#citeșteDobrogea Profesorul-geograf al Dobrogei Constantin Brătescu (1882-1945) – evocat sub genericul „AOŞR – personalităţi, realizări, obiective”

 
Prima dintre cele două manifestări anuale, deja tradiționale, ale Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (fondată în 1935), a avut loc de curând în format on-line, participanţii prezentându-şi comunicările în sistem video-conferinţă.
 
La Secţiunea de Istorie, printre intervențiile susţinute s-a numărat şi o lucrare dedicată unuia dintre oamenii de ştiinţă reprezentativi ai Dobrogei. Intitulată Contribuţia profesorului Constantin Brătescu (1882-1945) (născut în Dobrogea), membru titular (1935) al Academiei de Ştiinţe (m.c. al Academiei Române) la cunoaşterea geopolitică a spaţiului românesc, lucrarea aparţine colaboratorului nostru, profesorul Stoica Lascu, m.a. al AOŞR.
 
Iată cum este prezentat succint „geograful Dobrogei”, în  volumul de Rezumate al Conferinţei: „De numele profesorului universitar Constantin Brătescu (născut la Câşla/Mineri, jud. Tulcea) este legată în special studierea Geografiei şi Istoriei Dobrogei (Pământul Dobrogei, Nume vechi ale Dobrogei, Probleme actuale dobrogene. Colonizare, toponimie, proprietate rurală, Morfologia Cadrilaterului, Delta Dunării, Dobrogea la Ovidius, Toponimia României între Dunăre şi Mare; ş.a.), a Litoralului geo-istoric al Mării Negre (Falezele Mării Negre, Profile cuaternare în falezele Mării Negre; ş.a.), a altor spaţii româneşti (Poarta de la Cernăuţi, Contribuţiuni la cunoaşterea Văii Nistrului, Câteva captări cuaternare şi iminente în Bucovina şi Pocuţia; ş.a.), a ansamblului spaţiului românesc (Unitatea şi individualitatea fizică a poporului românesc, Graniţa maritimă a României, Dacia şi Moesia după Ptolemeu; ş.a.). Cu pregătire universitară în Germania, este profesor secundar la Constanţa, iar din 1924 profesor de Geografie la Universitatea din Cernăuţi (din 1938, la cea din Bucureşti). Este fondator şi principal coordonator al revistei «Analele Dobrogei» (1920-1938). Autor a valoroase volume de specialitate, a numeroase studii în care încadrează evoluţia spaţiului românesc – cu precădere al Dobrogei – în contextul geopolitc istoric. Desfăşoară şi o bogată activitate publicistică (unul dintre pseudonime – Salsovia, numele cetăţii romane din zona Mahmudia, în Delta Dunării)”.
 
Contactându-l pe autor, acesta – reiterând dimensiunea ştiinţifică a dobrogeanului Constantin Brătescu, de la a cărei naştere „se vor la 30 septembrie anul viitor 140 de ani, prilej de reamintire a vieţii şi operei sale, de reeditări ale lucrărilor ştiinţifice şi publicistice, chiar şi poetice ale celui care semna şi cu pseudonimul «Salsovia»” – ne-a pus la dispoziţie un fragment din comunicarea prezentată, de interes general, pe baza unor cercetări mai vechi ale sale:
 
„Preocupări consistente întâlnim la Constantin Brătescu şi în privinţa reconstituirii istoriei pe baza documentelor scrise, Geografia umană în general şi Geografia istorică în special beneficiind de numeroase studii şi articole din partea sa, el «situându-se astfel printre primii şi cei mai activi geografi români şi în această ramură», cum arată profesorul G. Nimigeanu. Având solide cunoştinţe istorice, ştiind limbile latină şi greacă, însuşindu-şi îndemnurile şi metodele cercetării şi interpretării faptelor istorice ale învăţaţilor D. Onciul şi N. Iorga – respectiv, pornind de la documentul concret şi de la conexiunea evenimentelor –, Constantin Brătescu va publica numeroase studii subsumate Geografiei istorice, precum Dobrogea la Ovidius (1911), Dobrogea din sec XII: Bergean, Paristrion (1920), Nume vechi ale Dobrogei: Vlahia lui Asan, Vlahia Albă (1919) ş.a.
Geografiei umane i se circumstanţiază şi acel bogat studiu în date informaţionale care este Populaţia Dobrogei, publicat în volumul festiv al «Analelor Dobrogei» din 1928.
Prin informaţiile bibliografice adunate la un loc, justeţea interpretării adecvat-istorice, prin calitatea ilustraţiilor şi temeinicia documentării – acest întins studiu rămâne şi astăzi de referinţă asupra problematicii respective. Pentru Constantin Brătescu, poziţia geografică a Dobrogei – la o răspântie continentală – a fost determinată în perpetuarea romanităţii şi a românismului aici. «Dacă Dobrogea, dintre toate provinciile României, este cea dintâiu care intră în lumina istoriei şi dacă romanizarea s-a înfăptuit aici mai curând ca peste fluviu, aşa încât cu drept cuvânt s-ar putea socoti drept unul din cele mai vechi leagăne ale poporului român; dacă, de altă parte, a avut un trecut atât de sbuciumat, fiind pustiită în repetate rânduri de invazia popoarelor şi secătuită de mersul armatelor; dacă, în fine, ea se găseşte astăzi cu o majoritate de element românesc şi ca parte integrantă a Daciei refăcute – aceasta se datoreşte, în primul rând, faptului că s-a nemerit la o mare răspântie de drumuri şi, când n-a jucat rolul de cetate întărită cu ziduri, cu valuri şi cu oşti, ea a fost o poartă de trecere între nord şi sud, între Carpaţi şi Mare, deci un drum, cu toate consecinţele ce decurg din această împrejurare». Pe baza mărturiilor documentare de epocă, a relaţiilor de călătorie, a statisticilor, Constantin Brătescu relevă persistenţa şi vitalitatea populaţiei româneşti autohtone, concluzionând:
«Permanenţa elementului român în Dobrogea în toate timpurile este un fapt real. Această permanenţă se explică prin rolul antropogeograf pe care a trebuit să-l joace provincia faţă de drumurile ce treceau prin ea, sau duceau către ea. Dacă pentru alte neamuri, care au circulat de la sud la nord şi de la nord la sud, Dobrogea a fost numai o poartă, sau o porţiune dintr-un drum mai lung – pentru românii din Carpaţi Dobrogea este însuşi termenul final al drumurilor lor, care toate se concentrează spre acest pământ. Plugari, păstori, pescari şi răsboinici; moldoveni, munteni sau ardeleni; de-alungul oricărei ape ar fi venit, ei nu puteau să se oprească la Dunăre, ci trebuiau să treacă şi mai departe, în direcţia în care-i îndrumau râurile de sub Carpaţi, ori de câte ori cauze prea vitrege nu i-au împiedicat s-o facă. Dar această permanenţă – explică nuanţat şi în consens cu adevărul istoric C. Brătescu – nu implică numaidecât în toate timpurile şi o majoritate numerică. Când România îşi reanexează la 1878 Dobrogea de nord, provincia aceasta avea o majoritate turco-tătară. Dintre creştinii mai apoi, românii aveau o majoritate relativă. La 1913 însă – după 34 ani de stăpânire politică românească şi în urma colonizărilor libere sau oficiale, ce s-au îndeplinit în acest răstimp într-o provincie, care abia arăta o densitate de populaţie de 5-6 locuitori pe Km² – raporturile se inversează: Românii realizează un procent de 56,8% din totalul locuitorilor, pe când turco-tătarii rămân la 10,9%».
Pe larg se opreşte C. Brătescu şi asupra prezenţei alogenilor în Dobrogea, în cuprinsul aceluiaşi articol; astfel, el arată că după pierderea Dobrogei de către Mircea cel Bătrân, «sultanul Mohamed, înţelegând rolul de cetate al provinciei şi de loc de supraveghere şi de concentrare al armatelor în expediţie de peste fluviu, întăreşte cetatea Ieni-Sala pe marginea lagunei Razim, încă navigabilă în această vreme, şi Isaccea la cel mai de seamă vad dunărean ce ducea către Moldova şi Polonia», menţionând că «Primii colonişti fură deocamdată garnizoanele turceşti. Însă timpul pentru o colonizare în masă cu elemente rurale încă nu venise»; aceasă colonizare va demara în veacul al XVI-lea, având la bază «motive strategice şi avu cele mai dezastroase urmări asupra resturilor de colonii creştine, care se păstrau mai ales pe malul dunărean».
În cursul veacurilor următoare elementul musulman (turci, tătari, cerchezi) se va întări continuu, interesul Imperiului Otoman fiind de a face din Dobrogea o «tabără fortificată, gata în orice moment a porni împotriva duşmanului»; acest aflux de musulmani, revigorat permanent de către autorităţile otomane, a dus şi la schimbarea toponimiei dobrogerne: «Din cele 3.776 nume topice – arată C. Brătescu – câte s-au înregistrat în Dobrogea veche după 1878, la sfârşitul stăpânirii turceşti, nu mai puţin de 2.338, deci un procent de 61,89% au fost turceşti şi numai 1.260, adică 33,34% româneşti».
După 1878, numărul tătarilor şi turcilor în judeţele Constanţa şi Tulcea s-a diminuat; potrivit unor statistici menţionate de C. Brătescu, «imediat după războiul independenţei de la 1877-1878, elementul musulman se afla în majoritate» – respectiv, în 1879 în plăşile Tulcea, Isaccea, Chilia, Sulina, Măcin, Mahmudia, Babadag, Constanţa, Hârşova şi Medgidia sunt menţionate 271 sate cu 134.662 musulmani şi 87.900 creştini; o altă statistică dă pentru 1880, în Dobrogea de nord, 56.000 mahomedani şi 55.000 creştini, dintre care 24.000 români şi 16.000 bulgari. În primele decenii ale secolului al XX-lea, statisticile indică – aşa cum le prezintă C. Brătescu –, în 1913: pentru judeţul Constanţa – 35.000 turco-tătari (17% din totalul populaţiei) iar pentru judeţul Tulcea –  6.300 turco-tătari (3,7%; în 1928: judeţul Constanţa – 28.000 turco-tătari (11,4%), iar pentru judeţul Tulcea – 5.800 turco-tătari (3.4%).
Adânc cunoscător al realităţilor geografice dar şi etnoistorice ale provinciei natale, Constantin Brătescu analizează cu scrupulozitatea-i documentară recunoscută problema vechimii bulgarilor în Dobrogea, ajungând la concluzia că «Ei nu sunt autohtoni (subl.n.) în această provincie; coloniile lor sunt de dată recentă. Acestea sunt concluziile – precizează el cu onestitate – la care s-au oprit cei mai de seamă cercetători, cari i-au studiat din punct de vedere istoric, etnografic şi linguistic».
Detaliind, el arată că trei sunt perioadele în care s-au stabilit bulgarii în Dobrogea:
        a) «Prima perioadă şi cea mai veche, până la anul 1828, caracterizează prin apariţia sporadică a bulgarilor prin oraşele dobrogene, precum şi în câteva localităţi neînsemnate;
        b) Perioada marilor migrări din timpul răsboaielor ruso-turce, între 1828 şi 1877, în care timp începe a se forma o minoritate bulgară în Dobrogea;
        c) Ultima perioadă, între 1877 şi 1913, când Dobrogea meridională, sau aşa numitul Cadrilator (districtele Caliacra şi Durostor), intrând sub stăpânirea noului Stat bulgar, eliberat la 1877 de sub turci, primeşte numeroase colonii de bulgari, fie spontane, fie patronate şi provocate de oficialitate».
În susţinerea expozeului său, savantul român face apel, cu prioritate, la sursele documentare bulgare, la lucrări elaborate de specialişti bulgari într-o perioadă în care interesul politic-naţional nu prevala încă prin mistificări de statistici şi interpretări tendenţioase. Astfel, el citează pasaje întregi din lucrarea filologului bulgar Ljubomir Miletič, Das Ostbulgarische, apărută într-o revistă academică vieneză în 1903, considerind că el ne-a arătat – între alţi autori –, într-un mod «foarte frumos», că «Nu există nici un sat dobrogean care să aibă o populaţie autohtonă».
Iată însă concludentele spuse ale savantului bulgar: «Este însă un fapt neîndoios că, în afară de găgăuţi şi de coloniile greceşti, puţine la număr, întreaga populaţie creştină (mai corect: «creştină bulgărească», nu creştină. Persistenţa românilor e dovedită în satele dunărene /nota C. Brătescu – n.n./) din cercurile Varna, Balcic, Dobrici şi în mare parte din Novi-Pazar, Provadia, Curtbunar şi Silistra, precum şi în toată Dobrogea, se dovedeşte a fi recent colonizată, adică nu e mai veche de 100 ani şi, numai în cazuri foarte rare, de un secol şi jumătate»; într-o altă lucrare, acelaşi onest autor bulgar este citat de către C. Brătescu şi cu aserţiunea potrivit căreia «Să credem că în Dobrogea, exceptând oraşele, este şi populaţia veche bulgară, ar fi să ne înşelăm singuri»; aceeaşi chestiune a posibilităţii este este reluată şi de geograful bulgar Işirkof, care, în 1895, „socoate numărul bulgarilor din Dobrogea între 35.000 şi 45.000 şi adaogă – relatează C. Brătescu – cum o facem adesea (subl.n.), înseamnă să ne înşelăm grosolan>».
La 1913 numărul bulgarilor se urca la 51.149, formând un procent de 13,4% din totalul populaţiei provinciei, în timp ce românii formau 56,8%, iar musulmanii 10,9%”. Potrivit statisticii din 1928, C. Brătescu arată că în judeţul Constanţa existau 22.600 bulgari (9,2%), iar în judeţul Tulcea 28.400 (16,6%).
Zece ani mai târziu, în 1938, bulgarii reprezentau 9% în judeţul Constanţa şi 18% în judeţul Tulcea, în condiţiile în care, «totuşi, fără exagerare, am fi putut avea în această Dobroge veche cel puţin 80% români, fără îndreptăţirea nimănui, ci numai prin executarea corectă a unei colonizări ştiinţifice şi susţinute. De ce n-am reuşit decât parţial? Cauzele sunt multiple, unele chiar dureroase» – arată Constantin Brătescu în articolul intitulat Dobrogea Regelui Carol I şi colonizările Dobrogene, publicat în «Analele Dobrogei» din 1938 (articolul respectiv fusese, în fapt, o conferinţă susţinută la Societatea Regală Română de Geografie, la 9 mai 1939)”.
 
Citește și:

#DobrogeaDigitală: Constantin Brătescu – promotor al Dobrogei și al valorilor sale