Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
16:24 15 10 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Moş Colea „Cineva, acolo sus, mă iubeşte! (galerie foto)

ro

28 Sep, 2018 00:00 1002 Marime text
Au trecut deja cinci ani fără moş Colea şi Marina este, dacă nu mai săracă cu un Om de mare spirit, atunci cu siguranţă mai tristă fără el. Pentru că nonagenarul veteran al Marinei Române era într-o vervă de zile mari, iar întâlnirile cu domnia sa erau întotdeauna prilej de bună dispoziţie.
 

 
L-am avut de multe ori oaspete de onoare la Muzeul Marinei Române, în alaiul veteranilor Marinei care se reuneau anual, vara, în localul fostei Şcoli Navale din strada Traian nr. 53, şi i-am trecut o dată sau de două ori pragul în casa din Bucureşti. În 2006 l-am invitat să-mi trimită biografia pentru a-l include, la loc de cinste, în „Dicţionarul marinarilor români”, şi mi-a răspuns prompt, în stilu-i caracteristic.
 

În Marina Regală Română

 
„Am primit cu plăcere dar şi chiar cu uimire scrisoarea Domniei Voastre - îmi scria distinsul veteran în 2006 - în care mă încadraţi între figurile de excepţie din Marina Română şi care ar merita locul lor în «Dicţionarul marinarilor români».
 
De la început doresc a lămuri unele realităţi. Cariera mea într-ale Marinei a fost de scurtă durată, chiar dacă ea s-a încadrat în bună parte unei perioade de maximă trăire - cea a războiului. Am fost, ca orice alt ofiţer din Marina Regală din acele vremuri, angrenat, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, în evenimentele de pe frontul Pontului Euxin sau alea Danubiului. Ceea ce m-a deosebit de o bună parte din camarazii mei a fost, pe de o parte, drumul pe care l-am parcurs şi care m-a dus în repetate rânduri în situaţii de excepţie (limită), pe care, sincer vorbind, nu le-am dorit şi nu le-am căutat iar, pe de altă parte, marele meu noroc că am reuşit să ies din ele demn şi am ataşat destinului meu deviza: «Cineva acolo sus mă iubeşte!».”1.
 

Copilăria la Chişinău

 
„M-am născut pe 3 iulie 1921 în oraşul Chişinău. Tatăl meu, Anton, originar din Rusia (Kiev), inginer de drumuri, poduri şi şosele, care făcea stagiatura în Gubernia Basarabia din anul 1913, a fost mobilizat pe loc pentru transportul trupelor şi materialelor pentru frontul ruso-austriac. Cu această ocazie a cunoscut-o pe mama mea, Varvara, urmaşă a unei vechi familii boiereşti basarabene de lângă Orhei, cu rădăcini din Iaşi - familia Frătiţă (căpitani de oaste în secolul al XVII-lea).
 
S-au întâlnit la Centrul sanitar principal de pe front - Brad, unde mama mea se alăturase corpului medical ca soră de caritate. După căsătorie, s-au stabilit la Chişinău şi în 1917 s-a născut sora mea, Tatiana.
 
În timpul revoluţiei bolşevice familia mea se alătură, după cum era şi firesc, forţelor anitrevoluţionare. Cu această ocazie, fratele mamei - ofiţer, se încadrează în armata lui Denikin şi dispare pe front. Şi acum păstrez în panoplia familiei decoraţia primită de dânsul, ca elev militar, pentru salvarea din prima linie a comandantului său grav rănit. Această decoraţie este «Crucea Sf. Gheorghe» soldăţesc, echivalentul «Virtuţii Militare» de la noi.
 
În 1917, tatăl meu face parte din Sfatul Ţării care hotărăşte revenirea Basarabiei la Patria-mamă. Pentru acest merit a fost decorat de Regele Ferdinand cu Ordinul «Crucea României» în grad de Comandor.
              Primii 7 ani de la naştere i-am trăit la Chişinău şi apoi, după doi ani la Bârlad, am ajuns în Bucureşti, datorită carierei tatălui meu de inginer CFR.
              Am urmat în Bucureşti Liceul «Cantemir Vodă», pe care l-am absolvit în anul 1939. În afara preocupărilor specifice unui elev, am fost atras şi de viaţa Cercetaşilor României, având o activitate deosebit de intensă - tabere, jamborei, excursii, viaţă în plină natură etc. În paralel, m-am angrenat şi în viaţa sportivă, evoluând de la juniorat spre performanţă în atletism, înot şi mai ales volei”2.
 

Cadet la Şcoala Navală

 
„Reuşind la concursul de admitere din vara anului 1939, am devenit elev al Şcolii Navale. Cu această ocazie, secretarul comisiei de examinare, pe atunci locotenentul Fux Simionescu, a căpătat de la contraamiralul Petre Bărbuneanu un arest de două săptămâni pentru faptul că a trecut în lista celor reuşiţi un «element» cu un nume cu rezonanţe ruseşti!
 
Am urmat doi ani de studii în care se încadrează şi ambarcarea din aprilie-septembrie 1940 pe nava-şcoală «Mircea». Recunosc că nu am fost un element prea studios, având înclinaţii mai ales spre partea practică. Nu am neglijat nici aspectul sportiv, făcând parte din echipa de volei a Şcolii Navale (de fapt, a Marinei), considerată ca cea mai valoroasă din ţară în acea vreme”3.
 
Faptele relatate sunt confirmate şi de comandantul Companiei Elevi din Şcoala Navală, căpitanul Iosif Biaciu care, în Foaia de apreciere ca elev pentru perioada de la 1 octombrie 1940 la 1 mai 1942 consemna referitor la elevul Mujicicov A. Nicolae: „Fizic rezistent. Înfăţişare plăcută. Inteligent. Suficiente aptitudini intelectuale. Cultura generală şi cea profesională în formare. Are înclinare mai mult pentru partea practică a marinăriei.
 
În vara anului 1941 a fost ambarcat pe navă armată, unde şi-a înbogăţit cunoştinţele practice marinăreşti. În faţa atacurilor inamice a arătat calm şi curaj.
Bun militar.
Bun camarad. Fire deschisă. La bord şi în şcoală şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate serviciul.
Utilizat în special la bord, va fi un element util Marinei.
Merită să devină aspirant de Marină.”4.
 
„În vara anului 1940, după tragic răpire a Basarabiei, când am fost debarcaţi preţ de mai multe zile de pe «Mircea», am fost pus într-o situaţie jignitoare de către, pe atunci, căpitanul Petre Popescu-Deveselu, directorul de studii. Acesta, în faţa întregului efectiv de elevi şi ofiţeri-elevi de la Şcoala de Aplicaţie, m-a întrebat agresiv dacă nu am de gând să-mi schimb ţara, referindu-se la originea mea rusă. Din păcate, se crease chiar atunci un precedent, care l-a afectat mult, şi anume dezertarea şefului de promoţie mecanici 1940 B - Burjacov, pe care îl cocoloşise în calitatea sa de director de studii, timp de doi ani.
 
Nu am răspuns pe loc acestei jigniri, dar am ieşit ulterior la raportul comandantului Şcolii Navale, comandorul Alexandru Bardescu, solicitând să mi se ceară scuze, sau cel puţin să se retrtacteze cuvintele de căpitanul Petre Popescu-Deveselu, tot în faţa frontului. Am avut, spre satisfacţia mea, dar totodată şi spre necazul meu, evenimente ulterioare neplăcute, exprimarea regretului de către ofiţer, aşa cum am pretins.
 
Și a venit al doilea an de studii, care nu a prevestit nimic din cele ce urmau să se petreacă. La examenul de absolvire mi s-a plătit cu vârf şi îndesat. Tandemul Popescu-Deveselu - Mihai Bujeniţă reuşeşte să mă încadreze în grupa celor nereuşiţi. Imediat după aceasta am fost ambarcat ca elev pe canoniera „Căpitan Dumitrescu” şi am luat parte în preziua războiului la misiunile de minare din faţa Constanţei. În ziua de 21 iunie 1941 am primit botezul focului pe această navă.
 
În cursul verii se organizează un nou examen de absolvire pentru grupul celor nereuşiţi iniţial, din acesta făcând parte şi doi camarazi ai mei, cu părinţi pe poziţii înalte în ierarhia militară. Deşi termin primul lucrarea complexă de navigaţie, ea este luată şi dată a fi corectată de unul din ceilalţi candidaţi, iar eu sunt declarat din nou nereuşit. De data aceasta, din comisie a făcut parte locotenent-comandorul Gheorghe Harting, venit de la Bucureşti cu această indicaţie. Din nou numele meu îmi bara drumul.
 
Sunt sfătuit să renunţ la a mai urma cariera militară în Marină. Luptătorul din mine nu mi-a permis această cedare şi nici nu am apelat la căi lăturalnice, care ar fi făcut ceva-ceva valuri, în sensul că nu am uzat de poziţia înaltă ocupată de taăl meu în CFR, una din componentele de bază ale aparatului de război.
A urmat încă un an pe băncile Şcolii Navale şi, la 10 mai 1942, am fost înălţat la gradul de aspirant de marină.”5.
 

Pe frontul Mării Negre

 
Din mai până în octombrie 1942 am fost ambarcat, în calitate de comandant, pe şalupa nr. 21 de dragaj şi patrulare de pe lângă Detaşamentul Maritim Sulina. Cu această ocazie, am executat repetate pase de dragaj la gura canalului Sulina, reuşind chiar a draga mine depuse de submarine sau avioane inamice.
 
Din octombrie 1942 până în martie 1942 am fost încadrat la Detaşamentul Maritim nr. 1 Odessa. La cerere, am fost ambarcat pe distrugătorul N.M.S. «Regele Ferdinand», din aprilie 1943, şi repartizat la artileria a.a. a navei. Au urmat pentru mine 72 de misiuni pe această navă spre Bosfor şi Sevastopol.
 
Din evenimentele principale trăite în aceste misiuni sau momente de escortare, citez următoarele:
6 august 1943. În misiunea de escortare a petrolierului „Firutz din Constanţa la Bosfor, în imediata apropiere a apelor teritoriale turceşti, convociul este atacat de un submarin şi una din torpile trece în imediata proximitate a pupei distrugătorului, care scapă ca prin minune datorită unei bruşci măriri a vitezei de deplasare. Am trăit intens acel eveniment, care m-a surprins în cartul liber, aflându-mă la pupa navei. Am văzut clar, în apa limpede a Bosforului, silueta torpilei cu capul ei roşu.
 
27 septembrie 1943. Atac de aeroplane asupra portului Constanţa. Und din torpile, lansată la trecerea aparatului de zbor deasupra digului dinspre larg şi care urma să lovească în zbor aerian în plin distrugătorul, a trecut la mai puţin de 2 metri peste turela tunului nr. 4, proiectată în sus de o grămadă de cărbuni ce se găsea între dig şi cheul de acostare al navei. Mă aflam în acel moment sub platforma acelui tun şi am realizat momentul desprinderii torpilei de avionul purtător.
 
9 ianuarie 1944. În drum spre Sevastopol, nava trece printr-o cumplită furtună, pierzând un om la apă şi fiind foarte aproape de a fi răsturnată, înclinaţia navei în babord atingând punctul critic.
 
11 mai 1944. Misiune de evacuare de la Sevastopol pe lumină de zi. Nava este lovită de un proiectil de artilerie de la uscat, încadrată de salve de artilerie grea de coastă şi primeşte o bombă, de circa 200 kg, care pătrunde spre pupa babord sub linia de plutire, într-un tanc de păcură şi nu face explozie. Sute de lovituri de la armele de bord ale avioanelor de asalt sovietice (33 de atacuri directe asupra navei) în suprastructură şi grenade lansate de acestea provoacă morţi şi răniţi pe punte. Ajutorul meu de pe platforma tunului a.a. de 76 mm Bofors, aspirantul de o zi Alexandru Cristodorescu, moare în braţele mele.
În cabina mea de pe punte, în tribord, se declanşează un incendiu etc, etc. În caracterizarea mea de la acel eveniment figurez cu 3 avioane inamice doborâte.”6.
Într-adevăr, în Foaia calificativă pe anul 1943, comandantul distrugătorului „Regele Ferdinand”, locotenent-comandorul Bujoreanu, consemna: „Aspirantul Mujicicov Nicolae a fost ambarcat pe distrugătorul «Regele Ferdinand I», îndeplinind funcţia de ofiţer ajutor cu artileria A.A. şi sporturile la bord.
 
S-a pus la curent în foarte scurt timp cu armamentul A.A. de la bord, şi în special cu antrenamentul personalului şi funcţionarea în cele mai bune condiţiuni a materialului.
 
Este un bun instructor, care a dat bune rezultate la instrucţia şi antrenamentul personalului.
 
Disciplinat, cu sufuciente cunoştinţe militare şi marinăreşti, pe care caută a şi le îmbogăţi. Ordonat, ţinută îngrijită; sportiv. A condus şi executat sporturile la bord, obţinând frumoase rezultate la concursurile de înot şi canotaj cu echipajul.
Rezistent şi curajos la toate misiunile grele de convoiere pe care le-a executat cu distrugătorul, fiind un preţios ajutor la conducerea tirului A.A. pe timpul atacurilor aeriene.
 
Este un bun ofiţer şi pe timpul misiunilor de război cu distrugătorul a dat probe de frumoase calităţi.”7.
 
 Într-o Notă calificativă de acelaşi comandant de distrugător, pentru perioada de la 1 noiembrie 1943 la 7 aprilie 1944, se arată: „A continuat a fi ambarcat pe distrugătorul «Regele Ferdinand», în funcţia de ofiţer ajutor cu artileria A.A., realizând frumaose progrese.
Prin schimbarea armamentului A.A. la distrugător, ofiţerul a contribuit foarte mult la cunoaşterea şi funcţionarea lui de către servanţi, obţinând frumoase performanţe, în ceea ce priveşte antrenamentul tragerilor A.A.
Menţin în totul nota dată în anul precedent. Este un bun ofiţer în război.”8.
 
Performanţele sale au fost confirmate şi de comandantul Escadrilei de Distrugătoare, comandorul Nicolae Bardescu, care sublinia faptul că „Ofiţerul a mai executat alte câteva zeci de operaţiuni cu nava. S-a remarcat prin calm şi conştiinciozitate. Îi place serviciul la bord şi se ocupă.”9.
 
Pentru perioada 8 aprilie - 26 iunie 1944, noul comandant al navei, locotenent-comandorul Titus Samson, preciza: „Ambarcat în continuare în aceeaşi funcţie de ajutor al şefului Artileriei A.A., aspirantul Mujicicov Nicolae a luat parte la misiunile executate de navă pentru salvarea vasului «Alba Iulia» ce fusese abandonat, fiind grav avariat în plină mare, şi la evacuarea Crimeei.
 
Prezentabil. Rezistent. Hotărât, cu mult sânge rece.
 
Inteligent. Disciplinat. Bun camarad. Integru. Modest. Conduită foarte bună.
Educaţia militară foarte bună.
Cultura generală în formare, cu tendinţă vădită de dezvoltare. Cultura profesională bună. Bine pregătit în specialitatea de ofiţer .A.A.
Conştiincios în serviciu. Bun instructor.
În timpul misiunilor pentru evacuarea Crimeei, în timp ce nava a fost atacată şi avariată prin atacuri aeriene succesive şi de către artileria terestră, a rămas tot timpul, neclintit şi neînfricat, la postul său, la tunul de 76 mm A.A., conducând tirul piesei cu pricepere, deosebit curaj şi spirit de sacrificiu.
A continuat focul şi după ce a avut pierderi în personal, contribuind la doborârea a trei avoane, prin focul său bine condus.
Aspirantul Mujicicov Nicolae a dovedit că este un ofiţer cu caracter ferm, curajos şi priceput în război.
În timp ce nava se găsea în reparaţiuni după avariile suferite, ofiţerul a cerut să fie detaşat la Hidroaviaţie, unde a plecat la 26 iunie 1944.
Foarte bun ofiţer de Marină.”10.
 

La Hidroaviaţie

 
„După revenire la Constanţa de la Sevastopol - îmi scria comandorul Mujicicov - nava urmând a intra în reparaţii, cer detaşarea la Flotila de Hidroaviaţie. Aici obţin brevetul de personal navigant - observator aerian. În această calitate, i-au parte la misiuni de recunoaştere sau escortare în zona coastei Dobrogei.
 
Evenimente deosebite trăite:
21 august 1944. Într-o misiune de recunoaştere la Insula Şerpilor a unei formaţii de două hidroavioane Heinkel 114, suntem atacaţi la întoarcere, în dreptul Gurii Portiţei, în jurul orei 10.00, de două avioane de vânătoare sovietice. Reuşim să scăpăm atacului prin zbor la foarte mică înălţime deasupra apei, cu dese schimbări ale direcţiei de zbor. Inamicul neobişnuit cu apa, atacă din înălţime. Mă găsesc în cel de-al doilea hidroavion şi cu această ocazie descarc un întreg încărcător al mitralierei pe care o aveam în dotare. La al doilea atac, inamicul nu apreciază distanţa de apă şi nu mai poate redresa, sfărâmându-se în mare. Cel de-al doilea avion sovietic renunţă şi dispare.
 
23 august 1944. Misiune de escortare aeriană a unui convoi ce urma să iasă din Constanţa prin pasa de baraj de la Tuzla. Cu puţin înainte de ora 08.00, observ un periscop de submarin la ieşirea din pasa de baraj, convoiul nefiind încă în pasă. Transmit prin radio prezenţa submarinlui şi avertizez convoiul prin rachete luminoase. Pilotul aparatului se pune în poziţia de atac în picaj şi pune cele două bombe de la bord în imediata apropiere a periscopului. Apa nefiind limpede (fusese agitată noaptea şi fundurile nsipoase erau mici) nu realizăm efectele atacului, însă asistăm la grenadarea zonei de către V.J.-uri (vânătoare de submarine germane) care însoţeau convoiul. După toate probabilităţile, submarinul inamic a fost scufundat.
 
Interesant de remarcat este faptul că în plin război am avut timp să nu uit complet vechea mea pasiune - sportul. Am răspuns de pregătirea fizică şi învăţarea înotului de către marinarii de la bord iar personal am participat la meciuri de volei ale echipei Marinei, reconstituită după prezenţa mereu schimbătoare a efectivului ( după cum erau angrenaţi cei din echipă în diverse misiuni de pe navele pe care ne aflam), iar în toamna anului 1943 a concurat la campionatul Dobrogei de atletism, cucerind trei titluri, al 1500 metri, suliţă şi disc.
 
Aventura mea în Hidroaviaţie de termină prin trimiterea mea la Bucureşti de către comandantul Flotilei, căpitan-comandorul Gheorghe Borcescu, pentru a mă scăpa de prizonierat, ştiindu-se de prezenţa mea de către sovietici, fiind căutat datorită numelui meu. Se întorsese foaia. Nu mai eram bolşevic, devenisem rus alb!”11.
 
În Foaia calificativă pe perioada de la 26 iunie la 3 septembrie 1944, căpitan-comandorul Gheorghe Borcescu, comandantul Flotilei de Hidroaviaţie consemna: „Aspirantul Mujicicov Nicolae a venit în Flotila de Hidroaviaţie pentru a devein şi servi ca observator cu Marina din hidroavion.
 
A absolvit repede cursurile pentru această specialitate, a fost brevetat observator de hidroavion şi în această calitate a executat, încadrat în Escadrila 102 Hidroaviaţie, un număr de 15 misiuni de război în 35 de ore de zbor, în foarte bune condiţiuni tehnice şi de rezistenţă.
 
Un distins sportiv, ţinută foarte îngrijită, foarte bun camarad, cu un deosebit spirit de curaj al răspunderii. Calific pe aspirantul Mujicicov drept un foarte bun ofiţer şi observator aerian.”12.
 
Din septembrie 1944 până în martie 1945 a fost detaşat la Statul Major al Aerului, ca ofiţer de legătură cu Frontul II Ucrainean.
„Aspirantul Mujicicov a îndeplinit la Statul Major al Aerului, în cadrul Secţiei a II-a, funcţiunea de ajutor al Biroului 2 Contrainformaţii - consemna şeful acestei structuri în Foaia calificativă pentru perioada 3 septembrie-31 octombrie 1944.
 
În această calitate, a fost de un ajutor neprecupeţit al şefului de birou, executând lucrări de clasarea personalului suspect din Aeronautică.
Cunoaşte la perfecţie limba rusă şi a fost utilizat ca translator pe lângă ofiţerul de legătură sovietic.
În ambele însărcinări, ofiţerul s-a achitat în mod foarte conştiincios, dând dovadă de un un element capabil şi cu multă tragere de inimă în serviciul încredinţat.
 
Punctual la serviciu, disciplinat şi cu educaţie aleasă.
În rezumat, este un foarte bun ofiţer. Merită a înainta.”13.
În Foaia calificativă pentru perioada 1 noiembrie 1944-15 martie 1945, locotenent-colonelul Costea, şeful Secţiei a II-a Informaţii preciza: „Sănătos, rezistent, ţintă corectă.
Îndeplineşte funcţia de interpret de limba rusă în cadrul Secţia a II-a, Biroul 4.
Cu această ocaziune a fost întrebuinţat atât la efectuarea traducerilor de birou, cât şi la efectuarea traducerilor orale - în cadrul Aeronauticii - ca şi în cadrul Armatei terestre, dovedind temeinice cunoştinţe de limba rusă.
 
A îndeplinit funcţiuni şi în afara Capitalei, însoţind diferiţi reprezentanţi ai armatei sovietice la Ploieşti, Titu, Sibiu şi Arad.
Cu această ocaziune, a dat dovadă de multă conştiinciozitate şi foarte mult tact, fapt care i-a atras mulţumirile membrilor armatei sovietice (sic!).
 
Pe lângă însuşirile arătate mai sus, ofiţerul mai dă dovadă de caracter şi de alte însuşiri patriotice.
Nu mă pot pronunţa asupra pregătirii sale profesionale.
Îl caracterizez ca pe un foarte bun ofiţer şi-l propun la avansare la gradul de locotenent.”14.
Înaintat la gradul de locotenent în aprilie 1945, termină detaşarea la Aviaţie şi face parte din Comandamentul Forţelor Fluviale de la Turnu Severin, participând la misiuni de dragaj de mine magnetice în zona Porţile de Fier-Cazane.
 
Rusa deschide uşa
 
„Din august 1945 până în martie 1946 urmează cursurile Şcolii de Aplicaţie de la Turnu Măgurele şi la absolvire rămâne în cadrele Şcolii Navale.
„A urmat regulat cursurile - menţiona în foaia calificativă pentru perioada de la 10 iulie 1945 la 1 martie 1946 comandantul Şcolii Navale, căpitan-comandorul Titus Samson. Inteligent şi studios. Educaţie militară bună. Sportiv şi talentat. Preoupat de îmbogăţirea cunoştinţelor generale. Îndrăzneţ şi cu simţul demnităţii dezvoltat. Foarte bun camarad.
 
A arătat interes pentru cursul de aeronautică maritimă.
A fost folosit şi ca translator în relaţiile de serviciu cu Comisia Aliată de Control şi ca profesor de limba rusă în Şcoală, cu foarte bune rezultate.
În funcţie de posibilităţile sale, ofiţerul ar fi putut să se situeze mult mai bine în promoţie.
S-a clasificat al 22-lea din 32 de elevi, cu media 7,26.”15.
 
Şi în continuare, acelaşi comandant al Şcolii Navale menţiona în Foaia calificativă pentru perioada de la 1 martie la 23 mai 1946: „La terminarea cursurilor Secţiei de Aplicaţie, a fost repartizat la Şcoala Navală ca profesor de limba rusă. A îndeplinit în acelaşi timp fucnţiunea de şef al Serviciului Cazarmării.
Inteligent şi conştiincios, ofiţerul a arătat multă bunăvoinţă pentru executarea atribuţiunilor ce-i reveneau, în cele mai bune condiţiuni. A acceptat să rămână în Şcoală, la Turnu Măgurele, cu toate că intersele sale îl chemau în altă garnizoană.
Educaţie militară foarte bună. Bun camarad. Sportiv, a contribuit mult pentru promovarea sportului în şcoală.
Având în vedere aptitudinile ale, locotenentul Mujicicov va deveni un foarte bun ofiţer.”16.
 
În Foaia calificativă pentru perioada 26 mai - 10 august 1946, noul comandant al Şcolii Navale, comandorul Matei Toma, preciza: „Perfect sănătos şi rezistent. Ofiţer cu cazarmarea Şcolilor. S-a achitat în mod lăudabil de această sarcină dificilă, având în vedere poziţia de dispersiune în care dse află Şcoala la Turnu Măgurele.
Cu mijloace puţine de întreţinere şi de reparaţii, a reuşit să menţină atât mobilierul cât şi localul în bună stare de curăţenie, numai prin mijloace improvizate şi prin stăruinţă şi ingeniozitatea sa personală.
 
Căutând să obţină de la fiecare ostaş pe care îl are în subordine maximum de utilitate, a reuşit să le insufle convingerea că numai prin muncă cinstită şi conştiicniosă se poate salva atât materialul cât şi sănptatea personalului lăsat în grija lor.
 
Este un ofiţer bun, modest, dar care, cuviincios, îşi cere drepturile sale. Singurul ofiţer care a făcut raport, expunând situaţia tragic în care se află şcoala şi personalul la Turnu Măgurele.
Este un bun ofiţer.”17.
 
Adio, arme!
 
Dar destinul nu a fost la fel de generos cu el şi un an mai târziu, în august 1947, avea să fie trecut în rezervă pentru atitudine antisovietică. „Permanentele diferende şi neînţelegeri, mai ales pe plan ideologic, cu aparatul politic Educaţie, Cultură şi Propagandă, reprezentat prin comandantul politic, căpitanul Călin Bursan, precum şi cu Comisia Aliată de Control de la Turnu Măgurele, compusă doar din sovietici, duc la trecerea mea în cadrul disponibil al Armatei, în august 1946 - avea să consemneze comandorul Nicolae Mujicicov pe finalul scrisorii sale.
 
Revenit în Bucureşti, îmi pregătesc un nou viitor. Antecedentele mele sportive mă îndreaptă spre Academia Naţională de Educaţie Fizică (A.N.E.F.). Reuşesc la examentul de admitere, urmez patru ani de studii şi, în vara anul 1950, capăt diploma de profesor de educaţie fizică, fiind şi şeful promoţiei mele.”18.
 
În anul 1950 s-a căsătorit cu Maria-Elena Claudia Boştină, colegă de an de facultate. Patru ani mai târziu se năştea unica lor fiică, botezată - cum altfel - Marina, de la care are o nepoată.
„Urmează o carieră de peste 30 de ani în învăţământul superior, majoritatea timpului scurgându-se în cadrul Catedrei de Educaţie Fizică a Institutului de Construcţii Bucureşti (în 1951 a fost profesor de cultură fizică şi sport pe lângă Consiliul Central al Asociaţiei Sportive „Metalul” din Bucureşti, str. Popa Soare nr. 39 -.n.n.).
 
Între timp, în cursul anului 1951, îmi sunt ridicate din casă brevetele şi decoraţiile, precum şi sabia şi stiletul, de către agenţi ai Securităţii. În afară de activitatea legată direct de aspectul fizic-sportiv, în care intră şi conducere şi antrenare de echipe de baschet, înot şi tabere de schi, mă preocupă şi problemele cu aspect pedagogic, editând lucrări de specialitate, folosite ulterior ca material didactic în învăţământul superior de educaţie fizică.
 
În paralel, păstrând în suflet legătura cu natura sub toate formele ei - de la munte la mare, legătură începută încă din anii copilăriei şi adolescenţei în activitatea de cercetaş -, realizez ghiduri turistice ale unor munţi - Bucegi, Piatra Craiului, Cibin-Lotru, lansând colecţia «Munţii noştri».
 
În anul 1981 ies la pensie, cu conştiinţa curată de a nu fi fost membru P.C.R. şi îmi găsesc preocupări legate de viaţa în aer liber, ca vechi vânător şi gospodar cu locaţii la ţară.
 
După evenimentele din decembrie 1989 îmi renasc speranţele spre un viitor mai luminat. Uit de a doua mea meserie şi revin cu trup şi suflet primei iubiri, şi anume tradiţiei marinăreşti. Fac parte din membrii (re)fondatori al Ligii Navale Române în anul 1990 şi, în paralel, la renaşterea Cercetăşiei în România. Devin mentorul unui grup ce se dorea a fi cercetaşi marinari. Pe parcurs renunţ însă, realizând că marinăria lor se rezuma în a şti să tragă la vâsle în lotci. Alte aspecte legate de marinărie, şi mai ales de tradiţie, nu-i prea interesau.
 
Activez apoi pe lângă un grup de cercetaşi tradiţionali, dar sunt depăşit de concepţia actuală în educarea tineretului. În prezent, fac parte din Asociaţia Cercetaşilor Adulţi din România.
 
Reluând legătura cu un vechi cercetaş de pe vremea Liceului «Cantemir Vodă», fost şi el ofiţer de marină - comandorul în retragere Nicolae Valasoglu, realizez singurătatea acestuia şi reuşesc să-I aduc în casă vechi camarazi din arma noastră. După un timp, aceste întâlniri căpătând un caracter permanent, propun îmbrăcarea lor într-o formă organizată şi astfel ia naştere Careul Marinarilor, devenit între timp un sfat al bătrânilor din Liga Navală Română şi cunoscut în prezent, sub această denumire, în lumea noastră marinărească.
 
Acum activitatea mea se împleteşte cu cea a Careului, prin prezenţe frecvente la Academia Navală, la Muzeul Marinei Române, la simpozioane cu teme istorice sau memorialistice etc.
 
La vârsta mea de 85 de ani, având puse pe hârtie toate amintirile mele, atât din copilărie şi adolescenţă, cât şi din viaţa din Marină şi din cea a Careului, reuşesc încă să mai fac planuri, adevărat că pentru un viitor apropiat, pentru activităţi şi manifestări legate de tradiţiile Marinei Române, toate în cadrul minunatului meu Careu al Marinarilor.”19.
 
Şi, aşa cum mi-a scris atunci, Moş Colea s-a ţinut de cuvânt. La opera sa specializată, care include lucrări precum „Jocuri pentru copii şi tineret” (A.N.E.F., ediţia I - 1956, ediţia a II-a - 1960), „Jocuri de mişcare pentru pionieri” (1962) şi ghidurile turistice în colecţia „Munţii noştri” - „Munţii Bucegi” (1958), „Munţii Piatra Craiului”, ediţia a II-a (1965) şi „Munţii Cibin-Lotrului” (1970), a mai adăugat un volum memorialistic de 254 de pagini, chintesenţă a aspiraţiilor, experienţelor, evenimentelor, dezamăgirilor şi satisfacţiilor trăite într-o viaţă de om, ca marinar şi profesor de sport, intitulată „Mărturii de veteran de marină”20, pe care mi-a oferit următoarea dedicaţie: „Cu toată simpatia şi preţuirea Domnului comandor dr. Marian Moşneagu, momente şi trăiri din scurta dar zbuciumata mea viaţă de marinar. Moş Colea”.
 
„Ce m-a făcut să doresc a deveni marinar? - se întreabă retoric Moş Colea, în deschiderea volumului său de Memorii. Oricât aş căuta argumente clare, nu le voi găsi. Nu m-am născut şi crescut la malul mării sau al Dunării, nu am avut în familie niciun antecedent. Oare doar datorită dragostei mele pentru natură, în general şi pentru marea pe care am cunoscut-o din fragedă copilărie şi pe care am revăzut-o toată adolescenţa mea, an de an, şi care mi-a lăsat amintiri de neşters despre incomparabilele plaje de la Bugaz, de lângă Cetatea Albă, despre zbuciumul valurilor sau ale resacului molcom, abia auzit, sau cântecul în noapte al pescarilor care trăgeau năvoadele încărcate cu bogăţie de peşte, cum nu am mai avut ocazia să văd?
 
Poate firea mea de copil mai zburdalnic să-mi fi creat tendinţa spre aspectul mai aventuros al vieţii. Până la urmă cred că «vinovat» a fost microbul care de sute şi mii de ani l-a împins pe om spre mare, cu tot cortegiul ei de bucurii şi suferinţe. Că este vorba de un «microb», dovadă ar fi că şi acum, în toamna târzie a vieţii, după zeci de ani de altă meserie, am revenit cu sufletul la ceea ce am iubit cel mai mult - Marea şi Marina. Iar această dragoste credincioasă mă face ca barem prin vorbă şi scris să mă simt marinar.”21.
 
Pentru talentul, dăruirea, şi implicarea sa voluntară în carieră dar şi în tot felul de proiecte cultural, sportive şi sociale, de-a lungul anilor a fost distins cu „Virtutea Cercetăşească” (1936), „Coroana României” cu spade în grad de Cavaler cu panglică de „Virtutea Militară” şi frunze de stejar (1943), „Steaua României” cu spade în grad de Cavaler cu panglică de „Virtutea Militară” şi frunze de stejar (1944), „Crucea de Fier” clasa a II-a (mai 1944), „Crucea comemorativă a războiului 1941-1944”, „Cruciada împotriva comunismului” (1942), „Virtutea Maritimă” (1944), „Eliberarea de sub jugul fascist” (1945), Emblema de Onoare a Forţelor Navale şi Ordinul „Virtutea Maritimă” în grad de Cavaler (2011)22.
 
După 1990, Moş Colea a fost repus în drepturi şi înaintat la gradul de comandor în retragere.
A decedat pe 29 septembrie 2013, la Bucureşti, la venerabila vârstă de 92 de ani, lăsând generaţiilor viitoare de ofiţeri de marină pilda unei vieţi tumultuoase, dar plină de cutezanţă şi de demnitate.
 
Sursa foto: Colecţia comandorului Nicolae Mujicicov
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã” (galerie foto)
 
„Delfinul”, Doagă şi WC-ul buclucaş Peripeţii la cotă periscopică (galerie foto)
 
 
1  Scrisoarea de răspuns adresată de comandorul Nicolae Mujicicov, la 20 februarie 2006, căpitan-comandorului Marian Moșneagu, directorul Muzeului Marinei Române.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
4  Arhivele Militare Române, Fond Direcția Cadre și Învățământ, dosar nr. crt. 2277, f. 15.
5  Scrisoarea de răspuns adresată de comandorul Nicolae Mujicicov, la 20 februarie 2006, căpitan-comandorului Marian Moșneagu, directorul Muzeului Marinei Române.
 
6  Ibidem.
7  Arhivele Militare Române, Fond Direcția Cadre și Învățământ, dosar nr. crt. 2277, f. 18.
 
8 Ibidem, f. 19.
9  Ibidem.
10  Ibidem, fila 19 verso.
11  Scrisoarea de răspuns adresată de comandorul Nicolae Mujicicov, la 20 februarie 2006, căpitan-comandorului Marian Moșneagu, directorul Muzeului Marinei Române.
12 Arhivele Militare Române, Fond Direcția Cadre și Învățământ, dosar nr. crt. 2277, f. 20.
 
13  Ibidem, f. 21.
14  Ibidem, f. 22.
15  Arhivele Militare Române, Fond Direcția Cadre și Învățământ, dosar nr. crt. 2277, f. 23.
 
16 Ibidem, f. 25.
17  Ibidem, f. 26.
18  Scrisoarea de răspuns adresată de comandorul Nicolae Mujicicov, la 20 februarie 2006, căpitan-comandorului Marian Moșneagu, directorul Muzeului Marinei Române.
 
19 Ibidem.
20  Nicolae Mujicicov, ,,Mărturii de Veteran de Marină”, Constanța, Editura Academiei Navale ,,Mircea cel Bătrân”, 2012.
21  Ibidem, p. 11.
22 Marian Moșneagu, ,,Dicționarul marinarilor români”, București, Editura Militară, 2008, pp. 326-327.
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii