Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
23:45 13 06 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Aniversări românești Regina Elisabeta, poeta Carmen Sylva – 180 de ani de la naștere

ro

02 Jan, 2024 10:19 849 Marime text

S-au împlinit, la 29 decembrie, 180 de ani de la ivirea pe lume (1843), în Renania-Palatinat/Germania – în familia princiară de Wied –, cea care va fi (prin căsătoria, în 1869, cu prințul domnitor Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen) prima regină a României (a încetat din viață în februarie 1916).
Suverană a României, soția regelui Carol I (domnitor:1866/rege: 1881-1914) s-a dovedit a fi, în lungile decenii de domnie, o personalitate culturală polivalentă (poetă, povestitoare, sprijinitoare a actelor de creație național-culturale, a tinerilor artiști, creatoare de stabiliment sociale), sprijinindu-l, continuu, în discrețiune și neostentativ, pe Suveran în actele de conducere, de modernizare a tânrului Stat Român.
Sunt dimensiuni ale reginei Elisabeta a României pe care cetitorii le pot desluși și în materialele de epocă reproduse mai jos.
 
 
Ce datorim reginei Elisabeta
 
Încă o zi și lîngă rămașițele pămîntești ale regeluiCarol se vor astruca spreodihnă acelea ale bunei șiînțelegătoarei Doamne, cucare împreună, în ceasuri fericite și în lungi zile de durere, a făcut acest drum alvieței acoperit o clipă deumbra noastră trecătoare.Sub lespezile de marmorăcenușa lor înfrățită se va amesteca în pămîntul patrieipe care și-au voit-o, departede țara lor de naștere.
Și, în trista evlavie cu carene despărțim de aceea care,după veacuri, a mai purtatpe frunte, cununa neatîrnărei românești, putem să nepunem întrebarea ce-i datorim pentru a înțelege astfelîntinderea recunoștinței noastre.
Dinastiile moderne începprin plebiscituri, dar nu plebiscitul chemărei lor le șiține. Vechile dinastii aucreat ele țările și o țară nuse poate întoarce spre începutuirile sale înseși fără agăsi munca și jertfa lor. Deaceea le respectă și le iubescchiar în greșelile și rătăcirile lor. De aceea sunt sacreca și patria însăși. Dinastiile nouă au să îndeplinească în câțiva ani ceeace altele au făcut în curs deveacuri. Lor nu li se îngădueindolența, nici stricăciunea.Oamenii trebue să reprezinte epoce întregi. Nu numaiSuveranul, dar toți cei dinjurul lui sunt chemați să ajute la această grea și măreață operă. Eroi și sfinte, energii și talente sunt necesarede la început.
Regele Carol a dat, o viață întreagă, un strălucit exemplu de îndeplinire a datoriei. El s-a dovedit în luptăostaș viteaz și căpitan priceput. O tradiție de muncă șide bărbăție a fost începutăastfel de dînsul.
Pentru a fi tovarășa satrebuia o femeie cu însușirineobișnuite, cum nu se aflăadesea nici în cele mai glorioase familii domnitoare. Și Regina avea datoria de a se sacrifica pe sine, cum se sacrificase Regele. Și de ladînsa se așteptau acele puteri peste măsura obișnuităcare impun o dinastie.
Avea talent, și l-a făcutdin belșug să rodească. Aveao mare istețime firească, șiprin ea a strălucit Casa Ei.Dar era datoare să-și interzică în altă ordine orice întrebuințare a calităților Salecare ar fi putut să pară închinate Ei singure. Și atunciși-a impus ani întregi, soțiesăracă a unui Rege foartebogat, soție fără influență aunui imperios Suveran, tăcere, rezervă și modestie, pînăși în binefacerile ei, necontenite și tăcute, răspînditecu o nesăturată pasiune.Cine știe numai cîtă energie,cîtă putere și cît avînt a jertfit astfel, acela va înțelegepe deplin cît a fost și Ea deajutor la întemeierea dinastiei pe baza nezguduită a respectului public, universal și absolut.
Și de aceea în orice creștere și înălțare a noastră săse amestece și acest gîndeste în ele și o parte a buneiRegine Elisabeta. Sufletulei, care a știut multe întristării, se va bucura acolo undeeste acuma de această recunoaștere (N. IORGA – 21 februarie 1916).



Președinte face elogiul funerar al M.S. Reginei Elisabeta
 
Academia Română a ținut, Vineri [19 februarie] după amiază, ședință de doliu. Erau prezenți aproape toți academicienii.
Ședința a fost deschisă de președinte dr. C.I. Istrati, care a rostit următorul elogiu funerar al M.S. Reginei Elisabeta:
D-lor și scumpi colegi,
Regina Elisabeta, scumpă oricărei inimi românești, a murit! Cu Ea se închee o perioadă istorică. Deși adînc neîndurerați, totuși, chiar în aceste momente, e necesar pentru a o înțelege pe deplin, să privim puțin în trecutul apropiat.
Neamul romînesc, din țările rămase încă libere, a avut și el marea fericire, de a fi fost îndrumat și ajutat de oameni de seamă, în mersul său de înălțare spre o stare socială și politică mai bună.
Grație lui Tudor, pandurilor săi, și cîtorva suflete mari, calde pentru binele obștesc, iubitoare de o viață românească mai bună, poporul român începuse cu sfială să se afirme totuși, ca un neam dornic de o viață și de, o soartă mai bună.
Un întreg mănuchiu de oameni de seamă și de patrioți luminați, ieși mai în urmă, deodată, la lumina zilei și ei năzuiră puțin la 1848, dar făcură mult mai în urmă, căci ei făuriseră opera dătătoare de viață și viitor de la 1856-1859.
Urmă domnia înălțătoare și plină de mîndrie a lui Cuza Vodă, care cu sfetnicii săi, în veci neuitați, în frunte cu C. Negri și M. Kogălniceanu, spuse verde, în auzul lumei, dorul unui popor care voia partea lui la soare, între neamurile Europei.
Dar ziua mare a neatîrnărei bătea la pragul timpului; jertfa sîngelui celor aleși, făptuitoare de zile bune, pentru urmași și doveditoare a vînjoșiei neamului, se arăta în zare, primirea neamului românesc între puterile zilei ca regat respectat și cu sorți de viață și progres, se întrevedea tot mai limpede minților luminate și prevăzătoare; totul se pregătea de altfel, culiniște și încredere, de cei mulți și muncitori, dar totdeauna necunoscuți, ai binelui și propășirei; dar nevoe mare era de conducători luminați și de sfetnici pricepuți.
Sfetnicii sau arătat la timp, istoria îi cunoaște, pămîntul sfînt al țarei le-a deschis, pe rînd, sînil spre odihnă. Doarmă ei în bine și neuitați!
Conducători? Da, am avut, la înălțimea și greutatea vremurilor.


Ei au fost ultimul Domn și primul Rege al României, Carol I, cea de pe urmă Doamnă și întîia Regină, Elisabeta.
Inteligența și prevederea, munca, devotamentul și iubirea, lupta încordată pentru propășire și spre îndeplinirea îndatorirei, iată care a fost caracteristica acestei perechi, binecuvîntată de Dumnezeu, iubită, respectată și pe care poporul a binecuvîntat-o la rîndul său.
S-a dus, nu de mult, marele Rege, și iată că a plecat spre El,acea care, aproape 50 ani, a fost părtașa vieței Lui, a durerilor și bucuriilor Lui, a nădăjdiilor și slăbiciunilor trecătoare, a temerei isbîndei care a încoronat, din fericire, viața și opera lor.
S-a stins acum și Regina bună, și iubită al cărei suflet se înduioșa la suferința altora; nu mai bate inima chinuită de cumplita pierdere, care s-a întunecat și amărît întreaga viață, viața care părea altora așa de luminoasă și plină numai de fericire; s-a dus „mama răniților” care la 1877-78 a făcut minuni de caritate, revărsînd valuri de iubire, de încredere și de mîngîiere printre răniții ce sufereau sau cari mureau pentru a da viața României de azi și celei, mai ales, ceva să fie.
S-a stins în gînditoarea veșnic robită de dorul de a spune și altora ceea ce avea pe sufletul ei, artista, care a lăsat atîtea capete de operă, muncitoarea neobosita care din zorii zilei era la lucru, găsind în toate îndeletnicirile de caritate sau de artă ce îndeplinea, liniștea, bucuria, fericirea, chiar și puterea de a învinge chinurile sufletești care nu cruță nici o viață oricît ar fi de sus pus cel ce o trăește.
Sunt tocmai 25 ani de cînd a fost aleasă în sînul acestei Academii, pentru scrierile sale care o făcuse cunoscută lumei întregi, de odată cu țara care-i pusese coroana pe frunte.
Sʼar fi cuvenit, și abia am fi dorit, ca s-o fi sărbătorit cum se cade. Soarta, care toarce rostul faptelor, a voit altfel.
Fie voia ei!
Ne rămîne însă mîngîierea de a putea plînge în Regina Elisabeta, ca și în Regele Carol, figuri așa de alese și cărora le datorim atît de mult, încît la durerea morței se impune și fericirea sufletească de a putea zice: Fosta-ți voi, mărețe umbre, la înălțimea datoriei și vremurilor, mîndri sîntem de voi, adînc și vecinie recunoscător va rămîne neamul nostru.
La acestea, ca academicieni, vom adăoga: deapururea legală va fi amintirea mărețelor voastre fapte, de ființa tot mai luminoasă, cum ați dorit-o totdeauna, a Academiei Române.            Dumnezeu s-o aibă pe scumpa Regină Elisabetaîn sînta lui pază!
*
După sfîrșitul cuvîntărei, d. președinte a ridicat ședința în semn de doliu.
Membrii Academiei Române au hotărît apoi să ia parte în corpore la ceremonia înmormîntărei (22 februarie 1916).
 
 
O şedinţă interesantă la Academie
Comunicarea d-l prof. N Iorga
 
D. profesor Iorga e în posesiuneaunei cărţi, datorită reginei Elisabeta, a României, carte cunoscută înstrăinătate, dar care in ţara noastră a fost suprimată. Cum în ea erau lucruri dureroase din viaţa reginei, s’a crezut desigur că ea arstrica prestigiului, decorului curţii.
Dar despre această carte Reginavorbeşte către buna ei prietenă Elsevon Arnim în 1903 (scrisoare publicată de d. Iorgaîn Scrisori de femei,1932). Ea trebuia să se numească Colţul Penaţilor mei.Titlurilecapitolelor erau să fie numele iubite. „Şi iată că în sfârşit se va cetiadevărul despre mine” spune ea.
Opera reginei Elisabeta, a spus d.Iorgacu această ocazie, merită o altă interpretare decât aceea care is’a dat. Sunt elemente în ea, de romantism, care s’au demodat, dar şielemente de adâncime mişcătoare.Reginaavea o rară sensibilitate şislăbiciunile operii ei se datorescfaptului că a trăit în afară de viaţăşi materialul real i-a lipsit. Viaţa ei este oarecum cunoscută.O găsim in biografia lui Bengescu şiîn o serie de biografii din care multe păcătuesc prin nesinceritate sausunt tendenţioase. A scris astfel despre regina Elisabeta, Mite Kremniitz, un cleric de Neuwied, baroneasa Stattenberg şi d-na WilliamMonod. Calomnioase sunt în această privinţă însemnările secretaruluiei, Scheffer.
 
SOCIETATEA GERMANĂ
Din cartea reginei Elisabetapecare d-l Iorgao aduce înainte, societatea germană de la începutul secolului XIX apare înfiorătoare.
Regina îsi iubia bunica, dar bunicul fusese un om groaznic. Se purtagrosolan cu tânăra lui soţie şi sedescriu scene dureroase. Au avut 5 copii, de care a îngrijit apoi mamalor rămasă văduvă la 27 ani. Acesta după 20ani de guvernare a murit de ftizie. Bunica făcuse şcoala laParis. În Germania de după Napoleon nu era ură contra Franţei cumsʼar putea crede. Însăşi Regina Elisabetaa făcut studii in limbafranceză şi a stat un an în Franţa.
Vorbind de mama ei se apropiede ceeace era să fie mediul ei deacasă. Căsătoria părinţilor regineis’a făcut în împrejurări groaznice:mama era paralitică, iar tatăl ftizic.
 
EDUCAŢIA MAMEI SALE
Vorbind de educaţia mamei salereginaarată că aceasta s’a făcutsub teroarea cravaşei şi a arestului,cu care se pedepseau cele mai miciabateri de la buna creştere.Însăşiea cunoscuse în copilărie instrumentele de tortură, dar adaugă că„ceva mai puţin”. Copilul pedepsitstătea singur în arest până la 3săptămâni, fără să fie cercetat decineva. Institutoarele erau înspăimântătoare, iar învăţătura începea – cu limba greacă – pela 4-5 ani.Acelaş regim s’a aplicat şi frateluibolnav al reginei. În timpul revoluţiei dela 1848 vine un nou blestemasupra familiei, care sărăceşte. Elisabetaspală chiar rufele tatălui săuftizic.
 
CĂLĂTORIILE
Călătoriile singure o mai distragde la această viaţă întunecată. Acestea se fac şi pentru a se căuta oîndreptare în boala mamei sale. Călătoreşte întâi în insula Wite. Laîntoarcere (1853) are la Bonn momente mai plăcute. Pentru primaoară are conştiinţa naţiunii căreiaîi aparţine şi ea îi este dată de bătrânul poet Arndt.
În iarna anului 1854-1855 mergecu mama sa la Paris. Acolo ascultăpe pastorul a cărui fată s’a măritat cu Adolphe Monod. Urma şi alte cursuri, învăţa şi legătoria decărţi. A fost în Elveţia şi se opri înRusia. Vorbeşte cu pătrundere dereligia ortodoxă rusă. În Italia a fostpână la Neapole şi de acolo a scriscele mai frumoase scrisori. După onouă călătorie la Paris şi una în Suedia întâlneşte pe prinţul Carol, pecare-lcunoscuse mai înainte laBerlin. Are pagini foarte frumoaseprivitoare la logodnă. Curând dupăaceea merge la Paris şi avea la gâtcrucea de opal, pe care i-o dăruiseprinţul, străvezia căreia oglindeadesigur inima ei.
Domnul Iorga închee cu câtevacuvinte despre buna intenţie cu care tânăra principesă venise în noua ei ţară, dar fără să cunoască societatea în care intra.
Îşi închipuia că aici totul e de făcut, când era desigur de continuat.Şi rezultatele nu au fost cele careputeau să fie pentru o mai bună înțelegere (5 noiembrie 1934).
 
 
Comemorarea reginei Carmen Sylva
Şedinţa solemnă a Academiei Române. Cuvântarea M.S. Regelui
 
Academia Română a ţinut eri la ora 3 d.a., şedinţă solemnă pentru comemorarea regineipoete Carmen Sylva.
Ca foarte rareori incinta Academiei era arhiplină, iar tribunele înţesate de public.
Sunt prezenţi miniştri, membri ai Academiei Române, profesori, invitaţi.
 
Sosirea Regelui
Fix la ora 3, general Ilasievici, mareşalul Palatului anunţă: „Majestatea Sa Regele!” Asistenţa se ridică în picioare şi aşteaptă. Regele Carol îmbrăcat în uniformă de marină, cu zâmbet în priviri, intră şi se înclină uşor Puţin emoţionat urcă estrada şi ia loc pe scaunul prezidenţial. În stânga Suveranului au rămas d-nii Gh. Tătărescu [președintele Consiliului de  Miniștri] şi general Ilasievici. În dreapta, un ofiţer din gardă aşteaptăîn poziţie de drepţi.
 
Cuvântarea preşedintelui Academiei

Imediat a luat cuvântul d. AL. LAPEDATU, preşedintele Academiei, care a rostit următoarea cuvântare:
Îngăduiţi-mi, Sire, să Vă exprim, în turmele colegilor mei, respectuoasanoastră gratitudine şi recunoştinţă pentru înalta onoare şi marea bucurie cene faceţi, venind astăzi în mijloculnostru să prezidaţi şedinţa de comemorare a Regineipoete Carmen Sylva,ilustra tovarăşe de viaţă a gloriosuluiFondator al Regatului român, al Dinastiei române şi al Academiei române.
Căci, congenere în începăturile lorşi strâns legate apoi în desvoltarea ulterioară, aceste epocale realizări aleRenaşterii noastre naţionale au stat şiau rămas necontenit pe acelaş plan alpreocupărilor marelui lor Ctitor –Regatul ca expresie a independenţei noastre politice, Dinastia ca expresie astabilităţii şi continuităţii în conducerea Statului şi Academia ca expresie a unităţii culturale a neamului.
În adevăr, cu conştiinţa mişunei istorice ce era chemat să îndeplinească în viaţa poporului român şi dându-şi bine seama de puterile şi mijloacele prin cari trebuia să se realizeze această misiune, era firesc ca providenţialul Domnitor să aşeze pe linia capitalelor sale proecte de viitor şi instituţiunea, care, în forme culturale, reprezenta unitatea însăşi a neamului, adică ţelul final al politicei noastre naţionale. (...)



Cuvântarea Suveranului
Suveranul s-a ridicat să vorbească.
Asistenţa a ascultat, în picioare, cuviintele regale.
Domnule Preşedinte,
Domnilor,
Comemorarea de astăzi a Reginei poetă Carmen-Sylva, îmi dă fericitul prilej de a putea veni încă odată în mijlocul Domniilor-Voastre.
Simt totdeauna o deosebită bucurie să asist la aceste şedinţe solemne ale Academiei Române; simt o deosebită bucurie şi în acelaş timp o deosebită mândrie naţională, ori de câte ori Mă aflu în mijlocul acelora, cari reprezintă chintezenţa gândirii româneşti. Am fost adânc mişcat că la această comemorare a Reginei Elisabeta aţi găsit cu cale să asociaţi [în cuvântarea președintelui Academiei Române, Alexandru Lapedatu] şi acele cuvinte de laudă pentru Regele Carol I, Rege care a priceput adâncul rosturilor acestei instituţiuni şi care, în politica Lui de ridicare a neamului, a înţeles atât de bine, că pe lângă forţa armată şi forţa politică a unui neam, este absolut nevoe de a întări şi forţa intelectuală.
Mânat şi Eu de acest gând, că puterea şi eternizarea unui neam nu se pot afirma, decât prin forţa radiaţiei minţii lui, urmând şi pilda vie pe care cei doi înaintaşi ai Mei – fără a vorbi şi de ceilalţi domnitori ai Ţării Româneşti – Mi-o dau, vin totdeauna cu adâncă emoţie în mijlocul Domniilor-Voastre, cu aceiaş inimă caldă şi cu aceiaş dorinţă de încurajare şi ajutorare, să salut ca Rege şi ca iubitor al cărţii, Academia Română.
Domnilor,
Conştient de greutăţile pe care le aveţi, aduc cu atât mai mult felicitările Mele şi îndemnul Meu Academiei Române pentru munca pe care o depune, muncă pe care o urmăresc, muncă pe care o ştiu pe care o doresc pe zi ce trece mai vie.
În această zi în care se comemorează o femee, care a fost pe tron, dar al cărui suflet a plutit deasupra tuturor durerilor şi vanităţilor acestei lumi, care deşi poetă într’o altă limbă decât a noastră, a ştiut totuşi prin povestirile Ei asupra Peleşului, să răspândească în largul lumii o parte a sufletului nostru, o parte a poeziei poporului nostru – mulţumindu-Vă pentru toată activitatea Domniilor Voastre, vă urez să aveţi totdeauna viu în faţa ochilor exemplul acestei Regine.
Eu sunt hotărît, pe cât îmi permit puterile, să continui aceiaşi operă, susţinând Academia, încurajând-o şi ajutând-o prin toate mijloacele.
Ropote de aplauze au punctat şi încheiat inimoasa şi plina de speranțe cuvântare a Regelui.
 
Conferinţa d-lui Octavian Goga
Apoi a vorbit d. Octavian Goga. Cald, convingător, cu adâncă rezonanţă în sufletul auditorului, cu nuanţe emoţionante în glas şi cu frăgezimi pumăvăratice în ochii doamnelor.           Întrʼo înaripată introducere conferenţiarul a menţionat aducerea aminte, de care este capabil un neam, a voevozilor care au lăsat dâre luminoase in istorie. A făcut apoi un tablou al stărilor din cele două ţări româneşti, ocrotite de umbrele domnitorilor şi a arătat cum era ţara când a venit Carol de Hohenzollern. După această documentată descriere a situaţiei de atunci, d. Gogaa continuat astfel:
„Pe acest fond iniţial s a desfășurat domnia lui Carol Întemeetorul, care întrʼo jumătate de veac ne-a dat Regatul român din pragul marelui războiu,Țara-Mumă a împlinirii actuale. Alături de Dânsul s’a străduit strălucind în domnie Regina Elisabeta, a cărei amintire o prăznuim astăzi, la douăzeci de ani după coborârea în cripta de la Argeş.
 
Figura Reginei Elisabeta
Biograful care va pătrunde mâine dincolo de această aureolă şi va umaniza figura Reginei Elisabeta, va trebui s’o aşeze în cadrul vremii şi al împrejurărilor cari i-au modelat viaţa. Numai astfel va putea fi înţeleasă pe deplin şi respectată după cuviinţă cea dintâi Reginăa României.
Noi astăzi nu vom putea decât să-i aducem omagiul recunoştinţei unui neam şi să resimţim acea atmosferă de pietate filială cu care generaţia războiului a petrecut-o la groapă. Abia dacă vom fi în stare să smulgem câteva accente din claviatura unui suflet complex, călător de pe malurile Rinului, statornicit la Dâmboviţa noastră...
Într’una din paginile de reflecţie şi concentrare prin care Carmen Sylva căuta să-şi exprime o concepţie de viaţă, se găsesc următoarele rânduri:
Nu există decât o fericire: Datoria.
Nu există decât o mângâere: Munca.
Nu există decât o bucurie: Frumosul.
Este, cred, în acest triptic de gândire legitimarea unei existenţe, cea mai condensată formulă a unei autobiografii din care se pot desprinde şi urmări, peripeţiile unui suflet. Când Elisabetade Wied, în ziua de 15 Noembrie 1869, s-a căsătorit cu Carol Domn al Românilor, ideea de căpetenie care o îndruma în calea ei era: Datoria.Tânăra prinţesă crescută în spiritul de rigorism al unui castel bătrân, îmbibat de tradiţii şi intelectuali,tare şi-a dat seama din primul moment,că părăsindu-şi ţara ca s’o schimbe cu o patrie nouă, îndeplineşte un act de voinţă definitiv şi irevocabil. În mintea ei plăpândă se răscoliseră întrebări adânci a căror deslegare o vedea limpede. Şi ea şi soţul ei şi familia de care se deslipea înţelegea că este un drum fără întoarcere, o contopire cu o lume necunoscută încă, de care trebuia să se lege cu toate fibrele ei de simţire. Nici nu se putea găsi o mai severă expresie a sguduitorului angajament moral pe care şi-l lua, decât cuvântul de binecuvântare al pastorului Lohman, care la săvârşirea nunţii, arătându-i calea Destinului îi cita dictonul din Biblie: „Voi merge unde vei merge tu, voi rămâne unde vei rămâne tu. Poporul tău este poporul meu, Dumnezeul tău este Dumnezeul meu, voi muri unde vei muri tu şi tot acolo vreau să fiu’ îngropată’’.
Ce suflu de seriozitate, aspră, şi implacabilă ca într’o balada dela Nord, plana deasupra acestei cununii, în care două vlăstare domneşti se uneau pe veci. Pastorul Lohman a avut dreptate, istoria României o confirmă la tot pasul şi retrospecţiunea noastră pioasă o verifică la lumina faptelor. Elisabetade Wied s’a cununat cu poporul caree a dat tronul şi în patruzeci şi şapte de ani tot sbuciumul ei s’a brodat pe acest principiu etic. Ideia datoriei era suprema lege morală prin care-şi justifica rostul în ţara nouă, de-a cărei misiune s’a pătruns, convinsă că Domnia purcede dintrʼun determinism superior, dictat de legile eterne ale Dumnezeirii. De această concepţie s a lăsat călăuzită în cursul anilor, aşa cum o exprima ea mai târziu în ceasurilerezumative ale bătrâneţii, când aşternea pe hârtie sentinţa gravă, cu glasul unui clopot de mănăstire: „Adevărata dragoste de patrie ancorează în cer,înconjoară pământul şi e plină de durere, ca dragostea de mamă”.

 

Cu această armătură sufletească când s’a aşezat scaunul de Domnie la Bucureşti, Ea avea şi fondul de credinţă şi perspectiva de apreciere şi capitalul de indulgenţă cu care trebuia să privească împrejur. Alături de soţul ei, prins în vârtejul problemelor de Stat, ElisabetaDoamna venea cu tendinţa bine precizată de penetraţiile în laboratorul intim al psihologiei unui popor. O pereche de oameni, uniţi într’un gând, urmărind aceeaşi ţintă în văzul mulţimii cu porniri de analiză şi criticism, complectându-se reciproc, afirmau împreună legitimarea Dinastiei străine intr’o epocă de frăgezime plăpândă a ideii noastre de Stat.
Regina Elisabetaa fost o colaboratoare conştientă şi neobosită, muncind necontenit din preajma tronului. Zi cu zi s’a închegat din stăruinţa celor doi soţi un impuls de stimă obştească, care a împrejmuit tot mai mult Dinastia noastră, dându-i în sufletul românesc consfinţirea acelui sentiment de dragoste, pe care numai apropierea desăvârşită poate s’o trezească. Regina Elisabetacu nobleţă ei a înfiripat în mare parte această aureolă. Alături de Regele cu statura dreaptă şi ochiul sever, ea flutura zâmbetul cald al bunătăţii şi privirea plină de soare a iertării. El soldat, Ea poetă. El omul raţiunii cu aspecte de rigiditate afirma autoritatea sceptrului Regal. Ea mişcându-se în lumea abstracţiunii cucerea imponderabilele sufletului popular, dornic de visare şi simpatie. Din această colaborare a unei jumătăţi de veac s’a creat piedestalul măririlor viitoare.
În cadrul acestei largi înţelegeri Regina Elisabetas’a cheltuit zilnic într’o prodigioasă activitate, ducând pretutindeni acelaş optimism, răspândind în toate colţurile lumină şi încurajare, fie că se oprea la horă, ca să prindă ritmul dansurilor populare, fie că îngrijia pe răniţii dela Plevna, descifra penumbre de biserici bizantine sau mângâia fruntea palidă a unui orb la Vatra ei luminoasă. Oriunde se ivea, în costumul unei ţărănci dela Argeş sau în trena de mătase albă cu falduri strălucitoare. Ea alina dureri şi acoperea cu un văl de seninătate vaerul multelor mizerii omeneşti. Cu vremea care trecea, mai ales după moartea unicului copil [Maria, în 1874 – avea doar trei ani], de câte ori atingea buclele blonde ale nepoţilor, adierea unei blânde şi îndurerate maternităţi o urmărea neîncetat ca o rază rătăcită dintr’un vis fugar, destrămat la cea dintâi atingere cu pământul.
 
Carmen Sylva-artistă
Carmen Sylva a fost un pronunţat temperment artistic, cu dispoziţii reale pentru un cult esteti©, îndrumat de fineţe şi amplă comprehesiune. Pe linia descendenţei părinteşti, ea acumulase muncă şi strădanie. Ocrotind buna tradiţie a atâtor case princiare din Germania veacului al optsprezecelea, în care protecţia artelor devenise o religie, ea a dus mai departe îndemnul strămoşesc, cu zel fără preget, cu devoţiune fanatică. Astfel, Curtea noastră a devenit un centru de radiaţiune artistică. În Palatul Regal, dar mai ales la Sinaia s-a instalat o atmosferă de celebritate plină de nuanţe, un ritual ţesut din armand şi Visare. Scriitori, pictori, muzicanţi se perindau în saloanele Peleşului aducându-şi prinosul lor. Alexandri îşi cetea versurile uşoare împletite din ritmul folklorului proaspăt descoperit, Grigorescu îşi etala pânzele cu ciobani rurali şi Rodice svelte, ca un fir de trestie în adierea vântului de seară.... Totul era împrejur ondulare moale de palpitări supraterestre, şopot reţinut, admiraţie, discreţie, eleganţă. O rază de soare se furişa pe creasta brazilor bătrâni pe pernele de mătase, rătăcind pe luciul unui cruce fix de fildeş...
În căutarea amurgului se aşternea o tăcere decatedrală, din care se ridica ca un imn de biruinţă o fugă de Bach, un fragment din oratoriile lui Haendel... Cânta Reginala pian sau la orgă... Auditoriul stătea copleşit de extaz... Deodată, ca o furtună de patimi se deslănţuia o sonată de Beethoven, smulsă din vioara fermecată a lui Enescu, acompaniată de augusta Suverană...
Peste tururile Castelului Peleş,acolo în munţii noştri străvechi, în liniştea nopţii, trecea o undă de eternitate.
 
 
 
Carmen Sylva a fost o scriitoare fecundă, un talent vioiu, o imaginaţie colorată cu frâu liber şi multe resurse. Literatura ei variată, romane, poezii, teatru, se încadrează in producţia post-romantismului german, cu calităţile şi lipsurile şcoalei. Fenomenul caracteristic este opera de transpoziţie a acestei sensibilităţi în lumea noastră, în subiectele locale şi în specificul sufletului, pe care l-a scrutat cu devotament şi l-a urmărit cu pătrundere. Istoricul literar va trebui să reţie aceasta creaţiune, s’o judece nu numai sub aspectul unei înrudiri cu configuraţia intelectuală din care a descins la noi, ci mai ales sʼo explice în raport cu cadrul de viaţă din care s’a zămislit. Un lucru e cert: Regina poetă a dus faima ţării noastre departe peste hotare, răspândind în lumea civilizată interesul pentru oţară începătoare, căreia prestigiul ei personal îi împrumuta un început de aureolă.
Aşaa crescut an cu an în lumea de simţire românească silueta Reginei noastre, încununată de legendă şifurişată pretutindeni ca un mit frumos. În instrumentarea multiplăa idealului de unitate naţională, Carmen Sylva îşi are rolul ei bine fixat, care nu se va uita nicodată.Peste graniţele României de eri earadia speranţa şi inspira puterea aşteptării. Din accentele profetice, dincântece, din poveşti din zâmbet şidin lumina acestei Reginese revărsa credinţă şi dor de izbăvire. Generaţia antebelică a provinciilor robite sʼa resimţit de minunata hipnoză spirituală... Scriitorul acestorrânduri va păstra până în clipa morţii amintirea fiorului de-acum treizeci de ani, când o mână de studenţila Budapesta, întrʼun subsol de tipografie turnându-şi visul rebel la orevistă începătoare scotea un numărdedicat RegineiCarmen Sylva... Caun plâns în surdină, ca un strigătde departe, de-acolo din freamătulînstrăinăii cu patnză Şi cu clopoti se trimetea răvaşul sîngelui:
„Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii”...
 
Regina Elisabetaşi problema unităţii naţionale
Regina Elisabetaa înţeles totdeauna acest glas al sângelui românesc.
Poezia libertăţii ea a cântat-o şia simţit-o, în toată amploarea ei înmarea evoluţie de gândire a neamului, a fost un element activ cu zbucium de fiecare zi. Ardealul cu vechea lui poveste de încătuşare şi răzvrătire trăia în mintea ei ca imaginea însângerată a unui Prometeu înlănţuit. La 1906 când pentru întâia oarămi-a fost dat să urc treptele Castelului de la Sinaia, cutremurat cade-o revelaţie divină, am auzit dingura ei cuvintele: „Cea mai frumoasă zi din viața mea a fost când trei mii de ardeleni au jucat hora în lunca din fața Castelului Peleş. Moise n’a intrat în Canaan, dar l-a văzut, aşa a văzut Regele Carol Ardealul”...
Subt un amurg rostit prevestitorparcă al zilelor viitoare, Reginavorbea:„Mʼa întrebat odată cineva, un străin, de ce am zidit Castelul Peleş atât de aproape de graniţă? Eu i-am răspuns: de unde ştii d-ta, că va fi totdeauna graniţă?”
Era accentul profetic care despicavremile şiavansa judecarea istoriei ....
 
Un imn de preamărire
Nu ştiu, Sire, cum să închid aceste pagini răzleţe, in care subiectul mă copleşeşte cu povara amintirii. Nu găsesc o încheiere mai strâns legata de veneraţia stăpânei noastre de odinioară, decât desgropând din vraful de hârtii uitate un cântec de slavă, pe care i l-a înstrunat «merita mea închinare.  
La 1913, toamna, Regina împlinea şaptezeci de ani. Toată suflarea neamului îşi trimitea la picioarele ei sentimentul respectului unanim şi desăvârşit. Din ecoul Ardealului de-atunci, marele praznic al recunoştinţei naţionale îmi cobora de hârtie câteva strofe, în care un cuget umil căută să prindă fiorul unei naţii robite. Îngăduiţi-mi să le citesc, ca un testimoniu de simţire, cu care voi urmări totdeauna un chip strălucitor care planează deasupra noastră.
După ce a citit versurile, d. Goga a încheiat astfel:
Sire, rostul vremii s’a împlinit.
În douăzeci de ani, Ţara a crescut: din lacrimi, din sânge, din visuri şi cadavre ne-am croit România Mare. Duceţi-o mai departe, Sire, răzimat pe acest piedestal al trecutului şi clădiţi România nouă.
*
Cu Regele, cel dintâiu, asistenţa a aplaudat furtunos pe conferenţiar. Coborând de la locul Său Suveranul i-a întins mâna d-lui Goga. Din gesturile ce le făceau şi de mimica fetelor se înţelegea că Majestatea Sa depăna cu d. Gogaamintiri de demult. Apoi Regele a trecut printre academicieni dând mâna cu fiecare. A convorbit mai mult cu patriarhul Miron. D. Savel Rădulescu a prezentat Suveranului pe d.Bonnet [oaspete francez, directorul Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală,aflat în vizită la București]. Majestatea Sa i-a strâns afectuos mâna. Doamna Bonnet a dat mâna cu Regele României făcând o ireproşabilă reverență. Apoi, petrecut de aplauze, Suveranul a plecat, la ora 4.
După retragerea Regelui Carol d. Gogaa primit felicitările tuturor pentru frumoasa conferinţă (Lorin Popescu – 8 martie 1936).

Citește și:
Sărbătorirea, altădată, a Crăciunului la români (I) Patriarhul Miron „Sărbătorirea Nașterii Domnului a fost întotdeauna pentru poporul nostru sărbătoarea înfrățirii obștești, prin datele străbune”
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii