Anul Omagial Iorga 150 Nicolae Iorga - Independenţa „am plătit-o cu sânge, cu sângele celor câteva mii de dorobanţi cari au căzut în noroaiele Plevnei”

La rememorarea premiselor istorice, a voinţei unei naţiuni în formare, a contextului internaţional, a meritelor oamenilor dela 1877-8 în câştigarea Independenţei de Stat (proclamată în Parlament la 9 mai 1877, act promulgat de Domnitoul Carol „I-iu” a doua zi), apelul la opera ştiinţifică şi, nu mai puţin, cea publicistică a savantului N. Iorga – cel mai de seamă „product”, alături de Eminescu, al Naţiei noastre –, s-a impus întotdeauna; cu atât mai mult în acest an, când de la naşterea sa se vor împlini, la începutul verii, 150 de ani – motiv ca autorităţile în drept, politico-administrative şi ştiinţific-academice, să proclame 2021 drept Anul Omagial Nicolae Iorga.



Marele istoric are câteva lucrări speciale – Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit (1927: 244 pp.), La Russie en Orient de 1875 à 1878. D’après les confessions de M. Nélidov (1916: 24 pp.), Războiul de independenţă. 1877-8. Cursuri ţinute la Universitatea Populară din Vălenii-de-Munte (1927: 12 pp.), La guerre de 1877-78 nouvelles informations. État d’esprit des belligérants (1928: 20 pp.), Ploieştii în războiul de Independenţă. Conferinţă ţinută la Ploieşti 1928 )1928: 12 pp.), Informaţii spaniole despre războiul nostru pentru independenţă (1928: 36 pp.).


De asemenea, în numeroase conferinţe, expuneri la Radio – în preajma zilei de 10 Mai, ziua naţională a Ţării – când se sărbătorea, în perioada României Monarhice, Independenţa şi sosirea în Ţară, în 1866, a domnitorului Carol – precum: Zece Mai. Conferinţă ţinută la serbarea şcolară de 10 mai 1898 (1898: 24 pp.), Valoarea morală a zilei de 10 Mai (expunere difuzată la Radio, la 10 mai 1940), Valoarea Independenţei (expunere difuzată la Radio, la 28 aprilie 1939): Independenţa „am plătit-o cu sânge, cu sângele celor câteva mii de dorobanţi cari au căzut în noroaiele Plevnei, înfruntând cu bărbăţie tot ce putea să îndrepte împotriva lor furia apărătorilor  dreptului otoman şi asprimea cerului de toamnă. Preţul cel mare al ei a fost în condiţiile de luptă hotărâtă, pe care le-a ales simţul de demnitate şi de mândrie al lui Carol I şi înţelegerea celor mai deştepţi şi mai luminaţi dintre oamenii politici cari l-au înconjurat”.
___________
 
Reproducem, mai jos, un material de „vulgarizare”/popularizare semnat de Titanul Istoriografiei şi Culturii Române – N. Iorga. Anume, cursurile ţinute în 1927 la Universitatea Populară din Vălenii-de-Munte, sub titlul Războiul de Independenţă 1877-8.
 
I.
Războiul de independenţă al României n’are istoria pe care o merită.
Acum vre-o patruzeci de ani, un ofiţer cu studii superioare in Germania, colonelul Teodor Văcărescu, îl înfăţişa într’o carte cu caracter pur militar şi oarecum oficios. Lucrarea colectivă a statului-major a apărut puţin înainte: de proporţii restrînse, ea a trecut aproape necunoscută. Memoriile lui Pruncu, ale căpitanului Crăiniceanu sînt de puţină întindere; resumatul frances al ofiterului Vasiliu (Năsturel) n’are decit o valoare tehnică; notele lui Georgescu-Sergent, apreciate cîndva, ca formă literară, sînt oarecum „pregătite”. Fără a a vorbi de publicaţia în fascicule datorită unui Romîn ardelean, care a publicat-o la Graz. Un Chibici-Rîvneanu, Bucovinean, a publicat in „Convorbiri literare” schiţe mai mult glumeţe, şi gluma nu lipseşte în ziarul frances al lui I. Lahovary, ieşit de curînd.
După acea epocă numai cărticica populară, dar vădit incompetentă, a lui Coşbuc, a înviat amintirea faptului de arme din care pleacă ultima perioadă din istoria Statului romîn.
Ni lipsesc memorii mai amănunţite şi mai ales scrisori. Din fericire avem bogate corespondenţe de războiu ale ziariştilor veniţi din toate părţile Europei; adunarea lor e grea şi va ţinea multă vreme.
Comemoraţia de cinzeci de ani a dat o foarte bună şi curagioasă expunere militară, a generalului Radu Rosetti, care nu cruţă criticile. Cîteva conferinţe ale Universităţii populare s’au tipărit în volum: cu o adevarată valoare numai acelea, privitoare la răsunetul războiului în Ardeal şi Bucovina, ale d-lor Sextil Puşcariu şi I. Nistor. Cartea mea, cerută de Academia Romînă, stă să apară.
Războiul pentru independenţă nu e încununarea unei lungi serii de sforţări naţionale care să fi avut în vedere înainte de toate înlăturarea vasalităţii mai mult nominale faţă de Turcia, care nu-şi avea represintantul la Bucureşti şi primia doar, cînd voiam, o modesta sumă anuală pe care nu consiţiam s’o numim tribut, ci „sumă convenţională”. În general, gîndul popoarelor din Sud-Estul Europei era îndreptat care unitatea naţională. Pe aceasta o aveau înaintea ochilor la 1804 Sîrbii lui Caragheorghe, care se plîngea „Împăratului” din Constantinopol de abusurile dahiilor; la un Imperiu bizantin complect se gîndiseră Grecii încă înainte de 1821, chiar dacă ar fi avut de Împărat pe Sultanul; Bulgarii au propus Turcilor să facă din Sultanul acesta şi un Ţar al lor. În ce ne priveşte pe noi, Turcia ni era absolut necesară, ea la a cării integritate teritorială ţinea toată Europa, cu Anglia în frunte, pe cînd noi puteam fi interesanţi doar pentru gurile Dunării, – ca sprijin contra tendinţei ruseşti de a ne înghiţi.
Astfel la 1848 am primit bucuroşi pe soldaţii turci veniţi totuşi să înăbuşe o revoluţie naţională, îndreptată însă contra Rusiei; lupta cu pompierii în Dealul Spirei a fost un incident întîmplător; la 1853 sosirea, alături de Austriecii antipatici, a Turcilor lui Omer-Paşa ca armată de ocupaţie, păzind contra Ruşilor izgoniţi, a fost privită ca o izbăvire.
Dar iată că îndată dupe aceia lucrurile se schimbă. Alături de Austria şi de Anglia, Turcia a hotărît contra Unirii. Ea caută a întrebuinţa ambiţiile de Domnie separatistă ale lui Vogoridi şi Eliad, cari paradeaza cu fesul pe cap. Trebuie ca ameninţările lui Napoleon al III-lea să intervie pentru ca ea să strice alegerile moldoveneşti falsificate.
De fapt, era o nouă lume turcească. Europenisanţii Reşid, Aali şi Fuad voiau un Imperiu unitar şi centralisat în locul organismului istoric de felurită alcătuire. Şi noi devenirăm în această cugetare simple provincii, ceia ce în ruptul capului,  cu absoluta noastră libertate de acţiune, nu puteam să o admitem.
Cuza-Vodă, excepţional exemplu de adaptare la situaţie, a răspins aceste încălcări. În visita la Constantinopol, în răspunsul la mustrările din 1865 ale Marelui Vizir, el a opus o superioară demnitate acestor jignitoare pretenţii.
Dar, la detronarea lui, noul Domn, adus din Occident, Carol I-iu, a trebuit să îndure umilinţi şi să accepte scăderi pe care niciodată nu le va uita. A fost primit la Constantinopol ca vasal, şi onorurile de care s’a împărtăşit erau numai pentru prinţul prusian. I s’a cerul mărgenirea armatei, interzicerea convenţiilor cu străinătatea, a decoraţiei proprii, a monedei dacă n’ar purta semnul de vasalitate.
Zece ani s’a dat, şi de liberali şi de conservatori – aceştia sprijiniţi mai ales pe Austro-Ungaria condusă de ministrul Andrássy – o lupta învierşunată contra acestei situaţii. S’a încheiat cu vecinii de peste munţi o convenţie comercială proastă, pentru a ni afirma dreptul; s’a renunţat la agitaţiile în Ardeal, s’au bătut bani de aramă în Anglia; s’a vorbit nu o dată de independenţă şi chiar de regalitate.
Picătura care făcu să se reverse nemulţămirea a fost Constituţia de la 1877 a lui Midhat-Paşa, care înfăţişa o nouă eră în europenisarea Turciei.
Francisc-Iosif apăruse la Cattaro ca Împărat al Orientului, curtenit de vasalii creştini din Balcani. Îndată, cu îndemn şi sprijin austriac din Dalmaţia, se revoltă Bosnia şi Herţegovina – şi Rusia, rivala în Orient, va răspunde răsculînd Bulgaria. Cu Andrássy în frunte, Puterile încearcă o potolire. Conferinţa ambasadorilor se adună la Constantinopol. I se anunţă prin bubuituri de tunuri că Turcia posedă o Constituţie pentru toţi supuşii săi deveniţi cetăţeni şi că străinătatea nu mai are de ce să se amestece.
În Constituţia otomană era vorba de „provincii privilegiate” şi de „şefii” lor. Am cerut, indignaţi, explicaţii. Ministrul de Externe al lui Abdul-Hamid a confirmat că aceasta ne priveşte şi pe noi. Trebui ca Andrássy să-l silească la o tăgăduire îngăimată. Starea de spirit necesară războiului independenţei era dată însă prin aceasta.
 
II.
        Care era atitudinea Rusiei faţa de împrejurarile din Orient?
Conştientă de ce jertfise de la Petru-cel-Mare la Ecaterina a II-a, de la aceasta la Alexandru I-iu şi la Nicolae I-iu, ea nu putea părăsi Balcanul, cu Ţarigradul în fund, ambiţiilor austriece, înoite. Acesta era un punct statornic, neschimbat. Mai curînd mergea şi la războiu. Dictatorul cel nou al Europei, Bismarck, a fost presimţit în această privinţă. Răspunsul lui sili pe cei doi rivali la o înţelegere. Ea s’a încheiat in 1876 la Reichstadt. Partea făţişă descuraja pe Sîrbi şi Muntenegreni, cari, luînd partea conaţionalilor lor din Bosnia şi Herţegovina, porniseră un războiu de liberare, nenorocit pentru miliţiile entusiaste, dar rău pregătite, ale prinţului Milan. Partea secretă cuprindea un contract de anexari: Austro-Ungaria-şi reservà ocuparea Bosniei şi Herţegovinei pentru a executa reformele faţă de care Turcia insăşi se dovedise incapabilă sau răuvoitoare. Din partea ei, Rusia cerea înlăturarea ultimei urme a tratului de la Paris din 1856.
O parte din clausele lui, impuse învinsului, Ţarul Nicolae, fusese desfiinţată de cancelarul Gorceacov în cursul războiului franco-german din 1870-1. Rusia declarase că nu se mai simte îndatorită a se ţinea, milităreşte, de-o parte la Marea Neagră. Anglia acoperi această înfrîngere a politicei sale prin adunarea la Londra a unei conferinţe care consfinţi în formele diplomatice cerute, hotărîrea luată de singurul Cabinet din Petersburg. Rămînea însă schimbarea de teritoriu în Basarabia; cedarea către Moldova – şi se obiecta că acuma nu mai era o Moldovă, contopită la 1859 în noul Stat al Romăniei – a celor trei judeţe din Sud (Cahul, Bolgrad şi Ismail), care ni fuseseră date la Paris (împreună cu însăşi delta, cerută şi căpătată apoi de Turci, ca mai în stare s’o apere) pentru ca gurile Dunării să nu rămîie în puterea Rusiei expulsate din Marea Neagră. Alexandru al II-lea considera ca o sfînta datorie a lui să facă a dispărea şi această clausă din ruşinea ultimelor zile ale tatălui său.
Luînd însă României nevinovate o parte din teritoriul ei, trebuia, în acelaşi timp, ca Rusia, care doria să facă războiul, nu răzleţ şi „egoist”, ci în numele Europei”, cu un mandat, formal sau tacit, al acesteia, să aibă putinţa de a pătrunde pe la noi, şi nu prin smîrcurile dobrogene, în Împărăţia turcească. A încheia o învoială ca de la Stat la Stat, i se părea însă imposibil faţă de o formaţiune politică vasală. De aceia Ignatiev, ambasadorul rusesc la Constantinopol, căruia i s’a atribuit, în chip exagerat, fabricarea războiului, încercă negocieri cu şeful guvernului romîn, Ion Brătianu, prin simpli agenţi ai lui, apoi prin secretarul său Nelidov. Trebui să se ajungă la o promisiune în ce priveste integritatea teritorială dorită de noi, cari primiserăm, din zvon, anume informaţii cu privire la intenţiile ruseşti în dauna noastră. Dar Nelidov mărturiseşte cinic, în notele sale, că această îndatorire, care, cu mici retuşări de stil, va trece în convenţia din April 1877, era concepută din partea lui ca îndatorind numai faţă de Turci: prietenul, creştinul avea voie să facà împotriva prietenului, a creştinului ceia ce nu se îngăduia păgînului care era să devie un duşman.
Brătianu merse la Ţarul însuşi, în Crimeia, pentru stoarce o asigurare. Întîlni o diplomaţie hotarîtă a-şi păstra punctul de vedere şi dispusă une ori a-1 spune cu sinceritate, cu neruşinare chiar. N’avem raportul visitei la Livadia, dar pe altă cale, prin Memoriile regelui Carol, ştim că la ameninţarea că, în orice cas, Ruşii vor trece, ministrul romîn obiecta că aceasta ar însemna atunci să se meargă la liberarea ereştinilor din Balcani pe trupul sîngerat al celui d’intăiu popor creştin găsit în cale.
În Rusia, de altfel, decisiunea de a face războiul nu era încă luată. Ţarul, temperament sentimental, romantic, dispus spre pace, ar fi preferal să iasă din situaţia de la 1856 fară a vărsa sîngele ostaşilor săi. El ştia nepregătirea tehnică a unei mari oştiri înarmate în mare parte cu puşti vechi şi cu tunuri proaste, şi fară generali de mîna întăiu, fără o intendenţă onestă şi activă, fără mijloace de transport, la care abia se lucra în Basarabia. Altfel voia însă opinia publică, zilnic încălzită de panslaviştii din Moscova ai lui Catcov, altfel Biserica şi femeile. Altfel aventurierii ca acel general din Turchestan, Cernaiev, care comanda la Belgrad o întreaga invasie de voluntari şi sanitari, ceia ce-i permise ca în ceasurile cele mai rele ale înfrigurării să ofere lui Milan I-iu o coroana regală pe care acesta a refusat-o. Marele Duce Nicolae, fratele Ţarului, doria neapărat războiul care trebuia să-l consacre general, şi, dacă la Chişinău, nu s’ar fi îmbolnăvit de o grea boală, hostilităţile ar fi început mai curînd poate.
În România, încă, din 1876 venise la putere Ion Brătianu, după o lungă oposiţie contra lui Lascăr Catargiu, înfipt la putere, pentru ajutorul ce-l dăduse Domnului în clipa cea mai delicată din stăpînirea lui, la 1870, cînd o demonstraţie contra Gerrnaniei învingătoare, demonstraţie tolerată de liberali, păruse a-l lovi drept în faţă. Reputaţia de revoluţionar a şefului Roşilor, pe lîngă care doctrinarul Rosetti, setos doar de libertatea tuturor în toate domeniile, îndeplinia rostul de pacific şi pasiv sfătuitor, totuşi ascultat totdeauna, opri pe Carol I-iu să-i încredinţeze, contra disposiţiei Puterilor, o situaţie în care putea să ajute şi să încurce. Se încercă un Ministeriu al generalului Florescu, adevăratul organisator al armatei, care căzu răpede, apoi urmă al liberalului moldovean, moderat, de pregatire germană, Manolachi Costachi Iepureanu, care, atacat şi primejduit, nu voi să se folosească de mijloacele care i se puneau la disposiţie de sus, pentru a resista. Brătianu, veni astfel la putere numai cu oamenii săi, la cari adause pentru Ministeriul de Externe, avut cu cîteva luni în urmă de Kogalniceanu însuşi, pe inofensivul profesor şi vestit orator fară convingeri, care fusese unul din publiciştii harnici ai epocii Unirii, Nicolae Ionescu, membru al „fracţiunii libere şi independente” din Iaşi.
Guvernul liberal, prigonit, atîta vreme, venise ca să-şi răsbune contra unor adversari pe cari-i ura. Se dădură la iveală toate păcatele regimului căzut, se executară alegeri de presiune oficială pentru Senat şi se trimeseră brutal, fără nicio cruţare, înaintea judecăţii oameni ca Lascar Catargiu, generalul Florescu şi talentatul tînăr Alexandru Lahovary.
În această atmosferă se află de trecerea, neaşteptată pentru o opinie publică pe care nimeni n’o pregatise, a Ruşilor; proclamaţia Marelui Duce, jignitoare pentru guvern, care se plîngea şi de aceia că actul se îndeplinise înainte ca Parlamentul, răpede convocat, să aprobe convenţia, nu dădea decît vagi explicaţii de sentiment. Nu putea să ştie nimeni dacă vom lua parte activă la războiul care, poate – ce teribilă perspectivă! –, era să se desfăşoare pe teritoriul nostru.
Guvernul era preocupat însă de a întări garanţia integrităţii teritoriale contra Ruşilor oarecum aliaţi. De aceia în grabă fu proclamată independenţa: Statului independent nu i se putea răpi ceia ce era posibil faţă de vasalul Sultanului. Cancelariile diplomatice răspunseră că voinţa unuia singur, care nu era măcar membru al „concertului european”, nu ajunge pentru a sfăşia un contract internaţional ca acela de la Paris. Alergarăm atunci la oferte de colaboraţie pentru ca aliatul să fie cruţat de o despoiere. Kogălniceanu, pe care Domnul îl impuse, în April, ca ministru de Externe, vorbi lui Ignatiev şi lui Gorceacov, Carol I-iu însuşi visită la Ploeşti pe Nicolae Nicolaevici, îl atrase la Bucureşti şi căută asigurări în conversaţii prieteneşti; el se adresă, în acel cartier general rusesc de la Ploieşti, Ţarului chiar, care-i făcu onoarea presintării trupelor sale. Toţi răspunseră cu un refus: Rusia face războiul singură şi pe sama ei; Romînii, cari aveau să se concentreze în Oltenia, pot aduce numai servicii de pază la Dunăre, care nu angajează la nimic.

III.
Astfel intrarăm în războiu fără înţelegere de-acasă, fără asigurări din afară.
La început trebui să urmăm sfatul, mai mult: injoncţiunea imperioasă a Ruşilor de a ne ţinea numai la paza Dunării muntene aşteptînd retragerea în Oltenia, unde, după dorinţa noastră, de a nu ne amesteca, şi după sfatul interesat al lui lui Andrássy, ne-am fi menţinut.
Dar avîntul plin de încredere al Ruşilor se opri, în Iulie, la Plevna, în cazanul apărat de redutele lui Osman, înzestrate cu o artilerie superioară şi apărate de puscaşi fanatici. Pe cînd Marele Duce înainta dincolo de Balcani, dupa greutăţile şi măcelul din pasul Şipca, unchiul sau, Nicolae Nicolaevici, era ţinut pe loc. Era nevoie deci de acea cooperaţie pe care aşa de brutal o refusase Rusia diplomatică şi chiar cea militară.
Încă de la ocuparea Nicopolei, nevoile, neprevăzute, ale campaniei cereau ajutorul micii oştiri romăneşti, a cării superioritate supt raportul tehnic ca şi supt cel moral e constatată de toţi marturii străini, corespondenţi ai tuturor marilor ziare europene. Cum era vorba de un simplu serviciu de garnisonare şi de pază a prisonierilor, generalul Manu, cu autorisaţia lui Kogălniceanu şi a Domnului, refusă, şi trebui insistenţă pentru ca paza cetăţii dunărene să fie acceptată.
De-odată vestea nenorocirii de la Plevna – amintirea Sedanului era recentă – se răspîndi. Printr’o telegramă ajunsă celebă, de şi une ori într’o forma exagerată, care nu e autentică, Marele Duce se cerea ajutat, şi fără zăbavă. Era pentru noi prilejul dorit de atîta vrerne, dar şi momentul de a cîştiga granţiile indispensabile în ce priveşte Basarabia-de-jos.
Brătianu însuşi merse la cartierul-general al Ţarului. Ceia ce căpătă fu însă numai asigurarea că „nu vom avea să ne căim de ceia ce vom face”. Domnul el însuşi se feri de a vorbi, ba chiar de a se amesteca în această gingaşă negociaţie. El nu mai era, după acel strigăt de chemare desperată, decît şeful unei armate, al unei armate creştine, care – şi din punctul de vedere al primejdiilor ce puteau răsări după o definitivă biruinţă turcească pentru teritoriul nostru – nu-şi putea refusa concursul. O fatalitate mai tare decît toate calculele ne atrăgea astfel în vîrtejul ei.
        Carol I-iu refusă a lucra supt ordinele unui general rus, ale oricăruia. Nu mai era decît o soluţie: să i se dea lui comanda, cea de formă, cea de fapt avînd a fi exercitată de un general rus. Şi, cînd acesta fu marele tehnician rus de la asediul Sevastopolului, batrînul Todleben, rolul Domnului romîn putea să-i mulţumească mîndria de şef al unui Stat şi de membru al unei glorioase familii domnitoare, dar nu să şi influenţeze operaţiile. Ele se sfîrşiră abia după un omorîtor asediu odată cu luna lui Novembre. Osman încercă  o ieşire, care, din causa dorinţei lui de a scapa şi populaţia musulmană, desperată, nu reuşi. Se îndreptă, rănit, spre cea d’intăiu trupă  duşmană şi întîlni pe colonelul romîn Cerchez; dar acesta n’avu curajul să iea asupra-şi situaţia, şi astfel predarea în toată forma se făcu lagărul rusesc.
Ce mai rămînea de făcut? A merge mai departe peste Balcani, cu Ruşii ?! Poate că un sentiment de loialitate s’ar fi deşteptat în sufletele acestora. Se preferă o acţiune separată, între Ruşi şi Sîrbii cari în curînd reintrară în acţiune ca să nu fie uitaţi la pace. Încercarăm să luăm Vidinul pe care Turcii îl putură apăra şi pe care Austriecii ni-1 refusară neted. Trebui deci să dăm  oarecare strălucire unor acţiuni isolate ca acelea de la Lom-Palanca, Opanez, Smîrdan şi mai ales Rahova.
Dar pacea se apropia, şi se bănuia ce voiau Ruşii. Încă odată Domnul nu voi ca partida să fie pierdută de dînsul. Miniştrii de căpetenie tot aşa. Maiorul Eraclie Arion, trimes pentru a negocia cu cea mai vicleană din diplomaţii, se ruga sa fie rechemat. La San-Stefano, nu furăm măcar menţionaţi altfel decît pentru a ni se dărui independenţa, odată cu a Serbiei şi Muntenegrului. Dobrogea se da Ruşilor ca obiect de schimb – pentru ce avea să ni ieie.
O imensă protestare zgudui ţara, pe cînd o nouă acţiune diplomatică în Apus, începea. Camerele, chemate, luară posiţie pentru a apăra integritatea ţerii. Gorceacov ne ameninţă atunci cu desarmarea, căreia-i răspunserăm cu un gest de demnitate. Avanposturile celor două armate pănă atunci aliate începeau a se pipăi.
Domnul apăru ca un împaciuitor, şi Ţarul binevoi a fi amabil în formă. Fondul rămînea neschimbat. Basarabia – şi, în schimb, orice. Decît să primim, am preferat judecata la Berlin, unde se aduna Congresul de revisiuire a hotărîrilor din San-Stefano. Nimeni nu ne-a susţinut. Cu Bosnia şi Herţegovina de „administrat”, Austro-Ungaria era platită. Franţa nu ne iubia. Anglia nu cheltuia pentru noi o vorbă. Italia ne părăsi şi ea. Bismarck ne trata ca pe nişte cerşitori inoportuni.
Părăsirăm Ruşilor Basarabia fără a o ceda. Iar Dobrogea o ocupăm, cu voia Puterilor, ca o pradă de războiu.
Mari meşteri ai formelor, conducătorii noştri, încă, odată, le salvaseră pe acestea.
 
Despre Stoica Lascu
Stoica Lascu (n. 18 iunie 1951) - fost muzeograf (la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa) şi profesor de Istorie (la Universitatea „Ovidius”), membru asociat al Academiei Oamenilor de Ştiinţă. Autor de cărţi şi studii referitoare la istoria modernă şi contemporană a României (cu privire specială asupra Dobrogei), la istoria Romanităţii Balcanice/românilor balcanici (aromânii&meglenoromânii) şi a spaţiului balcanic (cu privire specială asupra Albaniei), la aspecte ale Istoriografiei române de azi. Autor de publicistică istorică şi social-culturală.
 
Citește și:

Anul omagial Iorga 150 103 ani de la actul Unirii de la Chişinău a Basarabiei cu „mama sa” România