Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
00:44 20 06 2021 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Anul Omagial Iorga 150 Opt ani fără profesorul Gh. Buzatu - „În Pantheonul civilizaţiei române şi universale, Nicolae Iorga reprezintă incontestabil o culme”

ro

22 May, 2021 00:00 3003 Marime text
 
 
           Istoriografia română, de opt ani văduvită de una dintre personalităţile sale postbelice cele mai reprezentative – profesorul Gheorghe Buzatu (6 iunie 1939-20 mai 2013), Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ovidius” –, aduce, la acest ceas de pomenire, şi în Anul Omagial Iorga 150 prinosul său de recunoştinţă celui pentru care Apostolul de la Văleni, „În Pantheonul civilizaţiei române şi universale reprezintă incontestabil o culme”.
         
   Regretatul istoric – de a cărei autoritate ştiinţifică şi morală aveau nevoie, fără echivoc, generaţiile mai tinere de slujitori ai lui Clio, ansamblul societăţii româneşti de azi – se numără printre cei mai prolifici iorghişti, cu rol preeminent pe frontul (căci a fost, în anii ’60-’70-’80, realamente un câmp de bătălie) recuperării memoriei şi operei lui N. Iorga. Un rol materializat prin scrierea a numeroase studii şi articole – ştiinţifice şi cu caracter publicistic –, începând din 1967, precum: N. Iorga şi răscoala ţăranilor din 1907 („Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Iaşi”, IV, 1967: 5-30), Nicolae Iorga apărător al drepturilor şi intereselor popoarelor ameninţate de cotropirea hitleristă („Studii şi articole de istorie”, X, 1967: 183-194), Activitatea lui N. Iorga pentru desăvârşirea unităţii de stat. Noi contribuţii („Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Iaşi”, IX, 1972: 81-105), Mărturii noi despre un concurs univrsitar la Iaşi din anul 1894 („Cercetări istorice”, I, 1970, 349-355), N. Iorga (100 de ani de la naştere) („Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Iaşi”, VIII, 1971: XIII-XXV), Nicolae Iorga (1871-1940) („Cercetări istorice”, II, 1971, 231-240), Din activitatea lui N. Iorga pentru Unirea Transilvaniei cu România („Cronica”, XIII, nr. 36, 37, 1978; „Ziridava”, VII, 1977: 187-198), Nicolae Iorga – cărturarul şi patriotul („Cronica”, XV, nr. 48, 1980), Nicolae Iorga and the history of Anglo-Romanian relations (în vol. Anglo-Romanian Relations after 1821, Bucureşti, 1983, 215-236), Nicolae Iorga şi America, în „Hierasus”, III, 1980: 13-18), Nicolae Iorga şi istoricii străini („Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 56, nr. 10-12, 1980: 799-802), Les implications de l’historiographie dans la lutte nationale des peuples de l’Europe est-centrale et du sud-est Nicolae Iorga (în vol. Nouvelles études d’histoire, VII, Bucureşti, 1985: 65-71).
            După cum lesne se poate observa, paleta tematică este largă, în ea regăsindu-se aspecte dintre cele mai majore ale activităţii ştiinţifice, sociale şi naţional-culturale ale lui N. Iorga, despre care începuseră, din 1965, să apară studii de recuperare a memoriei şi operei sale; în cadrul acestui efort ştiinţific şi patriotic – al câtorva, în fapt, dintre istoricii români –, locul tânărului cercetător de la Iaşi Gh. Buzatu este fixat prin profesionalitate şi devoţiune faţă de N. Iorga. Un loc în anii de pionierat ai recuperării copleştoarei personalităţia acestuia potenţat şi prin iniţiativa sa de publicare, în anul Centenarului naşterii (1971) a primului volum colectiv de studii dedicate lui N. Iorga după asasinarea sa (cu acelaşi prilej, şi în Capitală se publică, de asemenea, două volume colective). Este vorba de volumul (îngrijit împreună cu medievistul Nicolae Grigoraş /1911-1987/, colegul mai în vârstă de la Institut) Nicolae Iorga. Omul şi opera. Vol. I, Junimea, Iaşi, 1971 (224 pp.       ) – tom ce va fi urmat, după 1989, de încă două volume asemănătoare (în 1994, respectiv 1999).
            Un aport încă şi mai important, însă, a avut tenacele cercetător ieşean la reeditarea marii sinteze, în 10 volume –  Istoria Românilor. Poate părea ciudat, mai ales pentru tinerele generaţii de cititori, de astăzi, dar această fundamentală operă a lui N. Iorga a început să fie reeditată de-abia la un sfert de veac de la reabilitarea Titanului Istoriografiei Naţionale – şi această faptă de netăgăduită semnificaţie ştiinţifică şi naţională a Cvltvrii noastre se datorează, în plan ştiinţific celor doi oameni de ştiinţe ieşeni – modernistul şi contemporaneistul Gheorghe Buzatu şi arheologului şi medivistului Victor Spinei (actualul vicepreşedinte al Academiei Române).
            Primul volum a apărut la finele anului 1988, ultimul (X/2) – în 2011.
 
            Iată cum contextualizează Gh. Buzatu, îngrijitorul vol. X/2, în prefaţa intitulată Efigia celebrităţii (pp. 1-5): „Apariţia ediţiei a II-a a monumentalei Istorii a Românilor (ediţia princeps – 1936-1939, I-X), salutată din primul moment şi în mod justificat drept un eveniment cultural-ştiinţific major, a survenit, la 23 decembrie 1988 şi 18 februarie 1989, prin lansarea succesivă a celor două tomuri ale volumului I. Bucuria noastră, a editorilor, a fost, se înţelege, deplină, mai cu seamă în urma eforturilor noastre îndelungate şi persistente – sprijinite cu energie şi tact de dr. Mircea Mâciu, directorul de atunci al prestigioasei Edituri Ştiinţifice şi Enciclopedice din Bucureşti – pentru a convinge «organele» în privinţa necesităţii reeditării capodoperei redutabilului Nicolae Iorga. Nesiguranţa şi surprizele persistaseră până în cea din urmă clipă a receptării manuscrisului în editură, apoi a admiterii lui «în lucru» la tipografie şi, în final, a obţinerii avizului de difuzare, fiecare dintre treptele menţionate fiind absolut obligatorie în acea etapă de sfârşit a erei comuniste în România. Sincer vorbind, nu ştim cât de mult a contat acest lucru, apropierea sfârşitului de regim şi de epocă, cât mai ales faptul că, în tot răstimpul celor 45 de ani anteriori, imediat după fatidicul 23 august 1944, opera lui N. Iorga în ansamblu, dar mai cu seamă inegalabila-i Istorie, s-a aflat persistent în topul publicaţiilor interzise şi apoi în centrul atacurilor istoriografiei marxiste oficiale, manevrată de M. Roller et Co., de banda cominternistă sosită la Bucureşti nemijlocit din Moscova lui Stalin şi având ca obiectiv precis reprimarea culturii naţionale, capitol esenţial al Holocaustului Roşu angajat împotriva întregului popor român.
            În atare situaţie, subsemnatul şi colegul Victor Spinei, în calitatea noastră de coordonatori ai ediţiei a II-a a Istoriei Românilor, am considerat absolut necesar ca ultimul volum al operei – în afară de ceea ce proiectase şi realizase autorul, un prim tom reprezentând textul integral al lui N. Iorga – şi un al doilea tom, cuprinzând, aşa cum s-a menţionat în precizările introductive, «relatări, note şi corespondenţă referitoare la geneza şi condiţiile apariţiei sintezei iorghiste» şi, nu mai puţin, un amplu studiu intitulat Nicolae Iorga – istoric al Românilor, menit să investigheze «locul şi rolul pe care opera fundamentală a marelui savant şi patriot l-a ocupat şi continuă să-l ocupe în evoluţia studiilor istorice de la noi, impactul cu istoriografia universală contemporană» (Istoria Românilor, I, 1988, p. 58). Asemenea obiective, justificate pe tărâmul iorgologiei în urmă cu aproximativ un sfert de veac, şi-au aflat în răstimp deplina împlinire graţie studiilor ample şi temeinice ale unor reputaţi specialişti români şi străini, dintre aceştia impunându-se – după nume care nu mai au nevoie de nici o recomandare (Barbu Theodorescu, N. Bănescu, Ştefan Meteş, I. Simionescu, I. Petrovici, Dan Smântânescu) –, într-o ordine care nu-i numaidecât completă şi strictă, Keith Hitchins, Frederick Kellogg, Nicholas M. Nagy-Talavera, Bianca Cavallotti, V. Laurent, Paul Michelson, W. Oldson, Stephen Fischer-Galati, Cornelia Bodea, Andrei Oţetea, David Prodan, D.M. Pippidi, M. Berza, Ştefan Pascu, Al. Zub, Dan Berindei, Florin Constantiniu, Răzvan Theodorescu, Paul Cernovodeanu, Vasile Cândea, Pompiliu Teodor, D. Ciurea, N. Grigoraş, Andrei Pippidi, Dorina Rusu, Daniela Buşă, Ion St. Baicu, Corneliu Mihail Lungu, Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, Ioan Scurtu, Stelian Mândruţ, Mihai Sorin Rădulescu, Constantin Buşe, Stoica Lascu, I. Agrigoroaiei, Aurel Pentelescu, Jipa Rotaru, Gh. Zbuchea, G.G. Potra, Dan Zamfirescu, V. Cristian, Victor Crăciun, Ionel Cândea, C. Hlihor, Gh. Buzatu, cu permisiunea cititorului, dar, îndeosebi, Petre Ţurlea şi Valeriu Râpeanu.
            De altfel, acestuia din urmă îi datorăm, între atâtea solide ediţii critice şi contribuţii marcante privid rosturile lui N. Iorga în evoluţia culturii române moderne, două volume care, din momentul apariţiei, în 2001-2002, au răspuns integral obiectivelor stabilite de noi anterior pentru a fi acoperite prin materiale selectate în tomul secund al volumului X al actualei ediţii a Istoriei Românilor. În esenţă, Profesorul Valeriu Râpeanu a prelucrat un număr important de studii şi documente din 1940-1947 relativ la Nicolae Iorga după 1940 şi, implicit, la destinul Istoriei Românilor după asasinarea savantului în noiembrie 1940. A apărut, de asemenea, un excelent volum colectiv de studii şi documente privind activitatea ştiinţifică complexă din primul deceniu de existenţă a Institutului fondat de N. Iorga în decembrie 1936 (Ana Maria Ciobanu, Elena-Loredana Mirea, Petre S. Năsturel, Andrei Pippidi, Bogdan Popa, Nicoleta Roman, Raluca Tomi, Radu Tudorancea, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. 1936-1948, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2009).
            Consideraţiile expuse atestă de ce editorii au preferat pentru volumul X/2 al Istoriei Românilor actuala structură, cuprinzând în prima ordine opiniile unor prestigioase personalităţi [Nichifor Crainic, G. Călinescu, Gh.I. Brătianu, Nicolae Bănescu, David Prodan] asupra ilustrului lor predecesor NICOLAE IORGA, Patriarhul istoriografiei naţionale, apoi o serie de documente referitoare la apariţia Istoriei Românilor şi îndeosebi la definitivarea şi tipărirea ediţiei în limba franceză (Histoire des Roumains et de la Romanité Orientale, I-X, Bucarest, 1937-1945), precum şi amplul studiu al Prof. N.A. Constantinescu, fostul colaborator al savantului la Universitatea din Bucureşti şi la «Revista Istorică», pe marginea sintezei din 1936-1939, examinată cu profesionalism şi minuţiozitate. În final, mai multe studii şi documente [semnate de Gh. Buzatu] stăruie – în prelungirea unor eferturi anterioare ale specialiştilor – asupra unor aspecte inedite ori mai puţin cunoscute privind viaţa şi opera lui N. Iorga”.
 
            Alături de coordonarea – în parametrii parţial relevaţi mai sus –, împreună cu acad. Victor Spinei, a reeditării Istoriei Românilor profesorul Gh. Buzatu a publicat în continuare, după 1990, o sumă de materiale referitoare la opera şi activitatea lui N. Iorga, „cel mai mare istoric al românilor din toate timpurile”, inclusiv cu abordarea de teme noi – neaccesibile până atunci –, precum Iorga-Basarabia sau Iorga-Antonescu.
            Aşa sunt – Iorga despre relaţia lui Eminescu cu istoria (în colaborare cu Ioan Saizu, „Academica”, II, nr. 2, 1991); Nicolae Iorga – apostol al unirii tuturor românilor („Datina Românească”, IV, nr. 4, 1997); Nicolae Iorga şi contemporanii săi. Documente inedite (în Constantin Buşe, Constantin Găucan /coord./, Nicolae Iorga 1871-1940, Bucureşti, 2001: 93-96); Nicolae Iorga şi Marea Unirea românilor (în Permanenţa lui Nicolae Iorga, 2006: 53-81); N. Iorga – parlamentar şi orator („Analele Universităţii din Craiova. Seria Istorie”, XI, 2006: 191-211); Figuri de parlamentari celebri: Nicolae Iorga (în Constantin Buşe, Constantin Găucan /coord./, I, 2006: 200-223); Nicolae Iorga in memoriam (corespondenţă politică şi literară) (în colaborare cu Stela Cheptea, în Constantin Buşe, Constantin Găucan /coord./, II. Partea a 2-a, 2006: 75-160); S-a întâmplat în noiembrie 1940 (în colaborare cu Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, în „Orizont XXI, II, nr. 8, 2007: 3-16); Nicolae Iorga şi Ion Antonescu: Istoria războaielor României din 1914-1919 şi 1941-1944 (în colaborare cu Horia Dumitrescu, în Constantin Găucan /coord./, III, 2007: 73-88); Posteritatea lui N. Iorga – între tragedie şi sublim (în colaborare cu Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, în Constantin Buşe, Constantin Găucan /coord./, IV, 2007: 63-113): „Este, netăgăduit, dificil de conceput, dar posteritatea lui N. Iorga, dacă a fost grav afectată până astăzi, aceasta s-a petrecut mai degrabă cu acordul unora dintre istoricii români. Şi nu o dată, ci în mai multe rânduri. Şi nu de către orişicine, ci, adeseori, din impulsuri şi cu acoperirea forurilor oficiale. Ca şi cum N. Iorga, cel mai mare istoric român din toate timpurile, nu ar fi aparţinut neamului, ci celor mai înrăiţi duşmani ai noştri ori s-ar fi pus în slujba celor mai nemernice dintre -ismele care au bântuit blestematul veac al XX-lea! Astfel, N. Iorga, Apostol consacrat şi recunoscut al tuturor românilor, prin voinţa regimurilor fascistoide şi comunistoide de la Berlin şi Moscova, acţionând prin netrebnicii lor ţârcovnici plasaţi la Bucureşti şi aiurea, a devenit pe moment un  personaj primejdios şi odios, alungat din conştiinţa poporului său, metodic şi persistent, în numele unui viitor propăvăduit a fi «de aur», dar care, în fond, s-a dovedit a fi al Apocalipsei”; România şi vecinătatea Rusiei, în viziunea lui Nicolae Iorga (în Constantin Buşe, Constantin Găucan /coord./, IV, 2007: 51-66); Renovaţia Istoriei Românilor de N. Iorga de N.A. Constantinescu (în Marea Unire a tuturor românilor, Focşani, 2008: 289-483); Un model istoriografic: „Istoria românilor” a lui Iorga (10 volume 1936-1939) (în Constantin Buşe, Constantin Găucan /coord./, VI-VII, 2008: 58-247 – prezentarea lucrării „Istoria românilor” a lui N. Iorga făcută de Nicolae A. Constantinescu); Nicolae Iorga şi Unirea Românilor (în colaborare cu Horia Dumitrescu, în Marea Unire a tuturor românilor, Focşani, 2008: 484-552); Nicolae Iorga pe Internet (în Constantin Buşe, Constantin Găucan /coord./, VIII, 2009: 69-106); Nicolae Iorga – În apărarea Basarabiei (Micromonografia cinsacrată trecutului şi prezentului provinciei româneşti străbune) (în colaborare cu Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, în Constantin Buşe, Constantin Găucan /coord./, IX, 2009: 85-122): „N. Iorga s-a impus, netăgăduit, drept Apostolul cauzei Marii Uniri din 1918. După numai 22 de ani, în 1940, prăbuşirea României Mari – care avea să coincidă în chip tragic, dar simbolic cu sfârşitul însuşi al celebrului istoric – nu putea să-l lase indiferent pe acesta. Istoricul al reacţionat imediat şi plenar [după prezentarea notelor ultimative sovietice, la 26-27 iunie 1940], în articolele politice tipărite în presa zilnică, la Parlament sau în conciliabulele oficiale şi, nu mai puţin, în lucrările sale ştiinţifice. Sub acest ultim aspect, se impune a reţine că una dintre micro-sintezele sale bine cunoscute, în speţă Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, care se bucurase deja de două ediţii în limba franceză (1922,1931), a fost imediat reeditată şi, mai mult, tradusă şi difuzată [în 1940] în limbile română şi rusă”; N. Iorga şi problemele României moderne („Revista română de studii eurasiatice”, VI, nr. 1-2, 2010: 89-120); Posteritatea lui Nicolae Iorga (în Constantin Buşe, Constantin Găucan /coord./, X, 2010: 71-91).
           
            Un ultim – din câte cunosc – material publicat (postmortem, în 2014 – parte, însă, a Materialelor Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale „Basarabia – 1812. Problemă naţională, implicaţii internaţionale”, 14-16 nau 2012, Chişinău – Iaşi), se intitulează La bicentenarul raptului Basarabiei – Nicolae Iorga: studiu de caz (problematică regăsită şi în alte studii ale profesorului Gh. Buzatu), începând din 1990, când va integra într-un volum articolul Un Minister Antonescu).  
            Partea de început a materialului reelvă conexiuni între Apostolul Neamului (asasinat la 27 noiembrie 1940), şi Conducătorul Statului (executat la 1 iunie 1946), a cărei activitate a fost studiată cu acribie de către profesorul Gh. Buzatu:Nenumărate au fost împrejurările care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N. Iorga şi I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea condiţii şi temeiuri care, din nefericire, i-au despărţit.
            Ceea ce, însă, a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul reciproc faţă de proporţiile, în afară de orice dubii, ale personalităţilor implicate în «joc», cum şi faţă de cele mai multe dintre laturile activităţii lor. Dacă este adevărat că, la un moment dat, istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reţinut înverşunat pe răbojul nemulţumirilor sale, el, totuşi, ajuns Conducător al Statului Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, a avizat în 1941 creditele necesare perntru continuarea activităţii de traducre şi terminare a tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în zece volume din 1936-1939. Trecând peste numeroasele elemente ce pot fi luate în considerare, volm reţine că, la 7 septembrie 1940, savantul a publicat în cotidianul «Universul» articolul intitulat simpu Un Minister Antonescu, în care-l evoca pe militarul de excepţie din cursul Războiului Unităţii Naţionale din 1916-1919 şi îşi exprima convingerea în privinţa a ceea ce trebuia să fie – şi a fost! – regimul Generalului. Tocmai, având în vedere acest material, cel mai adesea neglijat, îl reproducem integral:
Un Minister Antonescu
            Regele a numit Preşedinte de Consiliui pe Generalul Antonescu. Acest nume aminteşte rezistenţa mândriei româneşti din timpul Marelui Război,sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoşatului General Presan, apoi severul director al Şcoalei de Război, formând ofiţeri pentru luptă, nu pentru paradă şi onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organisări greşite, opunea o concepţie diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ţinta sa, nu s-a gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârşit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai uşor.
            Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranţele pe care le trezeşte marea sa valoare militară.
            A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o, şeful unei revoluţii în favoarea unei singure grupări politice (referire la Mişcarea Legionară – Gh.B.), în momentul când se cere solidaritate românească, e mai mult decât o greşeală.
            Generalul Antonescu nu poate primi acest rol.
            Şi, după cum se ştie, Generalul Antonescu n-a primit «rolul» despre care a vorbit N. Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale (septembrie 1940-ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii. Dar nu şi la crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie 1940, le-au căzut victime zeci de personalităţi, în primul rând N. Iorga însuşi. Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia României după prăbuşirea graniţelor în iunie-septembrie 1940, se poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului I. Antonescu–Horia Sima, dar nu şi una personală, a Generalului. Este adevărat că Generalul, în ce-l priveşte, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea şi pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile, în condiţiile războiului mondial; ca şi ulterior. Dar, în acelaşi timp, nu se poate neglja că, în şedinţa din 28 noiembrie 1940 a Cabinetului, Ion Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera «crimele ordinare», fiind decis să se «retragă». Iar când la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a sosit, în dimineaţa de 28 noiembrie 1940, ştirea uciderii lui N. Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de «necunoscuţi» de la domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva – a fost «foarte impresionat şi numai răspunderea ce avea de viitorul ţării l-a împiedicat – relatează fostul ministru N. Mareş – de a părăsi conducerea Statului (subl.n.)». Din câte ştim, a fost primul avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorţul de legionari, survenit în practică abia în urma rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, avea cu obligativitate să se producă”.

Despre Stoica Lascu

Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.
 
Citește și:

Anul Omagial Iorga 150: Nicolae Iorga - Independenţa „am plătit-o cu sânge, cu sângele celor câteva mii de dorobanţi cari au căzut în noroaiele Plevnei” 

Anul omagial Iorga 150 103 ani de la actul Unirii de la Chişinău a Basarabiei cu „mama sa” România
 
 
Comentarii








Cele mai recente postari