România are nevoie de Avocatul Copilului!

În România, doi copii sunt, în medie, victime ale unei forme de abuz în fiecare oră. Potrivit datelor Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA), doar în primele şase luni ale anului 2015, au fost înregistrate 6.736 astfel de cazuri, dintre care 1.555 s-au soluţionat prin includerea copiilor în sistemul de protecţie specială de stat sau privat. Numărul este în creştere de la an la an. Comparativ cu aceeaşi perioadă, în 2014 erau inregistrate 6.454 de cazuri, în timp ce în 2013 şi 2012 numărul acestor situaţii era situat sub 6.000. Cele mai frecvente situaţii de încălcare a drepturilor copilului, în cadrul familiei, sunt neglijarea, abuzul emoţional şi abuzul fizic. Acestora li se adaugă cazurile de exploatare sexuală, exploatare prin muncă sau în comiterea unei infracţiuni.
Tendinţa de creştere este cu atât mai îngrijorătoare cu cât "(...) numărul real al cazurilor de violenţă în familie este mult mai mare”, se precizează în Strategia naţională de prevenire şi combatere a violenţei în familie 2013 – 2017.
Drepturile copilului sunt încălcate zilnic acasă, la şcoală, in spitale, în societate in general, fără să ştim exact care este stadiul real al implementării Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului.
România are nevoie de o nouă instituţie, Avocatul Copilului, care să asigure un mecanism de verificare şi monitorizare a implementării prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului şi care să apere interesul superior al copilului, uneori chiar de abuzurile statului.
Iniţiativa promovată ieri, 8 Martie 2016, în Parlamentul României este susţinută şi de Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC), alături de un grup de parlamentari şi de alţi actori ai societăţii civile.
Proiectul de act normativ prezentat marţi în Parlament, de Ziua Internaţională a Femeii, pune în prim plan interesul superior al copilului şi prevede ca Avocatul Copilului să desfăşoare acţiuni prevăzute de lege chiar şi din oficiu în cazul încălcării drepturilor sau intereselor copilului, să acorde protecţie şi la cererea copilului, fără acordul părinţilor sau reprezentanţilor legali. Prin acest proiect se doreşte ca Avocatul Copilului să fie o autoritate independentă care să promoveze drepturile copilului aşa cum sunt ele definite prin lege, care să poată fi sesizată şi cu aspecte privind încălcarea drepturilor copilului de către persoane private, iar activitatea lui va trebui prezentată anual Parlamentului.
În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Copilului va putea să cerceteze fiecare caz, chiar şi fără avizare prealabilă, va putea cere autorităţilor publice, organizaţiilor sau instituţiilor să dea explicaţii sau să furnizeze informaţii, precum şi să pună la dispoziţia sa acte şi documente, inclusiv unele conţinând date personale  sau informaţii clasificate, în condiţiile legii, să efectueze anchete proprii, să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii şi angajaţii acestora, precum şi să citeze martori care pot da informaţiile necesare soluţionării cazului.
Tot în atribuţiile sale ar putea fi şi sesizarea instanţei de contencios administrativ cu privire la anularea unor acte de natură să afecteze drepturile copilului, să adreseze Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cereri de rezolvare a divergenţelor în interpretarea dreptului în domeniul prevederilor legale referitoare la drepturile copilului sau să elaboreze rapoarte speciale, pe care să le prezinte preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului şi primului ministru, cu privire la aspecte legate de promovarea şi protecţia drepturilor copilului.
Proiectul de lege prevede că instituţia Avocatul Copilului va avea buget propriu, care va face parte integrantă din bugetul de stat.
Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil militează de mai bine de 10 ani pentru înfiinţarea acestei instituţii. În anul 2012 în cadrul Festivalului Pentru Drepturile Copilului, împreună cu Insitutul Polonez din Bucureşti a oferit un exemplu clar de implicare a Avocatului Copilului în apărarea drepturilor copilului. Domnul Marek Michalak a declarat că Avocatul Copilului din Polonia funcţionează pe trei niveluri, primul fiind de intervenţie. Michalak a explicat că, dacă un copil are o problemă, el are dreptul să intervină şi să interpeleze orice instituţie a statului polonez despre cum a acţionat în cazul respectiv.
În anul 2013 în cadrul aceluiaşi Festival, Federaţia l-a avut ca invitat pe domnul Tam Baillie comisarului Scoţiei pentru copii şi tineri (şi fostul Preşedinte ENOC). Cu aceasă ocazie domnia sa a explicat cât de important este rolul Avocatului Copilului în ameliorarea cadrului legilsativ cu privire la drepturile copilului.
În 2015 în cadrul conferinţei "În Primul Rând Copiii! Raspunsuri inter-sectoriale şi de colaborare la abuzul, neglijarea şi exploatarea copilului” organizată de FONPC, Marc Dullaert, primul funcţionar însărcinat cu sondarea opiniei publice (ombudsman) privind copiii din Regatul Unit al ţărilor de Jos şi actual ăreşedinte ENOC (European Network of Ombudspersons for Children) a atras atenţia asupra faptului că România nu va putea avea niciodată o situaţie reală a includerii drepturilor copilului în legislaţia naţională şi nici date în timp real asupra încălcării drepturilor copilului dacă nu va exista un mecanism independent de monitorizare a drepturilor copilului.
 
Expunere de motive
Proiect de lege privind înfiinţarea AVOCATULUI COPILULUI
 
România a ratificat încă din anul 1990 Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului. Cu toate acestea, abordarea copilului în ansamblul drepturilor sale este realizată pentru prima dată în pachetul legislativ în domeniul protecţiei aprobat abia în anul 2004. Prin Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, exercitarea drepturilor copilului devine operaţională prin raportarea permanentă a drepturilor copilului la obligaţii ce revin părinţilor şi autorităţilor publice.
 
După 12 ani de la adoptarea acestei legislaţii din 2004, România încă nu are un mecanism de verificare şi monitorizare a implementării prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului.
 
A cincea parte din populaţia României (19.56% la 1 iulie, 2010, Sursa: INSSE) este formată din copii. Procentul este apropiat de cel înregistrat în Uniunea Europeană. Datele disparate, colectate de diferite instituţii publice sau organizaţii neguvernamentale şi mai ales situaţiile punctuale din teren, prezentate de mass-media sau ONG-uri, sugerează că bunăstarea copilului în România a continuat să se deprecieze semnificativ în ultimii ani. Reducerea cheltuielilor publice aferente serviciilor primare de la nivelul comunităţilor, inclusiv cele pentru copii, a dus în ultimii 2 ani la deteriorarea accentuată a calităţii acestora şi a accesului copiilor la servicii, exacerbând încălcarea drepturilor copilului. Cu toate acestea, lipsa datelor statistice care să ofere o imagine completă şi reală cu privire la situaţia copiilor şi la respectarea drepturilor lor face aproape imposibilă plasarea problematicii drepturilor copilului pe agenda publică şi implicit politică.
 
În ciuda procentului semnificativ din populaţie, copiii rămân „invizibili” pentru politici, ei nereprezentând o voce.  O treime din copiii României trăieşte în sărăcie. Opt minori din o sută trăiesc în România la nivelul de "sărăcie severă", cu mai puţin de 15 lei pe zi, potrivit UNICEF. 40% din populaţia României se află în risc de sărăcie si excluziune socială (al doilea cel mai mare % din UE 28).
 
Un procent de 48.5 copii din România trăiesc în risc de sărăcie sau excluziune socială, după datele Eurostat, ceea ce înseamnă că România este  pe locul doi în întreaga Europa. Cei mai vulnerabili şi expuşi sărăciei şi marginalizării sunt copii sunt cei din mediul rural şi copiii romi.
 
Participarea copiilor la deciziile publice este, de departe, un element neglijat. Atunci când se face, consultarea copiilor este mai degrabă un demers formal, de faţadă, fără o considerare reală a nevoilor exprimate de reprezentanţii copiilor.  Această problemă nu este doar una naţională, fiind remarcată de instituţiile publice internaţionale, inclusiv de Comisia Europeană, dar una la care România va trebui să găsească soluţii.
 
În ultimii ani, Uniunea Europeană şi-a întărit şi conturat demersurile de integrare a  drepturilor copilului în ansamblul politicilor europene dar şi de monitorizare prin mecanisme unitare la nivelul statelor membre a unor indicatori privind respectarea drepturilor copilului. Potrivit Comisiei Europene în „Experienţa în implementarea Comunicării Comisiei Europene” din 2006, s-a demonstrat că există o lipsă semnificativă de date credibile, comparabile şi oficiale. Acesta este un obstacol semnificativ în dezvoltarea de politici care să fie, în mod real, bazate pe date concrete. O dată acordat statutul legal (în cadrul Tratatului de la Lisabona) pentru Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,  articolul 24 al acesteia devine o nouă bază juridică pentru elaborarea şi implementarea strategiilor viitoare privind drepturile copilului (art. 24 stipulează dispoziţii speciale privind drepturile copilului şi stabileşte în mod explicit ca “în toate acţiunile care au legatură cu copiii, autorităţile publice sau instituţiile private trebuie sa ia în primul rând în considerare interesele copilului”).
 
În 2013 Comisia Europeană la iniţiativa unui consorţiu de ONG-uri, printre care Eurochild şi promovează Recomandarea ”Investing in children (Investiţia în copii)”, care are ca şi prioritate copilul în centrul serviciilor şi politicilor, cu scopul de a sparge ciclu vicios al sărăciei şi vulnerabilizării copilului, de a preveni şi a oferi servicii centrate pe nevoile copilului şi ale comunităţii.
 
Promovarea drepturilor copilului şi sistemul de protecţie a copilului sunt obiectul multor tratate europene şi internaţionale, al unor recomandări şi decizii, dar şi al unor convenţii. De subliniat este Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, Tratatul Uniunii Europene în care la art. 3(3)  sunt prezentate date cu privire la protecţia drepturilor copilului, Agenda UE pentru drepturile copilului, Planul de acţiune UE  pentru drepturile omului şi democraţie, Carta Fundamentală a Drepturilor (art. 2420 se referă la drepturile copilului). 25 de state membre al UE au semnat Convenţia ONU cu privire la Drepturile Persoanelor cu Dezabilităţi.
 
Pentru România, acordarea politicilor naţionale în domeniul protecţiei copilului cu  agenda europeanăî în acest domeniueste cu atât mai mult o provocare, cu cât în fapt, aşa cum reiese şi din Recomandările Comitetului ONU din 2009, drepturile copilului au rămas într-un con de umbră, în ciuda documentelor oficiale care susţin contrariul.
 
Analiza privind structurile de monitorizare, promovare şi protecţie a drepturilor copilului - raport elaborat şi prezentat de FONPC în noiembrie 2011 la Palatul Parlamentului, sub înaltul patronaj al Preşedintelui Senatului – a scos în evidenţă cât de fragmentată este în România construcţia instituţională cu atribuţii în promovarea, protecţia şi monitorizarea drepturilor copilului. Ca urmare a analizei structurilor existente la nivel european şi internaţional, FONPC consideră că înfiinţarea Avocatului Copilului în România este soluţia cea mai sustenabilă.
 
În cadrul recomandărilor sale în urma analizei Rapoartelor de ţară privind progresele înregistrate referitoare la implementarea prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului (rapoartele aferente anilor 2003 şi 2009), Comitetul ONU pentru drepturile copilului, pe de o parte, remarcă lipsa unui mecanism independent de monitorizare a drepturilor copilului, pe de alta, îndeamnă statul parte (în speţă, România) să depună eforturi pentru înfiinţarea unei instituţii independente cu rolul de promovare şi protecţie a drepturilor copilului.
 
De altfel şi Raportorul ONU Philip Alston în raportul final realizat în urma vizitei în România în 2015 a susţinut faptul că este nevoie de o insituţie de tipul Comisarului pentru Copii, care să aibă un madat clar ş puterea de a proteja drepturile copiilor, dar în acelaşi timp ş resursele adecvate pentru a promova şi proteja drepturile copilului, precum ş independenţă.
 
Prin crearea unui mecanism funcţional de monitorizare a drepturilor copilului, va putea fi  posibilă reconsiderarea modului de elaborare a politicilor şi strategiilor în domeniu prin utilizarea şi valorificarea unor informaţii privind nevoile de dezvoltare ale copilului.
 
Conform standardelor ENOC, instituţia de tip ombudsman pentru copii are atribuţii şi misiuni ce exced aria de competenţe pe care le are în prezent un adjunct al Avocatului Poporului sau ANPDCA, motiv pentru care, în România nu putem vorbi încă de o structură corespunzătoare în totalitate funcţiei de monitorizare.
 
Monitorizarea drepturilor copilului, conform standardelor ENOC şi Principiilor de la Paris, trebuie făcută de o instituţie independentă de administraţie (centrală) care elaborează politici în domeniul protecţiei copilului, urmărind implementarea acestora la nivel local. O autoritate independentă care să promoveze drepturile copilului aşa cum sunt definite prin lege, care să poată fi sesizată şi cu aspecte privind încălcarea drepturilor copilului de către persoane private este imperios necesară. Ea trebuie să prezinte garanţii de independenţă şi competenţe necesare unei reale promovări a drepturilor copilului.
 
Comitetul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, în recomandările sale făcute în cadrul celei de a 51-a sesiune (2009) la capitolul Monitorizare independentă, menţionează că Avocatul Poporului (România) poate primi şi examina plângeri depuse de copii. Comitetul constată şi înfiinţarea unei Direcţii pentru protecţia drepturilor copilului în cadrul instituţiei Avocatul Poporului şi ocuparea, cu o oarecare întârziere, în 2007, a postului de adjunct al Avocatului Poporului ce deţine, printre altele, şi atribuţii în sfera protecţiei copilului. Totuşi, Comitetul îşi manifestă preocuparea cu privire la faptul că Avocatul Poporului nu îndeplineşte criteriile stabilite în Principiile de la Paris şi notează că existenţa acestei instituţii nu este foarte cunoscută. Prin urmare, aceasta primeşte un număr redus de plângeri legate de copii, număr aflat în scădere în comparaţie cu totalul plângerilor depuse. Comitetul notează, cu o oarecare preocupare, respingerea de către Parlament în anul 2009, a unui proiect de act normativ prin care se dorea înfiinţarea instituţiei Avocatul Copilului.
 
Comitetul recomandă ca, ţinând cont de comentariul său general nr. 2 (2002) cu privire la rolul instituţiilor naţionale independente pentru apărarea drepturilor omului din domeniul promovării şi protecţiei drepturilor copilului, dar şi de recomandările sale anterioare, statul parte să revizuiască statutul şi eficienţa instituţiei AvocatulPoporului în domeniul promovării şi protecţiei drepturilor copilului, luând în considerare şi criteriile prevăzute în Principiile de la Paris. Acest organism trebuie să beneficieze de toate resursele umane şi financiare necesare pentru a-şi putea duce la îndeplinire mandatul într-un mod eficient şi semnificativ, în special în ceea ce priveşte capacitatea sa de a primi şi de a examina plângeri de la/sau în numele copiilor, legate de violarea drepturilor acestora. Comitetul recomandă ca statul parte, în concordanţă cu recomandările anterioare, să realizeze în continuare eforturi pentru înfiinţarea unei instituţii independente a Avocatului Copilului.
 
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului nu conţine nicio dispoziţie care să abordeze de o manieră specifică instituţia ombudsman pentru copii.
 
În schimb, articolul 4 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului stipulează ca statele părţi să se angajeze să ia toate măsurile legislative, administrative şi orice alte  măsuri care se impun pentru implementarea drepturilor copilului, recunoscute în prezenta Convenţie. Infiinţarea şi funcţionarea unui ombudsman pentru copii poate fi considerată ca parte a măsurilor necesare vizate de această prevedere din Convenţie.
 
Argumente de ordin juridic:
•           concordanţa cu prevederile Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului; art. 4 stipulează că guvernele trebuie “să ia toate măsurile adecvate, legislative şi de altă natură pentru punerea în aplicare a drepturilor recunoscute de prezenta Convenţie”;
•           cerinţele şi formulările adresate Statelor părţi de către Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului, în mod deosebit cele referitoare la pregătirea de rapoarte;
•           angajamentele României faţă de reglementările din documentele instituţiilor
internaţionale şi europene în domeniul respectării drepturilor copilului;
•           misiunea Comisarului European pentru Drepturile Omului din cadrul Consiliului Europei
 
Argumente de ordin funcţional - Funcţiile Avocatului Copilului sunt în concordanţă cu Principiile de la Paris, care stipulează că orice instituţie din domeniul drepturilor omului trebuie să aibă, printre altele:
•           competenţe în a promova şi apăra drepturile omului;
•           responsabiltăţi în furnizarea opiniilor, recomandărilor, propunerilor şi raportărilor;
•           dreptul de a face publice părerile şi rapoartele, inclusiv pe cele ale stadiului actual al legii, cu privire la drepturile omului şi la încălcările acestora;
•           dreptul de a contribui la rapoartele pe care statele trebuie să le prezinte organismelor şi comisiilor Naţiunilor Unite şi instituţiilor regionale;
 
Argumente de ordin financiar
•           eficienţa financiară, dacă preia de la Avocatul Poporului personal şi baza materială;
•           economia de resurse umane şi de timp prin faptul că îşi asumă rolul de coordonare în activităţile de monitorizare, promovare şi protecţie a copilului, rol exercitat de mai multe instituţii în prezent.
 
Responsabilitatea unică de coordonare atribuită Avocatului Copilului ar contribui la abordarea cu prioritate a drepturilor copilului în agenda publică şi ar asigura coordonarea pentru respectarea drepturilor copilului atât pe orizontală, cât şi pe verticală, la toate nivelurile. Instituţia propusă ar putea avea totodată responsabilitatea de a dezvolta o strategie comprehensivă pentru drepturile copilului, de a monitoriza implementarea acesteia, precum şi funcţii de cercetare, analiză, promovare, sensibilizare dar şi de coordonare a raportărilor periodice pentru Comitetul pentru Drepturile Copilului.
 
Istoricul Avocatului Copilului în Lume
Prima ţară care a înfiinţat, prin lege, instituţia ”Avocatul Copilului” a fost Norvegia, prin Legea nr. 5 din 1981, deşi Organizaţia Salvaţi Copiii din Suedia realizase, în anul 1970,  prima încercare, de a crea un canal care să protejeze drepturile copiilor - un ”Avocat al Copilului” (Ombudsman for children). 
 
Austria a înfiinţat în anul 1989  Ombudsmanul Federal pentru Copii, prin legislaţia de protecţie a copilului - Federal Tineret Welfare Act. Prin această lege s-a stabilit în perioada 1989-1995, un sistem de birouri locale ale ombudsmanului în toate cele nouă provincii (Länder).
Consiliul Comunităţii Francofone din Belgia a stabilit, în 1991, un Delegat General pentru Drepturile Copilului care a fost învestit de Executivul Comunităţii Francofone.
La 15 iulie 1997, Parlamentul Flamand a adoptat un Decret prin care, pentru Comunitatea Flamandă, a înfiinţat instituţia „Chidren's Rights Commissioner" – „Comisarul Drepturilor Copiilor".
 
Danemarca a înfiinţat, în iulie 1994, „National Council for Chidren" - Consiliul Naţional pentru Copii, ca instituţie abilitată să protejeze respectarea drepturilor copiilor.
 
Franţa a adoptat, la 6 martie 2000, o lege care priveşte înfiinţarea instituţiei „Ombudsperson for Children" (Avocatul Copilului). Competenţa numirii „Ombudsperson for Children"  (Avocatului Copilului) aparţine Preşedintelui Republicii Franceze.
 
Suedia a înfiinţat, în iulie 1993, institutia „Ombudsman for Children and Young Persons" (Avocatul pentru Copii şi Tineri) iar în anul 2002, au fost aduse îmbunătăţiri legii de înfiinţare prin care s-a dezvoltat independenţa Avocatului pentru Copii şi Tineri.
 
În Belgia, primul ombudsman pentru copii a fost instituit de către Comunitatea francofonă în 1991, luând numele delegatului general pentru drepturile copilului. În Comunitatea flamandă, funcţia de ombudsman a fost creată în 1997, sub forma unui Comisar al drepturilor copilului. Dar nu există nici o funcţie de acest gen la nivel federal,  în Comunitatea germanofonă.
 
Reţeaua Europeană de Ombudsmani pentru Copii (ENOC) a fost înfiinţată pentru a realiza legătura între instituţiile independente (înfiinţate de Parlament sau de Guvern): naţionale, regionale sau locale, de stat pentru protecţia drepturilor copilului, precum şi ONG-urile care acţionează la nivel naţional în acest domeniu. Această reţea a fost creată, în iunie 1997, de 10 membri fondatori, în Trondheim, Norvegia. UNICEF asigură secretariatul acestei organizaţii şi realizează legătura între instituţii independente de apărare a drepturilor copilului din diferite state.
 
La nivel european există 40 de instituţii de acest tip. În anul 1997 s-a înfiinţat Reţeaua Europeană a instituţiilor Avocatul Copilului (ENOC) cu reprezentanţi din 24 de state: Austria, Belgia, Croaţia, Danemarca, Franţa, Georgia, Grecia, Irlanda, Irlanda de Nord, Islanda, Letonia, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malta, Norvegia, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii, Rusia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria.
 
Care sunt garanţiile pe care trebuie să le prezinte o astfel de instituţie?
Patru garanţii principale sunt evidenţiate de Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului, acestea susţinându-se reciproc şi trebuie să fie tratate într-o manieră combinată.
• Independenţă
• Accesibilitate
• Pluralism
• Mijloace
 
Principiile de la Paris prevăd ca instituţiile naţionale să fie învestite cu competenţa de a promova şi proteja drepturile omului şi să fie mandatate cu responsabilităţi care vor fi “clar evidenţiate într-un text constituţional sau legislativ”. 
 
Carateristici ale instituţiei Avocatului Copilului
 
Principiile de la Paris prevăd o serie de caracteristici pentru instituţiile de promovare şi apărare a drepturilor omului:
a)         să fie învestite cu abilitatea de a promova şi proteja drepturile omului;
b)         mandatarea de responsabilităţi să fie stabilită printr-un text constituţional sau legislativ, care să specifice felul instituţiei şi aria de competenţă ;
c)         să prezinte opinii, recomandări, propuneri şi rapoarte către autorităţile guvernamentale, parlament sau către oricare autoritate competentă asupra oricăror aspecte legate de promovarea şi protecţia drepturilor omului – la cerere sau din proprie iniţiativă în conformitate cu dreptul de a se autosesiza;
d)         să-şi asume dreptul de a publica aceste opinii etc, în mod independent. Problemele asupra cărora o instituţie îşi poate exprima opinia sunt: orice prevedere legislativă sau administrativă, incluzând prevederile legate de organizarea judiciară pentru prezervarea şi extinderea protecţiei drepturilor omului.
e)         Instituţia trebuie să examineze prevederile în vigoare şi orice alte proiecte sau propuneri de lege, să facă recomandări pentru a se asigura conformitatea cu principiile fundamentale ale drepturilor omului, să propună adoptarea de noi prevederi sau amendamente, dacă este cazul;
f)          să sesizeze orice violare a drepturilor omului;
g)         să realizeze rapoarte despre contextul naţional cu privire la drepturile omului în general sau în particular;
h)         să prevină autorităţile asupra cazurilor de violare a drepturilor omului din orice parte a ţării, să emită propuneri pentru încetarea violării drepturilor omului şi dacă este cazul, să-şi exprime punctul de vedere asupra poziţiei şi reacţiei autorităţilor în gestionarea acestor probleme.  
 
Atribuţii generale şi responsabilităţi ale instituţiei:
i)          să promoveze şi să asigure armonizarea legislaţiei, regulamentelor şi practicilor naţionale cu instrumentele legislative internaţionale pentru drepturile omului şi implementarea efectivă a acestora;
j)          să încurajeze ratificarea şi accesarea acestor instrumente;
k)         să contribuie la realizarea rapoartelor pe care statele sunt obligate să le prezinte Organizaţiilor şi Comisiilor ONU şi instituţiilor regionale şi dacă este necesar să-şi exprime părerea asupra anumitor subiecte “în calitate de instituţii independente”;
l)          să coopereze cu Naţiunile Unite, cu organizaţiile ONU, cu instituţiile regionale şi naţionale pentru drepturile omului;
m)        să ajute la realizarea programelor de educaţie şi cercetare în domeniul drepturilor omului şi să ia parte la aplicarea lor în şcoli, universităţi şi printre specialişti;
n)         să promoveze drepturile omului şi să facă eforturi pentru combaterea discriminării, prin conştientizarea opiniei publice - în particular prin intermediul informării, educaţiei şi media.
 
Avocatului Copilului are următoarele atribuţii:
•           Este investit cu abilitatea de a promova şi proteja drepturile copilului;
•           Supraveghează monitorizarea respectării drepturilor copilului;
•           Contribuie la consolidarea participării copiilor;
•           Publică un raport public anual
•           Promovează şi respectă Rezoluţia nr. 54/1992 a Comisiei ONU a Drepturilor Omului, intitulată Principiile referitoare la statutul instituţiilor naţionale („Principiile de la Paris”)
•           Investighează şi soluţionarea plângerilor individuale şi de grup, făcute de către copii sau orice altă persoană care sesizează încălcări ale drepturilor copilului. În acest sens trebuie să citeze martori, să interogheze, să aibă acces la documente relevante;
•           Asigură consolidarea participării copiilor la luarea deciziilor care îi privesc şi asigură ascultarea copiilor.
 
În secţiunea Documente a articolului puteţi citi şi draftul legii de înfiinţare a acestei instituţii.