Asociația Hearth și Teatrul Studențesc Podul. În 2024, a participat la două rezidențe internaționale de critică de dans - Resolution Review (Marea Britanie) și Springback Academy (Germania), unde a lucrat alături de jurnaliști de la publicații precum The Guardian și The New York Times. La invitația mai multor teatre și festivaluri din țară, curatoriază selecții de festival, moderează podcast-uri, dialoguri și sesiuni de Q&A cu echipe de creație. Încă din perioada studenției, coordonează ateliere de scriere dramatică în cadrul departamentului de Studii Teatrale al UNATC. Face parte din Juriul de nominalizări pentru ediția 2025 a Gala Premiilor UNITER.

Citește și: