Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
06:09 18 01 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Asemănarea de destine și de orientări dintre arhitecții Ion Mincu și Antonio Gaudi

ro

19 Dec, 2020 00:00 2438 Marime text
 
 
Pe 20 decembrie 2020 se împlinesc 168 de ani de la nașterea unui geniu al arhitecturii românești, Ion Mincu, promotor al stilului românesc în arhitectură, cunoscut şi ca arhitectură neo-românească.
A contribuit la imaginea de astăzi a unui edificiu cu care Constanța se mândrește: Catedrala Arhiepiscopală „Sfinții Apostoli Petru și Pavel“, situată în zona peninsulară a orașului. Catedrala a fost zidită între anii 1883-1885, după planurile arhitectului Ion Mincu.
 
Poate una dintre cele mai documentate biografii ale celui omagiat, structurată în trei părți, le-am descoperit pe brownstone.ro, iar cu acordul administratorului Iulian Cimpoeșu vă prezentăm în continuare povestea de viață a lui Ion Mincu.
 
Arhitectul focşănean Ion Mincu, un geniu al construcţiilor
 
Ion Mincu a fost o personalitate multivalentă, pe lângă profesia de arhitect, care l-a consacrat, fiind şi inginer, profesor şi deputat român. Viaţa sa este deosebit de interesantă. Vă invităm să o parcurgeţi prin intermediul acestor rânduri, culese cu grijă din documentele îngălbenite de timp de la Arhivele Naţionale – filiala Vrancea. În formarea unei personalităţi de rangul lui Ion Mincu un rol deosebit de important l-a avut şi familia sa, din care s-au ridicat şi alte nume cunoscute, precum scriitorul Duiliu Zamfirescu, născut tot pe aceste meleaguri.
„Deosebit de dificil pare a fi  demersul  de a mai scoate la lumină date inedite despre familia Mincu, atâta timp cât cercetători de seamă şi-au îndreptat o bună parte a strădaniilor lor în această direcţie. Fără a avea pretenţia unor descoperiri uluitoare, solicităm îngăduinţa cititorilor faţă de eficacitatea metodei folosită în studiul de faţă: aceea de a enumera pe scurt cele ce s-au scris deja despre acest subiect şi de a încerca pe cât posibil să completăm etapele mai puţin cunoscute din viaţa acestei familii“, ne-a transmis istoricul Florin Dîrdală, referent la Arhivele Naţionale – filiala Vrancea.
Prezentarea ce urmeză are ca limite cronologice sfârşitul secolului al XVIII-lea şi secolul al XX-lea şi debutează, cum era firesc de altfel, cu primul ascendent cunoscut pe linie paternă, tatăl arhitectului: negustorul Pavel Mincu. Născut în anul 1790, conform actului de deces  înregistrat în anul 1884 decembrie 6, unde se menţionează că Pavel Mincu avea în momentul decesului  95 de ani, se pare că acesta  s-a dovedit deosebit de priceput în „ale negustoriei”, fapt ce rezultă cu prisosinţă din inventarul numeroaselor bunuri pe care le-a acumulat în timpul vieţii. S-a presupus că Pavel Mincu era de origine străină, de loc „de la Serbia”, venit în aceste locuri de prin 1837, era supus elinesc şi-şi plătea dajdia la Bucureşti. Cert este că, originar din aceste locuri sau venit de pe alte meleaguri, s-a acomodat extrem de bine caracteristicii esenţiale a acestui oraş, şi anume comerţul. Profitând cu siguranţă de hotarul foarte aproape cu Moldova, a reuşit să-şi cumpere între anii 1832-1844 două băcănii, ambele aflate pe pământurile ce au intrat în verificarea Comisiei Hotarnice a oraşului Focşani Ţara Românească, din cauză că Mănăstirea Sf. Ioan (actuala Biserică din Piaţa Unirii), respectiv Episcopia Buzăului, percepeau o arendă nejustificată. Una dintre aceste băcănii o avea în anul 1847, de  numai trei ani, dar casa cu han şi beci, aflată aşa cum se constatase, pe pământ orăşenesc, deci liber, o stăpânea de 18 ani, deci de prin 1832.
În anul 1851 era deputat de mahala, iar mai târziu, în 1857, apare în lista de alegători ai judeţului Putna la capitolul alegători direcţi. În 1852 era şi proprietar al moşiei Gura Caliţei din fostul judeţ Râmnicu Sărat, iar şcoala din Gura Caliţei fusese construită pe un teren  donat de Pavel Mincu în acest scop. Moşia, conform unui act de ipotecă  încheiat de Nicolai Mincu (unul dintre fiii negustorului), la începutul secolului al XX-lea, se întindea pe aproximativ 400 de hectare, aceasta fiind suprafaţa rămasă în urma reformei agrare din 1864. De asemenea, din imobilele pe care le deţinea în oraşul Focşani, Pavel Mincu obţinea un venit de 6200 galbeni.
Despre negustorul Pavel Mincu se mai poate aminti faptul că priceperea sa în „ale negustoriei”, la care se adăugau şi veniturile obţinute din exploatarea moşiei Gura Caliţei, au fost unanim recunoscute de contemporani, care l-au ales în funcţia de judecător al Camerei de Comerţ Focşani, calitate din care şi-a solicitat eliberarea în anul 1865.
  
Ion Mincu a mai avut patru fraţi, fiind unchiul scriitorului Duiliu Zamfirescu

 
 Pavel Mincu s-a căsătorit cu Maria, între anii 1835-1837 şi au avut împreună cinci copii: Ştefan, Ion (Iancu), Nicolai (Nicu), Sultana şi Ecaterina. Familia Mincu, numeroasă, a fost un reper pentru societatea Focşanilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În documentele vremii s-a păstrat o imagine a lui Pavel Mincu şi o poză a soţiei, Maria Mincu„În fotografia reprezentându-l pe negustor putem remarca o figură împodobită cu două favorite roşcate, ochi de culoare ştearsă, dar de o voinţă teribilă. Tot acest personaj s-a dovedit a avea înclinaţii artistice, fapt ce şi-a pus amprenta asupra întregii sale familii. Cele două surori mai mari, Caterina şi Sultana cântau la clavir şi aveau amândouă glasuri plăcute de mezosoprane, bădia Ştefan, fratele cel mare, de curând numit profesor de desen, era un violoncelist pasionat, iar bătrânul Pavel Mincu îşi luase obiceiul să petreacă ceasurile de seară cu un flaut de os, cumpărat demult de la un negustor vienez. Când se adunau cu toţii în serile lungi de iarnă, organizau mici concerte  la care tânărul liceean, Ion, asista cu încântare. Familia lui Mincu era de altfel destul de numeroasă pentru a alcătui nu numai o mică orchestră de cameră, dar şi publicul acestei reuniuni“, spune Florin Dîrdală, de la Arhivele vrâncene.
După căsătoria lui Pavel Mincu cu Maria, care a avut loc, se pare, între anii 1835-1837, primul copil venit pe lume a fost Ecaterina. Fiica sa, Elena, s-a căsătorit cu Dumitru Simionescu Rîmniceanu, prototipul cunoscutului personaj al romanelor lui Duiliu ZamfirescuTănase Scatiu. Acestei familii, arhitectul Ion Mincu îi închină cea mai importantă lucrare executată la Focşani şi anume cavoul  din Cimitirul Sudic, terminat în anul 1899.
Al treilea copil al familiei MincuSultana, s-a căsătorit cu Lascăr Zamfirescu, fiind mama lui Duiliu Zamfirescu, cel mai mare copil al familiei, devenit peste ani unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români.
  
Mincu a urmat cursurile primare la Focşani şi liceul la Bucureşti
 
De o celebritate similară s-a bucurat şi se bucură încă marele arhitect Ion Mincu, al patrulea vlăstar al familiei prezentată în aceste rânduri. „Dintr-o scrisoare a harnicului secretar al Primăriei Oraşului Focşani, I. Romanoaie, aflăm că acest strălucit fiu al oraşului Unirii Principatelor, a urmat cursurile primare la şcoala ce funcţiona în Focşanii Munteni, unde au frecventat şi trei membri ai familiei Robescu, Alexandru, Neculai şi Constantin, ale căror nume figurează în catalogul clasei a IV-a, în martie 1853, păstrat la Direcţia Naţională a Arhivelor Istorice Centrale, fond Ministerul Instrucţiunii. Din cercetăi a rezutat că Ion Iancu Mincu nu a frecventat Gimnaziul din Focşani, fiind la momentul  când s-au deschis cursurile acestuia, din  8 ianuarie 1866, elev în clasa a V-a la Liceul „Matei Basarab“ din Bucureşti. Tot I. Romanoaie este aproape convins  că până în anul 1866 Ion Mincu a învăţat la unul din pensioanele  particulare ce erau în acel timp în Focşani. O sursă bine documentată relevă faptul că în fondul Liceului „Matei Basarab“ ce se păstrează la Serviciul Arhivelor Naţionale Centrale, Ion Mincu figurează între anii  1862-1868, fiind absolvent a cinci clase“, consemnează istoricul Florin Dîrdală.
 
S-a căsătorit cu focşăneanca Eliza Dăscălescu
  
Casa părintească în care a trăit şi copilărit arhitectul Mincu era situată în Bulevardul Unirii nr. 3 (fostul Bulevard Stalin, care s-a numit în trecut Bulevardul Carol, iar înainte de anul 1894 a purtat numele Calea Naţională), fiind unul din bulevardele principale ale oraşului. Imobilul a revenit prin partaj unchiului arhitectului, Neculai Mincu şi a fost vândut în anul 1955 de fiica acestuia, Gabriela Mişu Bogdan.
Ion Mincu s-a căsătorit cu o focşăneancă, Eliza D. Dăscălescu, actul fiind parafat la Oficiul Stării Civile  Focşani, în anul 1887. Distinsa sa soţie,  Eliza, era fiica lui Dumitru Dăscălescu, fost preşedinte al Tribunalului din Focşani şi prefect de Putna în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza  şi fost membru în Comisia Centrală din Focşani. Dumitru Dăscălescu a fost şi poet, debutând în anul 1850 în ziarul Zimbru, iar în anul 1854 va scoate la Iaşi primul său volum, „Ziorile Poesii” . Tot la Iaşi, doi ani mai târziu va tipări al doilea volum şi ultimul „Scrisori din Ţara Ţânţărească” şi „Poezii Nouă”.
            Ion Mincu şi soţia sa au fost naşi de cununie ai arhitectului Simion Vasilescu  din Bucureşti, care a construit clădirea măreaţă a Teatrului comunal „Maior Gh. Pastia“, în anii 1909-1911, după proiectul întocmit de arhitectul Giugolea.
 
Personalitatea, studiile la Paris și formarea ca arhitect
 
Motto: ”Mincu era dela început stăpânit de convingerea cea mai puternică în neîntrecuta frumusețe a artei clasice – artă adevărată, sublimă. Mincu a avut convingerea puternică potrivit căreia fiecare țară are datoria să-și desvolte arta națională” – Ermil Pangrati, ”Discurs la înmormântarea arhitectului Ion Mincu”, publicat în ”Dimineața” (29 decembrie 1912)
 
Ion Mincu, născut la 20 decembrie 1852 la Focșani, este întemeietorul mișcării naționale în arhitectură, principalul promotor al stilului românesc, cunoscut sub denumirea de arhitectură neo-românească. Mincu a fost primul care a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiționale din România și a impus-o ca un stil autentic.
Personalitatea lui Ion Mincu se conturează în cadrul perioadei de formare a arhitecturii moderne românești. În raport cu începuturile mișcării urbanistice care marchează transformarea târgului feudal în oraș, arhitectura românească modernă a pășit pe calea unei afirmări originale târziu și cu multe ezitări. Ca în toate domeniile științei, artei și culturii, și în arhitectură apariția unei școli originale moderne este legată de dezvoltarea istorică. ”Patrimoniul arhitectural al Țărilor Române dinainte de 1800 este încă, în cea mai mare parte, o operă colectivă și relativ anonimă, producție meșteșugărească tradițională. Denumirea de arhitect însăși nu există, iar funcțiunea acestuia este îndeplinită, în cel mai bun caz, la edificiile importante, de un staroste de zidari”, scrie Mihail Caffe, în cartea ”Ion Mincu”, din colecția ”Mari arhitecți”. În acea vreme, arhitectura orașelor românești era inspirată din alte culturi decât cea națională, deoarece arta veche românească era puțin cunoscută și privită ca relicvă a ultimelor perioade de dominație a culturii orientalo-otomane sau ca simbol al vremurilor apuse ale feudalismului.
Necesitatea unor transformări rapide ale cadrului material construit pe măsura noilor exigențe ale societății, concomitent cu dezvoltarea culturii naționale de tip modern, explică, în cea mai mare măsură, faptul că, până în jurul anului 1860, cei care au profesat arhitectura, în special în calitate de slujbași ai statului, sunt veniți din străinătate. Lipsa instituțiilor de învățământ universitar a condus la situația că primii arhitecți români s-au format în școli și academii din Franța, Austria sau Germania.
 
Spirit inovator, școlit la Paris
 
Ion Mincu a avut un rol determinant în înnoirea arhitecturii românești și valorizarea sa, prin descoperirea stilului neoromânesc.
Din documentele vremii, secretarul orașului Focşani, I. Romanoaie a constatat că la 3 decembrie 1874 Ion Mincu a fost numit  inginer arhitect al oraşului, funcţie din care şi-a dat demisia în octombrie 1877, când a propus în locul lui pe inginerul Ştefan Gheorghiu, care s-a dovedit a fi un mare binefăcător al oraşului Focşani, fiind autorul proiectului de alimentare a oraşului cu apă prin captarea izvoarelor de la Babele Cucuieţi, aflate la poalele munţilor Vrancei, la depărtare de circa 28 de km de Focşani, alimentare ce a fost executată între anii 1887-1889.
Fostul secretar al primăriei Focşani, I. Romanoaie dezvăluie o povestioară din care putem trage unele concluzii despre caracterul marelui arhitect. Un antreprenor italian care a construit Banca Comerţului din Craiova, i-a dăruit la finalul lucrărilor o casetă de lemn de o valoare incomensurabilă. Mincu a refuzat-o, spunându-i că „eu mi-am luat partea ce mi s-a cuvenit“. „Din  această istorisire putem concluziona că marele arhitect a fost un exemplu de probitate morală şi frumuseţe spirituală. Dezinteresat sau nu de aspectul material al vieţii, arhitectul nu se putea rupe de această slăbiciune umană. Atât el cât şi soţia fiind proprietari ai moşiilor Gura Caliţei şi Doaga din fostele judeţe Râmnicu Sărat şi Putna, moşii care le aduceau, prin arendare, venituri substanţiale“, spune istoricul vrâncean Florin Dîrdală.
Pe la 1884, când Ion Mincu s-a întors de la Paris, unde terminase Academia de Belle Arte ca arhitect diplomat al guvernului francez, profesiunea de arhitect era totuși destul de bine conturată, iar statutul social al arhitectului făcuse saltul hotărâtor, integrându-l cu drepturi depline în rândurile intelectualității. Mincu cunoștea preocupările arhitecților din alte țări ale Europei, din timpul studiilor și călătoriilor sale din străinătate. Un portret realist și emoționat al arhitectului Ion Mincu a fost realizat de autorul Mihail Caffe”Mincu este în primul rând un intelectual român conștient de obligațiile sale față de cultura națională, el admiră și iubește poezia și pictura românească, creația nouă a unor artiști care-și găsesc sursele de inspirație în trecutul sau în viața de toate zilele a acestui popor; mai ales admiră și îndrăgește însăși bogăția de forme și idei a artei populare. Patriotismul său este cald și reținut, filtrat printr-o fire sobră și rațională, care știe să deosebească adevărata iubire a patriei de declamația venturianistă și căutând permanent să distingă adevărata artă românească de contrafacerile ei de salon sau de paradă. Strădania lui de abordare a unei noi arhitecturi naționale ne apare întotdeauna luminată cu o rază de spirit critic și de o mare și exemplară exigență față de sine însuși, exigență care l-a ținut departe de exagerările ce vor caracteriza creațiile de mai târziu ale epigonilor săi întru arhitectura neoromânească”.
Mincu s-a îndreptat către arhitectură pentru că dorea să construiască altceva decât lucrări inginerești, care i se păreau anonime.  ”O șosea, un pod la noi sau în altă parte, sunt la fel – eu voiam altceva”, ar fi spus el mai târziu amintindu-și de ucenicia inginerească. Această idee se explică prin convingerea, de mare circulație atunci, că o lucrare inginerească nu numai că nu poartă vreun specific, dar este lipsită de valoare estetică, de expresivitate artistică.
 
Contemporan cu spaniolul Antonio Gaudi
 
Ion Mincu, intelectual sensibil și profund legat de idealurile generației sale, plecase la Paris cu imaginea frumuseților românești, gândind probabil că și arhitectura, ca modalitate artistică, poate servi idealului național, ca și pictura sau literatura. În Paris, el a putut vedea minunea marilor arhitecturi ale Luvrului, bătrânele ziduri gotice, palatele din Marais, dar și noua arhitectură a celui de-al doilea imperiu. Călătoria lui de studii în Spania, care îi deschide universul coloristic și pitoresc al artei iberice este în mod ciudat contemporană cu încercările lui Antonio Gaudi, care urmărea să integreze arhitectura sa în mișcarea de renaștere catalană cu centrul la Barcelona. Nu există încă niciun indiciu că Mincu l-ar fi cunoscut pe Gaudi, mai ales că, slaba circulație a ideilor din acea vreme mărea izolarea dintre diferitele curente de arhitectură. Dar asemănarea de destine și de orientări între cei doi arhitecți, dăruiți artei lor naționale, decorativului și meșteșugului artizanal de inspirație folclorică și destul de ignorați de contemporani, este izbitoare, deși Mincu este privit astăzi ca un tradiționalist, iar Gaudi este acceptat ca unul dintre precursorii mișcărilor de avangardă.
 
Ion Mincu a murit la vârsta de 60 de ani, la 6 decembrie 1912, în Bucureşti.  Ca o recunoaștere a importanței sale în evoluția școlii românești de arhitectură, începând cu anul 1953, Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București îi poartă numele.  În anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.
În semn de preţuire, oraşul Focşani i-a oferit ilustrului său vlăstar  cinstea ca numele străzii  Fânăria, fostă Robescu să devină in anul 1929 „Arhitect Ion Mincu”. Strada Arhitect Ion Mincu a fost una dintre puţinele străzi care şi-a păstrat neîntrerupt titulatura primită în perioada interbelică, rezistând valului de schimbări din nomenclatura stradală aplicat cu isterie în anul 1948 de regimul comunist.
 
Operele monumentale ale neoromânismului
  
Lucrările lui Ion Mincu sunt puțin numeroase. Într-o activitate de aproape 30 de ani el a realizat mai puțin de 15 lucrări. În opera sa a cuprins însă o gamă foarte variată de domenii, de la desenul de mobilier, la monumentul funerar și restaurarea monumentelor istorice. Câteva din lucrările care ar fi reprezentat probabil operele sale de căpetenie au rămas numai în stadiul de proiect: Ospelul Comunal, adică Primăria, Teatrul Național din Iași și cartierul de vile denumit „Cetatea românească”, ale căror desene, de altfel, s-au pierdut.
O parte importantă din operele sale este alcătuită din locuințe de tipul vilei sau locuinței reprezentative, ale unor familii bogate: Casa Vitzu (1884), Casa Lahovary (1886), Casa Monteoru (1889), Casa Vernescu (1889), Casa Robescu din București (1890), Casa Robescu din Galați (1896), Vila Robescu – Sinaia (1897), Casa N. Petrașcu (1904).
Capitolul edificiilor publice cuprinde, pe lângă proiectul ”Ospelului Comunal” și al fațadei Ministerului de război, Școala centrală de fete (1890), Palatul Administrativ Galați (1904), Banca Comerțului din Craiova, terminată după moartea arhitectului, în 1912. Un loc aparte îl ocupă „Bufetul”, cârciuma românească realizată în București la 1892, după un proiect destinat expoziției internaționale de la Paris în 1890, precum și cele câteva monumente funerare din cimitirul Belu la București, care întregesc repertoriul de preocupări al lui Mincu cu o notă de gravitate monumentală. Către sfârșitul vieții, Mincu s-a dedicat restaurării Bisericii Stavropoleos și completării ansamblului cu un mic muzeu-lapidarium, cu o casă parohială și clopotnița.
Înșiruirea principalelor lucrări ale lui Mincu dă o viziune mai completă asupra activității sale, asupra caracterului ei variat și multilateral. Trebuie subliniat că în fiecare din aceste lucrări Mincu este preocupat să găsească soluții noi, nu se autocopiază, încercând mereu altceva, fie pe linia perfecționării unei idei, fie pe linia unor idei noi.
  
Sursa foto: revista „Arhitectura” 1941
 
Citește și:

103 ani de la moartea lui Ion Mincu. A proiectat interiorul Catedralei Sfinţii Petru şi Pavel din Constanţa
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii