Legenda satului Vadu şi a cetăţii care se ridicase odinioară

Sub povara celor peste 80 de ani, moş Abil îşi deapănă, cu multă părere de rău, firul aducerilor aminte, care creştea ca o subţire dâră de lumină, în ceaţa vremurilor trecute.

Cu ochii umezi de duioşie, începu a povesti: „Pe locul Caraharmanului, a fost mai demult o cetate foarte veche, o frumoasă şi puternică cetate negustorească. În care  mişunau negustori turci şi greci, care ziua încărcau bucate şi vite multe, iar seara se adunau să-şi împartă de-ale gurii, mai ales măsline şi smochine. Spre miază-zi, lângă capul Midia, era o biserică spre care ducea o şosea pietruită şi ale cărei urme se văd şi astăzi. Locul unde a fost biserica se numeşte şi acum Kilisegic (Bisericuţă). Dealul, care se află şa miază-noapte şi răsărit de Caraharman, poartă numele  de Ghiaurchioi, adică „satul creştinilor”. Când au venit bătrânii noştri pe aici, au găsit colo pe deal, un sat de creştini. Ei se numeau „capsomani” şi vorbeau un fel de turcească.

În vremea turcului, aici, în Carahaman, se găsea una din cele mai mare târle ale lui Asan Paşa, care îşi avea conacul la Babadag. Tot aici, îşi zidise paşa vestitele lui grajduri, în care îşi adăpostea iarna hergheliile de cai, care păşteau toată vara pe întinsele câmpii, de la balta Caraharmanului până dincolo de Dunăre. Se zice că odată, Asan Paşa aduse şase cai arăbeşti, buni de curse pentru tamaslâc. Cel din urmă mânz s-a prăpădit în timpul războiului de la 1877 cu Moscovul şi Românul. Multe vite păşteau pe atunci în Dobrogea, dar se făceau şi bucate din belşug. De aceea i se spunea şi Dobrogea de aur. Geamia din sat a fost zidită de un negustor bogat, Iazâgi Amet, care venise tocmai din Asia Mare, anume ca să încarce bucate. În curtea geamiei, care este şi acum piatră scrisă turceşte, înnegrită de vremuri, pe care poţi citi aceasta”.

Şi moş Abil scoase un lung şi trist oftat,ştergându-şi abureala ochilor săi blânzi, în care se oglindeau atâtea lucruri minunate din trecutul depărtat.

Sursa: Sursa: „Legende dobrogene”, de Titus Cergău şi Emanoil Papazissu (1946)

Notă: În procesul de schimbare a toponimiei localităţilor dobrogene din perioada stăpânirii otomane, satul Vadu a primit numele de Karaharman. Denumirea corectă este dată de Kara-Harman, toponim ce va fi reluat de autorităţile române la 1878, dar Caraharman, în grafie româneasca (Cara=negru, Harman=arie de bătut cereale). Aceasta denumire a fost utilizată până în 1926 când i s-a dat numele de Vadu