Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
17:27 25 08 2019 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

#citeșteDobrogea In Memoriam Nicu Constantin. „Cât râdem suntem veseli și cât suntem veseli suntem frumoși“

ro

31 Jul, 2019 00:00 1180 Marime text
Unul din cei mai mari actori români de comedie, Nicu Constantins-a născut pe 31 iulie 1938, în Eforie Sud, localitate al cărei cetățean de onoare a fost desemnat în anul 2001. A încetat din viață la data de 15 septembrie 2009, la București.
 

 
La împlinirea a 81 de ani de la nașterea marelui actor, vă oferim un interviu oferit în anul 1984 Almanahului BTT (sursa: www.retroalmanah.ro).
 
- După părerea lui… „Belmondo al II-lea”, ce este umorul ?
 
Nicu Constantin: Nu știu dacă a existat cineva în stare să dea o formulă exactă a ceea ce înseamnă umorul (v-au căzut cheile, fiți atent, de la mașină), dacă s-a pregătit cineva, chiar dintre marii noștri „comici” (vorbind, încoace, trecând pe la Aristofan, prin Shakespeare, și Caragiale). Dacă ar fi să dau o definiție exactă, după părerea mea umilă, umorul este o formă alambicată, contradictoriu-opusă, care, printr-un unghi ginofizic, să apară, într-o intrare foarte paralaxă, într-o viziune circulară (în momentul ăsta m-a anunțat regizorul să fiu în scenă) într-o formă foarte confuză, dintr-o elipsă geometrică, prin fază de computere, da’ eu nu știu, fraților, decât o singură vorbă: să se râdă, tovarăși! Pentru mine, ăsta este umorul.
 
Să închei cu o altă glumă: ca să vedeți că românul, cum se știe, face chiar și haz de necaz. Veneam cu mașina dinspre Slobozia, prin comuna Ograda. Un țăran era pe câmp cu coasa, astă-vară, și altul îl strigă. Zice: «Bade Ioanee, ți-a murit soacra»! «Lasă, bă», răspunse Ion, «întâi munca și pe urmă distracția!»
 
Un om care râde se simte mai bine, trăiește mai mult, probabil că în țara noastră există un «grad ridicat de longevitate» datorită faptului că oamenii noștri râd. Și e bine cât râd ! Cât râdem suntem veseli și cât suntem veseli suntem frumoși. Oamenii, toți, mă-ntreabă: „Ce vârstă aveți?» Mi-e jenă să spun! Nu sunt fată, n-ascund vârsta, fiindcă eu, când mă scol dimineața, râd. Cam atât despre umor.
 
- De ce, din teatru, ați ales în principal comedia, pentru că nimeni nu neagă - ați demonstrat-o - sunteți foarte dotat și pentru dramă.
 
Nicu Constantin: Aș vrea să fac o remarcă precisă: pentru mine (cum spunea marele Chaplin) nu există actor de dramă sau de comedie. Este actorul, pus în situația de a rezolva problemele dramatice sau comice ale unui singur rol. Eu, spre exemplu, în spectacolele cu Belmondo al II-lea, nu joc numai rol comic, trăiesc și momente lirice, momente în care mă-ndrăgostesc de-o fată și trebuie să conving publicul că așa e. De ce am ales acest teatru ? Să știți că asta, Comedia, este mult mai grea. Și de ce am ales teatrul de revistă? Pentru că știu că se cheamă teatru de revistă, teatru total. Da, pentru că un actor chemat să cânte, să danseze, să spună glume cu haz, să facă lumea să râdă, să facă lumea să plângă se cheamă peste tot în lume artist total!
 
De aceea, vă spun, nu sunt actori de dramă și de comedie, sunt actori de două feluri: buni și atât. Păi, unul mic poate să fie imens! Eu am avut în teatru un actor foarte mare. După părerea mea, Ion Antonescu-Cărăbuș, care dintr-un singur «blitz» de patru cuvinte, făcea o cascadă de râs cât nu fac alții într-o piesă de trei ore. Marele nostru Mihăilescu-Brăila, nașu’ Ștefan Bănică (zic naș că mi-a botezat copilul). Să amintesc și de Stela și de ceilalți: Dem, Puiu, Amza, Jean, Horia și Radu ehee…
 
Eu rămân la părerea mea: întotdeauna când mă scol dimineața, pentru mine teatrul azi începe, nu știu dacă sunt mare sau mic, dar știu precis că sunt necesar. Mi-o demonstrează piesa «Belmondo», care de doi ani ține afișul, chiar la ora când îmi luați mie interviul - uitați-vă în sală, este arhiplină - nu există bilete de trei zile. Asta este performanța artistului. Artistul nu măsoară valoarea lui prin bani, ci o măsoară întotdeauna prin aplauze. Or, bucuria de a veni la teatru este cea mai mare bucurie. În momentul când un artist uită să mai vină la teatru și nu mai are bucuria de a veni, asta este grav.
 
În afară de «teatrul meu», îmi plac foarte mult boxul și fotbalul (bineînțeles, «Rapidulețul»). Chiar că mă leagă o amintire teribilă de Rapidul ăsta! Cu vreo câțiva ani în urmă, când era Rapidul în A, eram pe stadion - se juca pe Republicii - și eu coboram scările (venisem mai târziu) s-ajung mai în față. Un tip din Giulești de-acolo, îmbrăcat cu cămașă verde, cu pantaloni roșii, cu pantofi d-ăia lungi, așa, știți cum sunt rapidiștii, era mereu deranjat. Trece unul, conducea Rapidul cu 2-0, nu face nimica, mai trece unul - 2-1, a mai trecut unul - s-a enervat, trece și al treilea, 2-2! Tot cobora lumea spre stadion, era aglomerat, se stătea pe scară, se murdăreau pe costume. Nu știu, se face 3-2, pentru Petrolul, coboram și eu, și cetățeanul ăsta din Giulești, mai brunet, așa, mai închis la culoare, zice: «Nea Nicule, mata un' te duci, nene, că ăștia n-au pivniță?»
 
- După părerea dumneavoastră, care sunt corifeii comediei românești ? Altfel spus, ce preferințe aveți?
 
Nicu Constantin: Francezii spun că în materie de gust e chestie de viață. Eu n-aș putea să fac un catalog al preferințelor. Știu însă un singur lucru și foarte precis: actorii noștri, actorii în accepțiunea amintită, sunt mari și buni! Au demonstrat-o pe scenele Parisului, ale Americii, ale tuturor țărilor în care am jucat, au demonstrat-o și în țara noastră că sunt actori de mare curaj, de mare putere. Nu știu, poate dacă aș spune că sunt îndrăgostit de prietenul meu Gheorghe Dinică și de prietenul meu Marin Moraru sau de marele nostru Beligan sau de talentatul George Constantin sau de - să zic așa - «necesarul» Amza Pellea… Amza este un tip de excepție.
 
- Ce face umorul pentru educarea tinerilor ? Și ce trebuie făcut ?
 
Nicu Constantin: Să se militeze mai mult pentru o literatură de umor, foarte puternică, să se facă filme de umor, pentru că trec anii. Editurile noastre să publice cât se poate de mult umor. Sunt adeptul cenaclului Păunescu, rectific, Flacăra, mă rog, se confundă cu ambalajul, sunt de acord cu asta, dar vreau acolo, în cenaclul acesta și în toate cenaclurile care există, să avem o prezență a unui umorist, sau a unui artist de umor sau a unui om care să facă lumea să râdă, într-o epigramă, într-o… Maestrul Baranga avea o vorbă teribilă: «Un om care face pe alt om să râdă e un fel de văr primar al lui Dumnezeu». Mai aproape de iad decât de rai, comicii sunt niște oameni dați dracului!
 
Eu am un băiat de 15 ani care întotdeauna îmi ia textele de la radio sau de la televiziune sau pe care le lucrez cu colegii mei, le citește și, când îl las singur în birou și-l aud din camera de alături că râde, mă bucur. Un copil care râde e «clătit». Sunt două forme teribile «sportul și râsul»! Spunea un mare comic grec: «Mens sana in corpore… barosana»! Minte sănătoasă în trup major! Sau, mai exact, «mens sana in corpore sano»! Dar eu zic că un om care vine la noi și «se clătește» două ore într-o cascadă de râs se scoală dimineață mult mai bun de muncă. O afirmație a unui prim secretar de județ (după un spectacol jucat pe un stadion): «Vedeți acești zece mii de oameni de pe stadion? Două săptămâni dărâm cu ei tot județul! Toată agricultura județului! Așa au râs și s-au simțit bine!» Deci, noi suntem tonici, suntem necesari.
 
- Vă rog să povestiți o farsă a cărei victimă ați fost, o farsă făcută de colegi.
 
Nicu Constantin: Unii spun ia Dumnezeu de la urechi și-ți pune la ochi sau îți ia de la gură și-ți pune la dinți - mie mi-a luat de la ochi și mi-a pus la minte (port ochelari de când eram copil). Eram cu colegul meu Lulescu acum vreo 12 ani. Eu am ieșit, eram la chiuvetă, eram chiar după spectacol, el a prins momentul când mă spălam și a uns ochelarii cu vaselină. Când am venit de la chiuvetă, el plecase, am pus ochelarii la ochi și am văzut… că nu mai văd! Am început să strig: «Lulule, cred c-am orbit!» «Nu mă, deșteptule, vezi că ți-am uns ochelarii cu vaselină». Asta s-a-ntâmplat în această cabină, unde mă aflu, pe același scaun.
 
Eu rămân la dispoziția dumneavoastră și pentru alte interviuri, dar am o singură dorință majoră, pe care trebuie să o publicați într-o formă sau alta, în revista, în ziarul sau în almanahul dumneavoastră. Să urez copiilor, adică tineretului nostru, copiilor și copilului meu, și celorlalți copii din această țară și din toată lumea, de fapt, un zâmbet mai cald pe buze. Să fie liniște și pace pe această planetă superbă, veselă, care se cheamă Terra, să rămână întotdeauna așa cum a lăsat-o galaxia, cum a lăsat-o natura, cum au lăsat-o toți, veselă, bogată și fără războaie, și fără oameni răi și fără bogați și săraci, cu oameni ai dreptății și ai cinstei.
 
Sursa: www.retroalmanah.ro, transcriere din Almanahul BTT 1984
 
 
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii