Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
17:13 15 11 2018 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

O misiune, un echipaj şi salvarea unor pescari - galerie foto

ro

10 Mar, 2018 00:00 1727 Marime text
Primăvara bătea, cu razele timpurii, în geamul autobuzului ce transporta militarii la Mihail Kogălniceanu, la cunoscuta unitate de aviaţie. Maşina a intrat pe poarta unităţii, a parcurs aleea cu liliac înflorit din dreptul companiei de pază, a virat la dreapta prin faţa popotei, apoi, în capătul aleii, a virat la stânga către pista de decolare-aterizare. A oprit în dreptul primului pavilion, aproape de „PARAJET“, locul unde porneau avioanele supersonice. Erau mai multe unităţi în aceeaşi cazarmă: unitatea de aviaţie supersonică, o unitate de radiolocaţie, o subunitate de artilerie antiaeriană şi un regiment de elicoptere.
 
Eu eram la început de carieră militară, aveam gradul de locotenent şi fusesem repartizat la unitatea militară de elicoptere de la Tuzla, unitate care era staţionată la Mihail Kogălniceanu, nucleul de început având denumirea de Escadrila 141 Elicoptere. Până în primăvara anului următor, am participat la diferite cursuri de instruire, printre care cel pe linie de mobilizare de la Ploieşti, în urma căruia am contribuit la încadrarea cu personal militar şi civil al escadrilei, inclusiv piloţi. Aveam încă vie în memorie fatidica zi de 4 martie 1977, când, fiind ofiţer de serviciu, am pus în aplicare Planul de alarmare, ca urmare a puternicului cutremur.
 
După ce am coborât din autobuz, am parcurs câţiva paşi de la linia de avioane şi ne-am aliniat într-o formaţie mică, în linie, pentru raportul de dimineaţă. Era un program pe care îl respectam în fiecare zi, la aceeaşi oră. Primii din dreapta erau cadrele din comanda regimentului şi statul major, subunităţile de piloţi şi tehnicieni, ultimii din formaţie fiind o grupă de militari în termen. O parte dintre piloţi erau veniţi de la regimentul de aviaţie supersonică şi deja încheiaseră programul de trecere pe elicoptere, alţi piloţi erau mutaţi de la unitatea de elicoptere de la Alexeni.
 
După raport, am intrat în clădirea unde eram instalaţi, o clădire veche unde se afla şi o sală de pregătire pentru zbor. O pală uşoară de vânt am simţit-o pe la urechi în timp ce se dăduse „liber la program“. M-am uitat către vârfurile copacilor din apropierea locului de adunare şi am văzut cum îşi amplifică unduirea. Ştiam că, pentru aviatori, starea vremii care se schimbă brusc poate însemna o zi de pregătire la sol, o zi fără zbor…
 
În timp ce noi, militarii de la elicoptere, începeam o nouă zi de serviciu, undeva, departe, dacă e să trasăm o linie imaginară dincolo de pistă, peste şoseaua Constanţa-Tulcea, pe direcţia 30 de grade, la aproximativ 120 km de aerodrom, cinci bărci pescăreşti ieşeau pe mare de la cherhanaua din Sfântu Gheorghe. Bărcile erau legate între ele şi duse spre larg de o şalupă cu motor. Erau pescari, oameni căliţi în lupta cu valurile mării care, şi ei, ca şi noi, începeau o zi de muncă. În fiecare barcă se găseau câte doi-trei pescari cu ustensilele specifice muncii lor. Marea era liniştită şi cerul senin. Din loc în loc, pe măsură ce înaintau în larg, marea făcea mici vălurele, ca o imensă perdea albastră. În rest, nicio pală de vânt. Bărcile pescăreşti au înaintat cam 2 km de la ţărm, iar pescarii au început să întindă un năvod marin pe care îl fixau cu ancore şi piloni. Acest năvod era cunoscut sub numele de talian şi avea rolul de a prinde peştele ca într-o capcană. După ce au terminat de întins talianul, ca din senin, s-a iscat un vânt care a început să monteze marea, iar valurile au început să se formeze, din ce în ce mai mari. În două-trei ore, marea era aşa de agitată că începuse să provoace îngrijorare în rândul pescarilor aflaţi în bărci. Atamanul, şeful echipei de pescari, a hotărât să fie întrerupt lucrul şi să se formeze un convoi cu bărcile care au fost din nou legate cu odgoane una de alta şi toate, la rândul lor, legate de şalupă pentru a se deplasa spre ţărm.
 
Au pornit spre ţărm şi, când mai aveau câteva sute de metri până să ajungă, odgonul cu care era prinsă ultima barcă s-a rupt. Barca a rămas în voia valurilor. În barcă erau doi pescari, amândoi fraţi. Conducătorul convoiului a luat hotărârea să continue marşul pentru a duce cele patru bărci la cherhana apoi să revină şi să recupereze şi cealaltă barcă. Şalupa a revenit, dar barca, luată de valurile care au crescut în intensitate, nu a mai fost găsită. Fără cârmă, barca în care se aflau cei doi oameni a fost dusă de furtună şi curenţii marini în largul mării…
 
Pentru piloţii de elicoptere, toată ziua de luni a fost zi de pregătire preliminară a zborului de a doua zi. Atât comandantul, cât şi inginerul-şef, maiorul Alexandru Hurdubae, au ţinut lecţii despre tehnica de pilotaj şi principalele caracteristici ale elicopterelor IAR-316B Alouette şi IAR-330H Puma. În ultimele două ore de program, s-a trecut la cunoaşterea cabinei elicopterelor. Piloţii au urcat, pe rând, instructor şi elev, în scaunele elicopterelor Puma şi Alouette, repetând „la rece“ comenzile de pilotaj, aparatele de la bord şi convorbirile radio. Afară vântul sufla atât de tare, că elicopterul Puma chiar se legăna uşor. Căpitanul Mihail Luca avea impresia că mai are puţin şi… decolează. Maiorul Constantin Goreac, unul dintre instructori, simţind şi el acea mişcare a elicopterului sub forţa vântului, i-a zis: „Mihăiţă, dacă la noapte nu se linişteşte vântul, nu ştiu dacă ne vom ridica mâine de la sol. Acum suflă cu 18 m/s “…
 
A doua zi, în zori, când marea se mai liniştise, două vedete grănicereşti au pornit în căutarea bărcii pierdute. După aproximativ cinci, şase ore de căutări, au renunţat şi au tras concluzia că barca s-a scufundat. Autorităţile de atunci au dat dispoziţii să se folosească orice mijloace posibile de căutare, inclusiv elicopterele. Aşa s-a primit indicativul de alarmare la noul regiment de elicoptere. Colonelul Dumitru Cristian a primit misiunea chiar de la comandantul aviaţiei militare, general Gheorghe Zărnescu:
— Cristian, alege echipajul cel mai bun şi du-te să cauţi o barcă cu două persoane la bord, la travers Sfântu Gheorghe. Au fost pierduţi de ieri dimineaţă şi nu au fost găsiţi până în prezent.
— Am înţeles! Dacă barca mai e la suprafaţă, îi voi aduce la cherhana, vii sau morţi.
— Bine, am încredere în tine, a mai spus generalul.
 
În încăperea unde se echipau piloţii pentru zbor, ofiţerul de serviciu l-a strigat pe căpitanul Luca:
— Mihai, grăbeşte-te, comandantul te cheamă la ordin!
Acesta şi-a încheiat repede fermoarele combinezonului de zbor, a legat şireturile la ghete şi a luat harta de navigaţie. Cum a intrat în birou, comandantul i-a spus:
— Am primit misiunea să căutăm o barcă pe mare, la travers Sfântu Gheorghe. E vorba despre o barcă ce a fost luată ieri de furtună şi dusă în larg. Sunt doi oameni la bordul ei.
— Avem date suplimentare, o locaţie aproximativă? A întrebat Luca.
A intrat în birou şi meteorologul, locotenentul-major Mircea Demetrievici, care a prezentat comandantului diagrama vântului în ultimele 30 de ore în zona Sulina, specificând direcţia şi intensitatea vântului din ziua precedentă…
 
Pe la prânz, echipajul a decolat de la aerodromul Mihail Kogălniceanu cu elicopterul Puma 09, echipat cu flotoare. Mecanic de bord era maistrul militar Mircea Tauber, un tânăr ardelean, conştiincios şi cu multă dorinţă de afirmare. După aproximativ 30 de minute de zbor, au aterizat în curtea cherhanalei de la Sfântu Gheorghe. Acolo, piloţii au coborât din elicopter şi au vorbit cu mai mulţi pescari, primind informaţii noi despre locul şi momentul când barca a fost luată de valuri şi dusă în larg. Cristian a trasat pe hartă, cu un creion roşu, pe ore, mai multe segmente de drum parcurs de vânt, rezultând o direcţie aproximativă la nord de Sfântu Gheorghe şi la 55-60 km distanţă faţă de ţărm.
 
— După cum s-a comportat vântul ca direcţie şi viteză, vectorii de vânt obţinuţi într-un raion maritim de 20x60 km, putem stabili cu aproximaţie cursul urmat de barcă, le-a spus celorlalţi.
 
Într-un final, au căzut toţi de acord că barca a fost dusă în larg, spre nord, şi s-ar putea afla într-un punct situat la aproximativ 55-60 km către Insula Şerpilor. Cristian a marcat locul pe hartă cu un cerc roşu…
 
Au decolat de la cherhana şi elicopterul s-a înscris în zbor pe cap compas 30 de grade şi au zburat până la un punct imaginar situat între Sulina şi Sfântu Gheorghe. Pentru a ajunge la cercul roşu marcat pe hartă, piloţii au început căutarea în raionul maritim stabilit printr-un zbor în zig-zag, metodă cunoscută în aviaţie sub numele de „zbor în pieptene“ sau „pieptănare“. Din acel punct, au zburat patru minute pe direcţia est, după care au virat stânga, pe nord, şase minute, apoi viraj dreapta spre est patru minute, din nou viraj pe sud şase minute, încă un viraj spre est patru minute, viraj stânga spre nord şase minute şi, la finalul „pieptănării“, zbor pe est patru minute. Tot acest zbor s-a executat cu viteza de 180-200 km/oră, la o înălţime de 400 m, şi au parcurs 20 km pe laturile de şase minute şi 14 km pe laturile de patru minute…
 
După încă două minute de zbor pe cap-compas 90 de grade, în partea dreaptă, lateral, piloţii au văzut un mic punct alb ca şi valurile, atât de greu se distingea de sus. Cristian, cu ochii lui de vultur, i-a arătat copilotului acel punct alb care, de la înălţimea de 400 m şi văzut la un unghi de 30 grade, putea fi uşor confundat cu un pescăruş.
 
— E un pescăruş, a zis Luca. Barca nu poate fi albă.
Mecanicul de bord s-a ridicat şi el de pe scaun să vadă mai bine.
— Staţi cu ochii pe acel punct, le-a spus Cristian. Simţea că acolo se află barca pe care o căutau.
 
A manevrat elicopterul într-un zbor de coborâre de parcă ar fi făcut o „interceptare“ lentă. Punctul alb, pe măsură ce se apropiau, se tot mărea. În sfârşit, a prins contur.
 
— Barca, barca, a strigat în căşti Luca.
— Atenţie! Acum vom coborî să vedem oamenii.
 
 
După ce a transmis coordonatele celor de la ţărm pentru a veni o vedetă grănicerească să recupereze barca, elicopterul Puma 09 a coborât, în viraj de 360 de grade, cam până la 20 de metri deasupra bărcii. Erau doi oameni în barcă ce ţineau în mâini, deasupra capului, un cearşaf alb legat între cele două vâsle.
— Mircea, la troliu!, a ordonat comandantul mecanicului de bord. Leagă-ţi centura!
Erau la punct fix cu vântul în faţă. Ambii piloţi manevrau cu mare atenţie comenzile. Deasupra bărcii elicopterul dansa ca un „hopa Mitică“.
— Începem! Să-mi dai comenzi scurte. Scaunul să cadă exact în barcă. Şi vezi să nu-i scapi în apă, să-i „botezi“!
— Am înţeles! A răspuns mecanicul. Gata! În faţă doi metri. Stop! Este bine. Las scaunul.
 
Prin uşa laterală deschisă a elicopterului, Mircea Tauber era aplecat în afară şi manevra cu grijă scaunul deasupra bărcii. A făcut semn celor din barcă să fie atenţi la scaun şi să se lege, unul câte unul.
— Scaun în barcă. Se leagă primul. L-am luat.
Primul pescar a fost ridicat din barcă şi tras în elicopter. Apoi scaunul a fost din nou coborât.
— Un metru la stânga. Acum, puţin mai în faţă, încă un metru.
Erau comenzi transmise de mecanic, prin radio, piloţilor de la manşe.
— Scaun în barcă. S-a legat. L-am luat. Este în elicopter. Terminat.
A fost ridicat şi al doilea pescar.
— Foarte bine! A zis comandantul. Închide portiera, că plecăm.
— Confirm! Uşă închisă şi zăvorâtă.
Cristian a tras maneta de pas şi a urcat până la înălţimea de 1.500 m. A raportat ofiţerului navigator din Punctul de Dirijare (PD) de la Sulina:
— Sunt Puma 09. Am oamenii la bord. Îi duc la cherhana.
— Te văd, 09. Foarte bine!
 
Piloţii au orientat elicopterul pe cap-compas 255 de grade şi, după 25 de minute de zbor, au ieşit exact la Sfântu Gheorghe. Estimarea locului bărcii şi calculele făcute pe hartă s-au dovedit a fi bune…
 
Au aterizat la cherhana, au oprit motoarele şi o salvare a venit şi i-a luat pe cei doi pescari, care erau destul de speriaţi. Aveau buzele crăpate de vânt şi ochii înroşiţi de nesomn. Mulţi oameni se înghesuiau în jurul elicopterului să le strângă mâna piloţilor şi mecanicului. Drept mulţumire, echipajul a primit două coşuri cu peşte, scrumbii albastre de Dunăre…
 
Piloţii au pornit motoarele şi au decolat spre aerodromul Mihail Kogălniceanu. Misiunea de căutare şi salvare fusese îndeplinită cu succes.
 
Despre Nelu Enache
 
Capitan-comandorul (r) de aviatie Nelu Enache a copilarit in comuna Ciorasti, judetul Vrancea, iar după absolvirea Școlii generale a urmat cursurile Liceului militar „Ștefan cel Mare“ din Campulung Moldovenesc. În acest timp, a frecventat cenaclul literar din liceu şi a publicat versuri în revista literară „Orizont“. În perioada 1973-1976, Nelu Enache a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu“ din localitatea Boboc, judeţul Buzău. În anul 1976, a fost repartizat la Unitatea Militară 02010 Tuzla, care era cantonată pe Aerodromul Mihail Kogălniceanu sub denumirea de Escadrila 141 Elicoptere. Aici a deţinut, până în anul 1983, funcţia de conducător de zbor pe Platforma de foraj marin „Gloria“. După anul 1983 a fost mutat la Regimentul 57 Aviaţia de Vânătoare Mihail Kogălniceanu, pe funcţia de ofiţer navigator Escadrila a doua MIG 23. Munca şi talentul său în arta scrisului au fost răsplătite la Concursul Naţional de Poezie din 1979, unde a obţinut locul I. În anul 2002, a devenit ofiţer în rezervă cu gradul de căpitan comandor. În prezent, activează în Asociaţia APRIA, filiala Constanţa, care se ocupă de promovarea istoriei aeronauticii.
 
Citeşte şi: 
 
Nelu Enache, despre aviaţia de la Constanţa „Unitatea de la Mihail Kogălniceanu era considerată cea mai bună din ţară, înzestrată cu cele mai noi avioane“

Nelu Enache, file din istoria aviaţiei militare române
 
ARPIA - Filiala Constanţa, 25 de ani de la înfiinţare (galerie foto)
 

Ti-a placut articolul?

Comentarii