Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
15:21 09 12 2022 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Vluisiti zboarî armâneșțî Militantul național-cultural, scriitorul și publicistul de origine aromână Nicolae Bațaria – 70 ani de la moarte(II

ro

21 Nov, 2022 12:43 1093 Marime text
Arătam la începutul acestu ian (2 februarie) că „S-au împlinit, zilele trecute, șapte decenii de la stingerea – bolnav și gârbovit fiind, în câmpul concentraționar din Ghencea, unde fusese internat ca fost om politic (parlamentar) – a unuia dintre cei mai notabili militanți național-culturali români de sorginte aromână, scriitor și prolific publicist dialectal și în limba literară, crușoveanul (s-a născut în Macedonia Otomană) Nicolae Bațaria (20 noiembrie 1874-28 ianuarie 1952) (după stabilirea în Țară, în România Mare a semnat Batzaria)”.
 
Existau oarecari incertitudini referitoare la data exactă a decesului – internat fiind în lagărul de la Ghencea –, data avansată fiind de 28 ianuarie 1952; iată însă că, cu totul recent, prin coroborarea unor atestări documentare, sârguinciosul și scormonitorularomânist, universitarulAlexandru Gica vine (aspect ce mi-a fost adus la cunoștință, zilele trecute, de către publicistul și analistul social-politic Vlatko Dimovalumni UOC –, căruia îi mulțămesc și pe această cale) să clarifice,în bună măsură, această incertitudine: „Atunci când biblioteca Matildei Caragiu Marioţeanu [+11 martie 2009] a ajuns la Societatea Culturală Aromână, am găsit o plasă cu câteva manuscrise inedite, semnate de autori aromâni. Printre aceste lucrări se afla şi o scrisoare adresată doamnei Caragiu de NidaBoga. Acesta îi povestea Matildei că a participat la reînhumarea lui Nicolae Batzaria în ziua de 1 noiembrie 1970, la cimitirul «Reînvierea» [Cu ani în urmă – plecând de la o informație dată de regretatul Hristu Cândroveanu – am văzut că, în adevăr, se confirmă reînhumarea, ceremonie funerară anunțată la rubrica Decese a ziarului «România liberă» din 31 octombrie 1970:«ING. Vangheli Misicuanunţă reînhumarea scriitorului NICOLAE BATZARIA la cimitirul Reînvierea (Colentina), duminică 1 noiembrie, orele 15».]

Mai mult, Boga preciza acolo că Batzaria a murit în ziua de 19 noiembrie 1952 (subl.n.), în spitalul închisorii Văcăreşti. Erau lucruri ieşite din comun. Am fost destul de circumspect, la început. Am găsit apoi o fişă matricolă penală cu numele Basarie Nicolae. Asemănarea de nume era frapantă. Acolo se spunea că acest Basarie Nicolae a murit la Văcăreşti, în ziua de 15 noiembrie 1952. Observaţi că nu este aceeaşi dată (e 15, în loc de 19), dar putea fi asta doar o coincidenţă?
Trebuie spus că aproape peste tot este menţionată ca dată a morţii lui Batzaria ziua de 28 ianuarie 1952 (în închisoarea Ghencea)”.
 
Dat fiind această nouă prețioasă precizare, de natură documentară, reînnoim piosul nostru omagiu celui care a fost patriotul român macedonean (termen folosit foarte des de către cel care după Primul Război Mondial va alege grafia Batzaria) – și crușovean – Nicolae Bațaria, prin oferirea cetitorilor interesați a unor calupuri publicistice tematice (dintr-un corpus aflat în preparare)bațariene.
 
Români terorizați în Macedonia grecească
 
Acum trei zile, o delegaţie com­pusă din d-nii D. Ciotti, Gh. MegheaşiStavreChehaea, fruntaşi români originari din regiunea Megle­nia, Macedonia grecească, s’au dus la legaţia Greciei din Capitală, cerându-i intervenţia pentru ca să înceteze teroarea desfăşurată de autorităţilegreceşti locale împotriva românilor naţionalişti din comune­le româneşti din Meglenia.
 
Din nenorocire, cazurile precise ce vor fi enumărate mai jos, nu sunt izolate. Sunt ani de zile de când, cu toate promisiunile şi solemnele declaraţii ale autorităţilorgreceşti, reprezentanţii locali ai acestor autorităţi nu vor să se dezbare de vechiuşi nenorocitul obiceiu de a se deda, faţă de fraţiino­ştri de sânge, la acte din cele mai reprobabile. Toate plângerile, pro­testele şi demersurile făcute atât la faţa locului, cât şi la Atena şi la Bucureşti, n’au dat rezultate apreciabile în senzul încetării unei atitudini aşa de nedreaptă şi totdeo­dată aşa de dăunătoare închegării unor raporturi cu adevărat priete­neşti între greci şi români.
Spunem lucrurile acestea cu un sentiment de sinceră mâhnire, do­rinţa noastră fiind ca – şi aceasta în interesul ambelor state şi popoa­re – să nu existe astfel de chesti­uni şi incidente penibile.
 

Revenind la obiectul plângerilor formulate şi verbal şi în scris de către delegaţia citată mai sus, lă­murim că după veştile cele mai demne de crezare ce s’au primit de la faţa locului, în ultimele săptă­mâni s’au înregistrat în comunele româneşti din Meglenia următoa­rele acte de violenţăşi arbitrar îm­potriva conaţionalilornoştri:
1) Fruntaşul român Dionisie Cuşea din comuna Oşani a fost bă­tut până la sânge de un ofiţer grec care a poruncit soldaţilor săi să spargă porţile casei acestui ro­mân şi să-i ocupe casă ca forţa. Casa bietului român a fost devas­tată de către cei 25 de soldaţi ce s’au instalat într’însa.
2) Românii Piti Chisea, Vani MaţișiGrozea Stroe din aceeaşi comună au fost de asemenea bă­tuţi, iar după aceea, legaţişlares­taţi de acelaşofiţer grec pe moti­vul că au cântat cântece româneştişipentrucă în odaia de musafiri aveau tablouri reprezentând pe re­gele şi regina României.
3) Jandarmii greci îşiînsuşesc ca forţa mai multe covoare şi pă­turi de lână din casa românului na­ţionalist Stere Gh. Simon din co­muna Livezi (Meglenia) şi pe dea­supra îl bat pe dânsul şi pe frate-său Taşa pentru motivul că-şi trimit copiii la şcoala română.
4) Veniturile proprietăţilorfrun­taşilor români D. Clotti, Gh. Meghea, Gh. Casap,N. Cotadin marea comună românească Luminiţa, proprietăţi administrate de autorităţilegreceşti din Meglenia sunt date spre folosinţă comitetelor şcolaregreceşti pe motivul că aceşti români s’au refugiat, în România.
 
Acestea sunt câteva din faptele concrete cari ilustrează purtarea ilegală a autorităţilorgreceştifaţăde românii din regiunea Meglenia.Prin demersul făcut pe lângă legaţia elenă şi prin publicitatea ce le-o dăm şi noi prin rândurile de faţă, ele nu mai pot fi escamotate. Din partea noastră, repetăm ceea ce am spus în nenumărate rânduri: grecii n’au nici un interes să facă imposibilă viaţa românilor ce au căzut sub administraţia lor, pe când au tot interesul să întreţină cele mal bune raporturi cu românii.
 
Să nu asculte de şoviniştii lor şi să nu se lase târâţi de anume por­niri pătimaşe. Din consideraţiuni de ordine mai înaltă, noi predicăm mereu potolirea patimilor şi buna înţelegere. Este timpul ca guvernul grec să ia şi el – nu pe hârtie – măsuri reale şi serioase pentru a garanta viaţa, avutul şi libertatea conaţionalilornoştri din Macedonia grecească – /octombrie 1925.
 
Rolul aromânilor
 
Citarea câtorva exemple şi fapte concrete va înlesni concluziile şi va scoate mai bine în evidenţăceeace formează obiectul rândurilor de faţă.
 
Acum de curând au apărut într’o mare editură delaViena, „Memoriile” d-rului Con­stantin Dumba, pe care un conflict cu răposatul Wilson îl făcuse să se demită, în ajunul isbucnireirăsboiului mondial, din postul de minis­tru plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Washington. Era un loc în care se găsea de ani de zile.
Scrise cu un vădit talent li­terar şi cu un rafinat simt artistic, „Memoriile“ lui Dumbaîmbrăţişează toate evenimen­tele politice de seamă din ul­timii 50 de ani. După cum ce­tim în aprecierile marei pre­se străine, lucrarea aceasta este una din cele mai preţioa­secontribuţii pentru cunoaş­terea a tot ce a frământat omenirea în ultima jumătate de secol, iar autorul ei se relevă nu numai, ca un scriitor de mâna întâi, ci ca unul din diplomaţii cei mai iscusiţi – un diplomat, care „a stat me­reu cu ochii deschişi”.
 
Acest Dumba aparţine, pre­cum se ştie, unei familii de aromâni emigraţi de la Voscopole.
În legătură cu familia Dumba, ne reamintim că nu de mult a încetat la Viena cel mai aprig susţinător al ideieide ,.Marea Austrie” – nu­mele lui deocamdată ne sca­păşi cel mai devotat spri­jinitor al Habsburgilor. De veche origină princiară, acest om politic şi publicist de un temperament foarte comba­tiv, credea în putinţă de în­făptuire a unei „Mari Austrii” (Grossosterreich) şi in­voca în acelaş timp necesita­tea de creare a unui tip de „austriac”.
Tipul acesta de „austriac” trebuia să fie un om cu alese şi solide însuşiri culturale, să personifice cât mai bine civilizaţia în tot ce ea are mai de seamăîntr’un cuvânt să reprezinte tipul omului modern. Toate calităţile acestea, scriitorul de care ne ocupăm, le vedea întrupate în persoa­na lui Dumba, care era, după el, tipul austriacului ideal.
 
Alte fapte. Citeam, mai acum câtăva vreme, o lucrare amănunţită despre revoluţia sârbă delaînceputul veacului al 19-lea. Între altele, iată ce văd acolo: În anul 1804, Karagheorghe, străbunicul ac­tualului rege al Iugoslaviei, ridică steagul revoluţiei îm­potriva turcilor şi chemă în ajutor pe toţi voevozii din cuprinsul pământurilor
Chemărei acesteia nu răspund decât trei voevozi, dintre cari doi sunt aromâni: ŢintarIanco şi ŢintarMarco, după cum sunt numiţi în lu­crarea de care am pomenit.
 
Şi tot români sau aromâni sunt cei mai viteji dintre şe­fiirevoluţionari ale căror is­prăvi sunt proslăvite în mi­nunatele legende şi balade ale literaturei populare sârbeşti, însuşiCrăişorul Marcu (KraleviciMarco), cel mai mare erou legendar al tuturor slavi­lor dela Sud, este român du­pă mamă.
 
Iar dacă citim istoria literatureisârbeşti –şi a literaturei croate – vom fi isbiţi de următorul fapt stabilit şi dovedit: creatorii teatrului sârb şi ai teatrului croat sunt aromâni. Nu numai creatorii delaînceput, ci şi astăzi cei mai buni şi mai apreciaţi au­tori dramatici ai sârbilor sunt aromâni, deci compatrioţi de ai noştri.
Şi nu există domeniu, nu există ramură de activitate omenească în care Aromânii să nu fi jucat la sârbi un rol hotărîtorşi să nu fi ocupat –şi să nu continue a ocupa un loc de frunte.
Aceasta îl făcea pe un dis­tins bărbat, politic croat să afirme că „Serbia este sub ocupaţieţintărească” (aromână).
 
Situaţia se precizează în mod  asemănător asupra altor popoare din Peninsula Balcanică. 
 
Dacă timpul şi cititorii îmi vor îngădui, am chiar de gând să tratez chestiunea aceasta. mai amănunţitşi mai documentat.
Deocamdată, cred că din puţinele exemple şi fapte ce am citat sunt îndreptăţit să trag o concluzie care, de altfel, se desprinde în mod firesc.
 
E concluzia că aromânii ori unde s-au dus, în orice ţarăs’au stabilit şi în orice mediu au trăit, au eşit la suprafaţă, s’auaşezat în primele rân­duri şi prin însuşirile lor alese, printrʼo energie susţinu­tă de un mare şiînăscut fond moral, au fost pentru ţaraşi poporul în mijlocul căruia le-a fost dat să trăiască şi să-şidesfăşoare activitatea, de un folos de primul ordin.
Această concluzie justă cu­prinde în ea şi un învăţă­mântpreţios sau, mai precis, indică şi luminează linia de conduită a guvernanţilor din România. Le arată anume că dacă românii nu sunt atraşi spre Ţara Românească, nu suni încurajaţişiajutaţi să se stabilească aicea, în ţară, nu aromânii, din punctul de vedere al situaţiei lor materiale şi sociale,vor fi aceia cari vor pierde mai mult.
 
Marea pierdere va fi pentru România şi pentru ansamblul naţiunei române la caz de vor fi lipsite de aportul de ener­gie, de vigoare, de inteligen­ţăşi de stăruinţă chibzuită şi de minunatul spirit, gospodă­resc al aromânilor – noiembrie 1930
 
Solidaritatea românilor macedoneni
 
Acum câteva luni, primisem împreună cu câţiva prieteni şicompatrioţi însărcinarea de a face pe lângă unele ministere demersuri în vederea obţinerei unui tratament mai omenos şi în deosebi mai românesc pentru coloniştii din Cadrilater.
Pentru ca demersul nostru să nu dea loc la bănueli neîntemeiate şi la interpretări injuste, socotisem ca o primă necesitate aceea de a lămuri că toţicâţi alcătuiam delegaţia, suntem cu desăvârşire străini de orice preocupări de partid şi că intervenţia nu era făcută cu gândul de a crea guvernului dificultăţi.
 
Cu totul dinpotrivă. Dorinţa noastră unică era de a sprijini orice acţiune întreprinsă cu scopul de a face în Cadrilater o operă cu adevărat românească.
 
Chestiunea colonizărei Cadrilaterului continua şi con­tinuă a fi privită exclusiv din punctul de vedere superior al marelor interese naţionale,precum şi din punctul de vedere al întemeierei acolo a unei stări de lucruri, care, întărind şi mai bine stăpânirea română, să nu mai lase loc nici pentru agitaţie, dar nici pentru eventuale primejdii în viitor.
De aceea, nici nu ne permitem măcar să ne gândim laexploatarea uneicauze aşa de mari şi importante pentru meschine scopuri politicianiste.
 
Tot de aceea, între noi ro­mânii macedoneni, indiferent de natura raporturilor noas­tre personale, indiferent de faptul că în calitatea noastră de cetăţeni români aparţinem cutărui sau cutărui partid politic, există şi se afirmă, ori de câte ori e vorba de o chestiune cu caracter naţio­nal,o solidaritate strânsă, în­temeiată pe o concepţie uni­tară de vederi şiîntreţinută de o ţintă pentru a cărei atin­gere luptăm cu toţii in bună înţelegereşi cu o egală de­zinteresare.
 
De îndată ce ne întrunim ca macedoneni, ca fiii acelei ramuri a poporului român cese poate mândri cu drept cuvânt cu atâtea însuşiri alese, dovedite prin atâtea fapt strălucite în toate domeniile, pentru noi încetează orice deosebiri de natură şi de nuanţă politică sau politicianistă.
 
Sunt destui dintre ai noştri cari ocupă situaţii de vază în diferitele partide politice din ţară. Însă, în mo­mentul în care sunt chemaţi să-şi spună cuvântul şi să pună umărul la o acţiune ce priveşte neamul nostru sau noastră un înalt interes naţional, ei seleapădă de calitatea de membri ai vre-unui partid şilucrează numai în calitatea de români macedoneni.
În această calitate, noi nu procedăm nici ca opozanţi, nici ca guvernamentali, ci exclusiv ca români în judeca­ta cărora consideraţiuni poli­ticianiste nu trag câtuşi de puţin în cumpănă.
 
În ochii noştri guvernul nu este guvernul cutărui sau cutărui partid politic, ci este guvernul român, pe care am fi foarte dispuşişi cât se poate de bucuroşi să avem ocazia de a-l felicita şi de a-l lăuda, dacă atitudinea sa în chestiunile naţionaleîndreptăţeşteşi merită laude şi felicitări.
 
Aceasta este solidaritatea macedoneană, impusă de un instinct de conservare, dictată de soarta mai mult decât vitregă de care are parte atât de greu încercatul nostru ele­ment etnic.
 
Scriind rândurile de faţă, ştim că spunem lucruri cari au mai fost spuse. Am soco­tit încă că nu e de prisos să fie din nou repetate, fiind adevăruri cari ar trebui să pă­trundă în convingerea opi­niei publice din ţară, pentru ca atitudinea şi activitatea noastră pe tărâmul naţional să nu fie înfăţişatăîntr’o lu­mină şi să nu dea la interpre­tări pe cât de nedrepte, pe atâta de jignitoare – /noiembrie 1930
 
Din contribuţia intelectuală a aromânilor

Acum câţiva ani, la un con­gres al Ligii Culturale ţinut la Timişoara, d. profesor N. Ior­ga, preşedintele acestei glorioase asociaţii, a declarat că în proporţie de numărul lor, românii macedoneni au dat cel mai mare număr de intelectuali.
 
Ilustrul nostru profesor şi marele român n’a avut în ve­dere, făcând această declara­ţie, decât să constate un ade­văr de care era convins.
 
Întrucât mă priveşte, am văzut în atât de măgulitoarea apreciere a d-lui profesor, pe de oparte, o nouă confirmare a dragostei ce ne poartă, iar, pe de altă parte, un îndemn pentru ca prin munca noas­tră să merităm în adevăr lo­cul de cinste ce ni se atribuia.
 
Oricum, mi-am adus din nou aminte de cuvintele de mai sus, acum câteva seri, când am ascultat la „radio” o conferinţă a d-luiPerspessicius despre „Cărţinoui”. Dis­tinsul senior s’a ocupat în de­osebi de traducerile înromâ­neşte ale marilor opere din li­teratura universală.
Cu această ocazie, făcea o constatare puţin plăcută. Anume, capodoperele literatu­rii germane şi engleze îşiaş­teaptă încă pe traducătorii lor români.
 
Trecând însă la operele ge­niale din antichitatea clasică, d. Perspessicius a relevat că Iliada, în splendida traducere a d-lui George Murnu, se pre­zintă ca un far singuratec, lu­minând întunerecui din juru-i. A adăogat însă numai de cât că şiOdiseia în dubla tra­ducere a d-lorGeorge Murnu şi Cezar Papacostea este o operă care îmbogăţeşte şi cin­steşte literatura română.
Literatura, latină clasică – a constatat mai departe d. Perspcssicius –se prezintă, din punctul de. vedere al unor traduceri reuşite în limba ro­mână, în condiţiuni mai pu­ţin prielnice. Avem, ce-i drept, frumoasa traducere a Eneidei de neuitatul G. Coşbuc, însă, după mărturia d-sale, această traducere are nevoie de a fi revizuită şisimţitorretuşată.
 
Aşa dar, o primă constata­re. Cele mai bune, cele mai reuşite traduceri din capodoperileliteraturei antice sunt rodul muncii, hărniciei şi ta­lentului superior a doi din compatrioţinoştri.
Fiind în deosebi vorba de literatura greacă, putem să întregim această parte, rele­vând traducerile atât de me­ritorii ale valorosului nostru prieten I. Foti şi să amintim că primul care ne-a dat tra­duceri din Homer a fost tot un compatriot dc-al nostru – răposatul profesor I. Caragiani, un fiu al Pindului.
 
Într’un cuvânt şiîntrebuin­ţând un termen oarecum comercial, traducerea în româneşte a nemuritoarelor opere din literatura elenă clasică a ajuns să fie un fel de monopol al intelectualilor aromâni, monopol de care ei s’au priceput să facă un uz aşa de frumos şi izbutit. 
 
Cele scrise până aci nu re­prezintă decât o parte mică din contribuţia culturală şi intelectuală a aromânilor. Dacă vroiţi, ele sunt mai de grabă o modestă introducere într’o materie care este mult mai întinsă şi mai multilaterală.
 
Iată, de pildă, ca să ne măr­ginim la ceeace au făcut în trecutul relativ mai îndepăr­tat unii din compatrioţiinoştri de seamă în cele două ţări cari au alcătuit fostul Vechiul Regat.
 
Trec asupra impunătoarei figuri istorice o unui Vasile Lupu, aromân de origină şi Domn, care era frământat de gânduri din cele mai măreţe. Anume, nici mai mult, nici mai puţin, urmărea să restabilească în persoana sa ve­chia împărăţie romană de Orient.
 
Trec de asemenea asupra faptului, în privinţa căruia nu mai este posibilă nici o îndo­ială, că mama lui Mihai Viteazul, vrednica Tudora şi mai târziu călugăriţaTeofana, a fost o aromâncă, o fiică a atât de pitorescului ţinutZagor din Epir.
 
Restrângând însă cercetări­le noastre la domeniul pur cultural şi intelectual, vedem, bunăoară, că acela care merită cu toată dreptatea titlul de întemeietor şi promotor al culturei în massele poporului este Anton Pann, despre care defunctul G. Dem. Teodorescu, cel mai bun biograf al său, constată că prin scrierile lui a făcut pentru răspândirea învăţăturii de carte şi a gus­tului de citire mai mult de­cât au putut face sute de şcoli la un loc.
Să nu se uite, de asemenea, că Anton Pann, este cel din­tâi folklorist român, precum este primul şi cel mai de sea­mă compozitor bisericesc.Afirm cu toată convingerea că Anton Pann a fost aro­mân, rezervându-mă să fac în mod indiscutabil dovada ace­stei afirmaţiuni.
 
Dar cine, dacă nu călugărul Nicodim – „sfântul Nicodim“ din ale cărui moaşte se păs­trează şi astăzi ceva la mănăstirea Tismana, zidită de el, a întemeiat viaţa monahală în Ţara Românească?Iar acest călugăr harnic, ascet, om cu adevărat sfânt, a venit aci din locul său de na­ştere, oraşulPerlepe din Macedonia.
 
Dar nu este marele şi ne­muritorul mitropolit Dosoftei primul traducător în limba română al cărţilor liturgice şi al Psalmiilorşi cel ce a in­trodus în biserici limba ro­mână ca limbă de slujbă?
Iar Dosofteiu a fost netăgă­duit un aromân.
 
Am putea lungi mult lista aceasta. Însă e o chestiune asupra căreia ţinem să revenim în mod mai amănunţit – noiembrie 1930
 
AMINTIRI DE DEMULT

Primul steag român
 
În comunele noastre din munţii Macedoniei şi ai Pindului, noi, românii, eram, aşa cum erau şi celelalte populaţiuni care intrau în alcătuirea împărăţiei, supuşi turci – mai exact, supuşi ai Maiestăţii Sale Imperiale Sultanului – un sultan pe care nu-l vedea nimeni şi de care nu se interesa aproape nimeni. Nici de el, nici de guvernul său. Erau doar aşa departe!
În teorie însă, toată împărăţia, de la graniţele Persiei şi până la ţărmurile Mării Adriatice, era socotită ca proprietate particulară a Maiestăţii Sale. Al sultanului era pământul, ale lui erau produsele pământului, precum şi noi, supuşi fără drepturi, datoram viaţa nemărginitei sale mărinimii, pentru care la anumite ocazii solemne eram obligaţi să-i ridicăm imnuri de slavă şi să declarăm că plutim în fericire.
 
Aşa era în teorie. Cum se întâmplă însă deseori, realitatea se prezintă cu totul într’alfel. Iată, în comuna mea de naştere – şi am povestit în „Amintirile” publicate acum două săptămâni că era o comună mare cu aproape 14 mii locuitori – am apucat vremea când nici nu ştiam ce înseamnă autoritatea statului turcesc, când nu ştiam cum e măcar la faţă un turcşi când nici nu bănuiam măcar forma şi culorile steagului turcesc. Cât despre moschei, nici nu s’a pomenit aşa ceva în comuna noastră, unde nu locuia nici o familie de turci.
 
În ce priveşteadministraţia, regimul turcesc din vremea aceea practica un sistem administrativ care dădea rezultate foarte bune. Acest sistem consta în a nu te administra de loc, a te lăsa să-ţi vezi singur de trebile tale, în convingerea – perfect de bine întemeiată – că aceste treburi au să fie mai bine îngrijite şi gospodărite.
 
Şiaşa, nu exista în comuna noastră nici o instituţie publică şi nici un fel de autoritate a statului turcesc. Era vreun proces de judecat? Se strângea sfatul bătrânilor şi făcea dreptate. Era vreo primejdie de năvală din partea cetelor de bandiţi ce se formau în Albania cea misterioasă şi neastâmpărată? Se organiza numaidecât autoapărarea, mai ales că fiecare casă era ca o fortăreaţăşi fiecare familie avea arme îndeajuns.
 
Fireşte, fiind supuşi ai M. Sale Sultanului, trebuia să-i plătim biruri, printre care birul de scutire de serviciul militar urma să tragă mai greu în cumpănă. Ei bine, se convoca adunarea generală a locuitorilor şi se proceda, după starea materială şi după greutăţile familiare ale fiecăruia, la repartizarea birurilor, îmi aduc aminte că pe când eram învăţător în comuna mea de naştere, tot ce plăteam ca taxe şi impozite nu depăşea suma totală de şase lei aur. 

Iată ce fel de supuşi turci eram noi românii macedoneni din comunele de munte. Ce-i drept, purtam cu toţii fes, însă fesul prezenta asupra pălăriei următoarele trei avantajii: costa mult mai eftin, nu varia după sezon şi dacă aveai grija să-l cumperi mai înalt, îl puteai purta câţiva ani ca şi nou. Când se murdărea marginea de jos, n’aveai decât să o tai de jur împrejur.
Cât despre limba turcă – să nu se uite: limba statului – nu numai că nu o învăţam, dar nici n’aveam ocazie să auzim vorbindu-se turceşte.
 
Bineînţeles, aveau şi turcii sărbători naţionale sau, mai bine zis, oficiale. Aceste sărbători erau urcarea pe tron şi ziua de naştere a Sultanului. Atât şi nimic mai mult. La astfel de sărbători se pavoazează, arborându-se steagul statului pe clădirile publice şi pe clădirile particulare.
Particularii nu pavoazau niciodată, mai cu seamă că nici nu prea ştiauşi nici nu-şi dădeau osteneala să afle când sunt cele două zile de sărbători. Clădiri publice, pe care ar fi urmat să se arboreze steagul Semilunei, nu existau.
 
Aşa se face că subsemnatul n’am văzut steag turcesc decât atunci când, după terminarea cursului primar, m’am dus să urmez la liceul – la fostul nostru liceu delaBitolia.
Mai înainte însă de a vedea cum e făcut steagul turcesc, am avut fericirea să văd cum e făcut tricolorul român, acest simbol frumos al neamului românesc de pretutindeni,
începuse şcoala română, funcţionând câtva timp într-o cameră de la locuinţa primului meu învăţător. Pe coperta unei cărţi de citire am văzut un desen în trei culori. „Ce este desenul acesta ?” l-am întrebat noi, elevii, pe învăţătorul nostru.
- Este steagul României ne lămuri el, adăugând: Vedeţi cât e de frumos cu cele trei culori: albastru, galben, roşu.
-„Este steagul nostru al românilor”, am răspuns noi.

Şi ce mândri ne simţeam că avem un steag format din culorile cele mai vii şi, după adânca noastră convingere, cele mai frumoase! Din ziua aceea n’a rămas colţ de carte, n’a rămas caet, n’a rămas zid şi perete, pe care să nu desenăm tricolorul nostru.
Îl arătam la toată lumea, cerând să-l admire cu toţii. Îl arătam şi câinelui şi păsărilor din curte şi le ziceam: „Priviţişivedeţi ce steag frumos avem noi românii!” 

Au trecut la mijloc ani destul, când într’o zi de vară sosi în comuna noastră vestea că în ziua de duminică se va inaugura la Bitolia consulatul român, cu care ocazie se va arbora pentru prima dată pe meleagurile Macedoniei steagul României, mândrul tricolor, care ne era aşa de drag.

Dintr’o singură vorbă şidintr’o singură privire ne-am înţeles ca noi elevii cari urmam la liceul de la Bitoliaşi eram duşi pe la casele noastre pentru vacanţa de vară, să pornim pe jos în seara de sâmbătă, pentru ca, străbătând o distanţă de vreo 50 de kilometri, să sosim la Bitolia în zorii zilei de duminică şi să fim de faţă la ora când se va arbora steagul nostru.
Ne-am dus... pentru ca să vedem că toate străzile din jurul consulatului român erau pline de lume, de români, mulţidintr’înşiiveniţidela depărtări destul de mari. Veniseră, ca să nu lipsească dela solemnitatea care, pentru noi românii, geografice şteaşezaţiaşa departe de fraţii noştri din România, dar cu sufletul şi cu inima aşa aproape de dânşii, însemna una din cele mai mari sărbători naţionale ce ni era dat să prăznuim.
 
Şi când, în sfârşit, s’aînălţat mult iubitul şi mult doritul tricolor şi când a început să fâlfâie în văzduh, din ochii tutulors’au pornit să curgă lacrimi. Erau lacrimi de înduioşare, de bucurie şi de fericire, pentrucă ne învrednicise Dumnezeu să vedem şi pe plaiurile noastre mândrul simbol al românismului
 
De atunci, s’au scurs mulţi ani de zile. Totuşi, ori de câte ori îmi este dat să întâlnesc pe stradă soldaţi cu tricolorul în fruntea lor, nu numai că mă descoper cu respectul şi cu toată pietatea, ci gândul mi se duce la acea zi de duminică, atunci când ni s’a arătat şi nouă tricolorul român, ca un semn că fraţii din România nu ne uită şi ca o chezăşie pipăită că românismul nu piere, ci e veşnic biruitor- /iulie 1936
 
Tăgăduirea evidenței

Să mi se îngădue mai întâi ca, în calitatea mea de român macedonean, să aduc valorosului nostru coleg, d-lui R. Seişanu, toate mulţumirile pentru interesul viu şi apărarea caldă ce a luat românilor macedoneni, a căror incontestabilă origină etnică a încercat să fie tăgăduită de d. profesor Keramopulos de la Atena.
 
Relevăm că astfel de încercări zadarnice de tăgăduire a evidenţei nu apar pentru prima dată în scrisul şi comunicările cărturarilor greci, cari, pentru a spori în mod absurd, dacă nu mai degrabă amuzant, numărul conaţionalilor lor, născociseră un termen, care nu-şigăseşteechivalentul în nici o altă limbă şi la nici un alt popor. Termenul de „greci vorbitori de limbi străine”. Potrivit acestei denumiri – repetăm, mai degrabă amuzantă, decât absurdă – a fost o vreme când toţicreştiniiortodocşi din Peninsula Balcanică erau socotiţi drept greci, al căror graiu matern era însă altul decât limba greacă. Aşa, românii erau „greci vlahofoni” („vlahofoni” înseamnă, „care vorbesc româneşte”), bulgarii erau „greci bulgarofoni”, albanezii, „greci albanofoni” etc. În această ordine de idei, ne amintim de o veche hartă grecească, în care şi fostele principate Muntenia şi Moldova erau trecute ca făcând parte din domeniul etnic al elenismului.
 
Cu aceeaşiîndreptăţire, harta putea cuprinde şi pe ruşi, cărora lis’ar fi putut spune că sunt
„greci rusofeni”. Doar şiruşii se ţin de credinţa ortodoxă. Dar când d. Keramopulosatribue românilor macedoneni o origină etnică grecească, uită un lucru simplu, dar destul de caracteristic şi anume: niciodată românii macedoneni nu şi-au zis greci, pe când grecii, da, cazul merită să fie relevat.
 
Grecii între dânşii nu se numesc „greci”, această denumire fiind întrebuinţată de străini, tot aşa cum numai străinii întrebuinţează cuvântul „vlahi” pentru noi românii. Însă, nici cuvântul „elen” nu este de origină populară, ci de creaţiune cărturărească. Între dânşii, grecii –înţelegem masa poporului grec – îşi zic „romei”, ceeace înseamnă „romani“, iar limbeigreceşti, „limba romeică“. De aci au luat şi turcii cuvântul „rum”, în care cuprindeau pe toţi ortodoxii din împărăţia sultanilor. Însă, când este vorba despre grecii din Grecia, ei nu era numiţi „rumi”, ci „rumani” (de la vechea „Ionia”), iar Greciei i se spune în limba turcă „Iunanistan”.
Întorcându-ne la românii macedoneni, se ştie că între dânşii se numesc „aromâni” sau „armâni”. Acest „a” de la începutul cuvântului, nu trebue să ducă la ceva concluzii greşite, deoarece aproape toate cuvintele care încep cu „r”, primesc în graiul macedo-român un „a” înaintea lor.De pildă, „râu”, „roşu” devin în acest grai „arâu”, „aroşu”.
Mai spunem că fârşeroţii, cari sunt un numeros grup de macedo-români, pronunţă „rumâni”, fără „a”dela început. În ce priveşte limba, este stabilit în mod ce nu poate da loc la controverse, că graiul macedo-român nu este alt ceva decât un subdialect al graiului moldovenesc. Are însă forme arhaice şi vechi cuvinte de origină –şi chiar foarte expresive – care s’au pierdut în limba românilor din nordul Dunării. (...)
 
Ar fi însă o inutilă pierdere de vreme să stăruim asupra ciudatei păreri emisă de domnul profesor dela Atena cum că românii macedoneni, care atâtea sute de ani au trăit sub influenţacultureigreceşti, sub dominaţia spirituală a bisericii şi clerului grecesc şi departe de fraţii lor de sânge din nordul Dunării, n’ar fi decât românizaţi. Românizaţi cum, când şi de cine?
Adevărul glăsueşte cu totul dimpotrivă. Glăsueşte în sensul că mulţi, din nenorocire foarte mulţi români macedonenis’au grecizat în decursul veacurilor. Nu cred însă să existe în Macedonia, în Epir şi în Tesalia un singur grec, care să se fi românizat şi să-şi fi pierdut limba. Numărul românilor macedoneni grecizaţi este incomparabil mai mare decât numărul celor socotiţi cu toţii la un loc –bulgarizaţi, albanizaţi, sârbizaţişitrecuţi la Islamism. Cât despre românii macedoneni trecuţi la islamism, aceştia nu sunt alţii decât locuitorii, în număr de 7-8 mii, ai comunei Nanta, comună locuită de români, cari fac parte din ramura meglenită.

Tot adevărul glăsueşte că nici celelalte naţiuni creștine din Balcani – şi în mod cu totul deosebit albanezii –n’au scăpat tefere, fără să dea, din punctul de vedere al desnaţionalizării, elementului grec un tribut apreciabil ca număr.
 
Românii macedoneni însă au dat şi continuă a da grecilor ceva mai mult: le-au dat – proces care continuă şi astăzi –pe cei mai de seamă poeţişi prozatori, oameni de ştiinţă, diplomaţi, generali, mari binefăcători etc.
 
Ce cerem în schimb grecilor? Să recunoască individualitatea etnică şi drepturile legitime ale fraţilornoştri de sânge, cari trăesc în Grecia, şi, în aceste condiţiuni, să întărim cât mai mult raporturile de bună prietenie – /februarie 1939/.
 
Ardelenii şi românii macedoneni
 
În aceste zile de nemăsurată restrişte pentru toate sufletele şiconştiinţeleromâneşti, să mi se îngăduie a releva încă un merit, încă un titlu de recunoştinţă ce datoreşte Ardealului şi cărturarilor săi neamul românesc.
 
Se cunoaşte, de pildă, preţioasacontribuţie a nemuritorului Şaguna, a marilor mecenaţiGojdu, Alexandru Mocioni, Poenaruşi a multor alţi macedoneni la opera de întărire a românismului în Ardeal. Pentru noi, românii macedoneni, care am dat unor popoare străine ataţia oameni de seamă în toate domeniile, este o cinste şi totodată o măgulire şi o mândrie că din sânul grupului nostru românesc au ieşit oameni, care au putut fi de folos fraţilor de sânge din Ardeal.
 
Însă, ceeace se cunoaşte mai puţinşi vreau să relev în rândurile de faţa, este faptul că, la rândul lor, şi românii macedoneni au motive puternice să fie recunoscători fraţilor din Ardeal. Aceasta pentru motivul că primii învăţătorişi profesori, care, acum vreo trei sferturi de veac, au mers să aprindă făclia conştiinţeinaţionale în Macedonia şi în Pind şi să deschidă cele dintâi şcoliromâneşti, au fost elevii cărturarilor ardeleni.
 
Reamintim în puţine cuvinte o întâmplare ce a avut urmări hotărâtoare.
Prin anul 1861, un grup de călugări dela mănăstirile greceştidela Sfântul Munte, veniţi în ţară să strângă venitul averilor închinate acelor mănăstiri, asistau aici, la Bucureşti, la o paradă militară, care începuse cu o slujbă religioasă. Impresionat de această slujbă făcută în limba română şi de faptul că pentru prima dată vedea ofiţerişisoldaţicreştinifăcându-şi semnul crucii ortodoxe, unul dintre călugaridela Sfântul Munte se desprinse de grupul de călugări greci şi apropiindu-se de masa de slujbă religioasă, strigă: „Şi eu hiu aromân!” (Şi eu sunt român!)
 
Era părintele Averchie din marea şi importanta comună românească Avdela din Pind, locul de naştere al atâtor cărturari şi luptători pentru cauza naţională a aromânilor. În urma acestei convertiri spontane la ideea românismului, părintele Averchie a fost trimis de guvernul român de atunci în comunele româneşti din Macedonia şi Pind, de unde sʼa înapoiat cu mai mulţi tineri, care au fost aduşi la Bucureşti să înveţe carte românească delaprofesorii ardeleni Massim şi Laurian.
 
După studii serioase, printre care învăţătura perfectă a limbei latine, aceşti tineri sʼau întors în comunele lor de  naştereşiau deschis primele şcoliromâneşti în Peninsula Balcanică.
 
Dar în afară de această contribuţie oarecum indirectă a cărturarilor ardeleni la trezirea printre românii de peste Dunăre a conştiinteinaţionaleşi a culturei române, Ardealul a dat grupului macedoromân şi profesori, care sʼau dus la faţa locului cu făclia lumineişi idei naţionale. Aşa, când pe la 1880 sʼa deschis  în fostul mare centru românesc Bitolia (Monastir) primul liceu român din Peninsula Balcanică, primul director al acestui liceu a fost ardeleanul Vasile GlodariudelaBraşov, căruia i-a urmat părintele Murnu, tatăl profesorului şi poetului Gh. Murnu.
 
Pe Vasile Glodariu nu l-am apucat. Am apucat însă şi am avut ca profesori, cărora eu şiceilalţifoşti elevi ai lor le păstrăm o  pioasă recunoştinţă, pe ardelenii Radu Corvin, Gh. PopşiDumitru Cosmulei, veniţi mai târziu ca profesori la acelaş liceu din Bitolia, unde au funcţionat mai mulţi ani. Au fost profesori excelenţişi propovăduitori admirabili ai ideii naţionale.
 
Adaug, pentru a arăta contactul sufletesc dintre românii macedoneni şifraţii din Ardeal, că pe vremea faimosului proces al „memorandumului” portretele fruntaşilormemorandişti – Raţiu, Gh. Pop de Băseşti, Vasile Lucaci etc. –erau aşezate lângă icoane în casele macedonenilor naţionaliştişi ca revistele şi ziarele româneşti din Ardeal – „Familia” lui Iosif Vulcan, „Tribuna” dela Sibiu şi altele –veneau în multe exemplare în Macedonia. La ele colaboram şi noi, pe atunci tineri începători în ale scrisului, şiconţinutul lor ne înalţăsufleteşteşi ne întărea în lupta aprigă pentru biruinţaideieişidreptăţiiromâneşti.
 
Am socotit necesară aceasta expunere, pentru a se vedea că Ardealul cel răstignit astăzi pe cruce a fost binefăcătorul şi luminătorul românismului de pretutindeni şi pentru a arăta că sguduitoarea durere, simţită astăzi de toţi românii, este pe deplin împărtăşităşi de românii macedoneni, nu numai din solidaritate naţională lesne de înţeles, dar şi pentru motivele arătate mai sus.
 
Şi o simt cu atât mai mult românii macedoneni, cu cât sunt şi ei direct şi crunt loviţi prin nenorocirea ce sʼa abătut asupra coloniştilor din Cadrilater. 
 
Soarta coloniștilor
 
S’a terminat ocuparea Cadrilaterului de către trupele bulgare şiautorităţile statului bulgar. Lacrimile vărsate de generalul român în momentul în care, despărţindu-se de generalul bulgar, a trebuit să părăsească oraşulBazargic, sunt mult grăitoare. Sunt lacrimi vărsate pentru pierderea unui teritoriu, căruia munca, jertfa şi hărnicia românească i-au schimbat în bine şi în toate direcţiileînfăţişarea. Sunt, mai departe, lacrimi vărsate pentru un teritoriu a cărui anexare de către România fusese o compensaţie – o destul de slabă compensaţie – pentru multele sute de mii de fraţi de sânge şi de lege, cărora, în urma profundelor modificări produse de răsboaiele balcanice din 1912-1913 trebuia să li se găsească un colţ de pământ unde să-şi dureze căminuri noui.
 
Cadrilaterul era cel mai indicat în scopul acesta. Între altele şi pentru motivul, care trăgea greu în cumpănă, că partea de pământ, numită Cadrilater – ca şi, de altfel, toată Dobrogea –n’a fost niciodată teritoriu naţional bulgăresc, iar, aşa cum am stabilit în articolele noastre anterioare, populaţia bulgară din judeţeleDurostorşi Caliacra era de dată recentă, opera de colonizare a guvernelor de la Sofia începând din anul 1890. Se ştie, de asemenea, că nici populaţia bulgară, neînsemnată ca număr, din judeţele Tulcea şiConstanţa nu este veche, fiind alcătuită din emigranţi bulgari din Basarabia de Sud, unde, la începutul secolului al 19-lea, ruşii aduseseră colonişti din Bulgaria, ca să înlocuiască golurile produse de emigraţia turcilor şi tătarilor.

Oricum şi în ciuda acestor adevăruri ce n’au cum să fie tăgăduite, Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, iar coloniştii români au fost evacuaţi. Soarta ulterioară a acestor coloniştitrebue să fie pentru guvernul român un obiect de atentă şi serioasă preocupare. Se ştie că ei sunt compuşi din o majoritate aparţinând elementului macedo-românşi din o minoritate în care intră grupuri de ţărani români din Oltenia, din Ardeal şi din Banat.
 
E de prisos să spunem că o înapoiere a acestor colonişti la vechile lor căminuri părăsite pentru a merge să întărească elementul românesc din Dobrogea Nouă este absolut cu
neputinţă, în mod cu totul deosebit pentru coloniştii români veniţi din Macedonia şi din Pind. Ei au rupt cu desăvârşire cu acele căminuri, iar guvernele statelor respective le interzic înapoierea. Pentru aceşticoloniştişi pentru urmaşii lor, patria lor definitivă este aci, este pe pământul pe care fâlfâie tricolorul românesc. În Cadrilaterul, pe care s’au văzut nevoiţi să-l părăsească, şi-au lăsat o bună parte din agonisita lor şi multe morminte, care închid martiri căzuţi pentru ideianaţională.
 
Cunoaştemdispoziţiunile guvernului pentru noua instalare a coloniştilor. Ştim că, potrivit clauzei din convenţia încheiată cu Bulgaria referitoare la schimbul de populaţie, ei urmează să fie aşezaţi în locul bulgarilor din judeţele Tulcea şiConstanţa, bulgari care vor primi în schimb pământurile şi imobilele coloniştilorplecaţi din Gadrilater. În legătură cu această chestiune, recunoaştem că s’a făcut o alegere nimerită prin numirea d-luiCola Ciumetti în locul de comisar pentru refugiaţii din acest ţinut. D. Cola Ciumetti este un cunoscător foarte bun al situaţiei din Cadrilater.
 
Însă, până să se realizeze efectiv schimbul de populaţieşi până ce coloniştii să poată
fi aşezaţi în nouile lor locuri, ei au nevoie de înlesniri şi ajutoare. Să nu se uite că mulţidintr’înşii sunt crescători de vite şi că se găsesc într’osituaţie grea în ce priveşte adăpostirea şiîntreţinerea turmelor lor. De această situaţie grea s’au folosit unii oameni fără scrupule şi fără conştiinţă, ca să-i speculeze în chip ignobil, încă un punct important.
 
Printre coloniştii din Cadrilater sunt destui, care începuseră a se îndeletnici cu comerţul, dând dovadă de negustori pricepuţi. Acum când românizarea comerţului este o chestiune de cea mai vie actualitate, încurajarea acestor elemente se impune cu o datorie de înalt ordin naţional.
 
Acum un secol şi ceva, colonişti macedoneni întemeiaseră bogate şi prospere aşezăminte comerciale în oraşele din Ardeal, din Banat, din Ungaria şi chiar la Viena imperială, iar în Serbia şi în Bulgaria ei au fost adevăraţii creatori ai unei vieţi economice.
 
Ceea ce coloniştii de atunci au făcut pentru străini, este neîndoios că vor face cu mai mult succes şi cu mai multă râvnă pentru fraţii lor de sânge şi pentru Ţara Româneascăoctombrie 1940.

Citește și:


Școala Gimnazială nr. 12 din TulceaConferință, Expunere și Sesiune de Referate a Elevilor dedicate Centenarului Încoronării de la Alba Iulia (1922)
 
 
Urmareste-ne pe Google News

Ti-a placut articolul?

Comentarii